ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1768/2019

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15.04.2014 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2014 reclamantele A. și B. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Interne solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul politic al condamnării numitului C. dispusă prin Sentința penală nr. 505/25.08.1959 pronunțată de Tribunalul Militar Iași în Dosar nr. x/1959, rămasă definitivă prin respingerea recursului; să oblige pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor mobile confiscate prin Sentința nr. 505 din 25.08.1959; să oblige pârâtul Ministerul Afacerilor Interne la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la viață privată a lui C.; să oblige pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale izvorând din atingerile aduse onoarei și demnității lui C.; să oblige pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 150.000 RON reprezentând daune morale izvorând din atingerea adusă onoarei și demnității reclamantelor și să îi oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 453 din 01.04.2015 a admis excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul 1 de cerere; a respins capătul 1 de cerere, ca fiind lipsit de interes; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind capetele de cerere 2, 3, 4 și 5, respectiv, capetele de cerere 2 și 3 din cererea de intervenție; a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere 2, 3, 4 și 5 formulate de reclamante respectiv a capetelor de cerere 2 și 3 formulate de intervenient; a respins capetele de cerere 2, 3, 4 și 5 formulate de reclamante respectiv capetele de cerere 2 și 3 formulate de intervenientul în nume propriu, ca inadmisibile și a respins, ca neîntemeiate, capătul 6 din cererea formulată de reclamante, respectiv, capătul 4 din cererea formulată de intervenient.

Prin Decizia civilă nr. 642/A din 22.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/2014 a fost admis apelul declarat de reclamante și de intervenient, a fost anulată în parte sentința apelată și a fost trimisă cauza pentru rejudecarea capetelor 2 - 6 din cererea principală, respectiv a capetelor 2 - 4 din cererea de intervenție; a fost păstrată soluția dată primului capăt din cererea principală și primului capăt din cererea de intervenție.

În rejudecarea cauzei Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 391 din 20.03.2017 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne; a respins, ca neîntemeiat, capătul 2 de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor mobile confiscate prin Sentința civilă nr. 505/25.08.1989; a respins, ca neîntemeiat, capătul 3 de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor de Interne la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la viață privată a numitului C.; a respins, ca neîntemeiat, capătul 4 de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 500.000 RON reprezentând daune morale izvorând din atingerea adusă onoarei și demnității lui C.; a respins, ca neîntemeiat, capătul 5 de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 150.000 RON reprezentând daune morale izvorând din atingerea adusă onoarei și demnității reclamantelor; a respins cererea reclamantelor de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, a respins capătul 2 din cererea de intervenție prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 75.000 RON reprezentând daune morale izvorâte din atingerea adusă onoarei și demnității intervenientului; a respins, ca neîntemeiat, capătul 3 din cererea de intervenție prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor de Interne la plata sumei de 75.000 RON reprezentând daune morale izvorând din atingerea adusă onoarei și demnității intervenientului și a respins capătul 4 din cererea de intervenție prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată către intervenient.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1206 A/2017 din 21.12.2017, a respins ca nefondat apelul principal declarat de reclamanta B. și intervenientul D., împotriva Sentinței civile nr. 391 din 20.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2014 și a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și D. iar pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs incident.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenții-reclamanți, după o prezentare detaliată a situației de fapt, au arătat, în esență, că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că deși instanța de apel reține că este ținută de soluția dată în apel în primul ciclu procesual, motivele cuprinse în ultimele două paragrafe din fila x, respectiv primele paragrafe din fila x din decizia recurată, contrazic propriile motive cuprinse în paragrafele 3 și 4 din fila x.

De asemenea, recurenții-reclamanți susțin că, deși în decizia recurată se reține obligativitatea pentru instanță a celor statuate în decizia din apel dată în primul ciclu procesual, inclusiv cu privire la legea aplicabilă și modul de aplicare a principiului specialia generalibus derogant, considerentele din ultimele două paragrafe din fila x, respectiv cele din filele x ale deciziei recurate contrazic considerentul care se bucură de autoritate de lucru judecat, care se regăsește în ultimul paragraf din fila x și primul paragraf din fila x a deciziei instanței de apel din primul ciclu procesual.

Totodată, susțin recurenții-reclamanți, deși se reține în decizia recurată că instanța face aplicarea principiului specialia generalibus derogant și că speței analizate îi este aplicabil dreptul comun, astfel cum s-a indicat prin acțiunea introductivă și s-a reținut de instanța de apel în primul ciclu procesual, totuși, în decizia recurată nu s-a dat eficiență dispozițiilor art. 998 și art. 999 vechiul C. civ., ci, parțial, trunchiat, în mod greșit, doar dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Recurenții-reclamanți consideră că, în mod greșit și fără legătură cu natura cauzei a reținut instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, că ar fi incidente în prezenta cauză dispozițiile din Legea nr. 221/2009 și respectiv Decizia nr. 6/2013 pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și că reclamanta și intervenientul ar încerca prin acțiunea introductivă o "completare a legii generale" cu legea specială.

Astfel, susțin recurenții-reclamanți, instanța de apel a ignorat însăși premisa de aplicare a acestui principiu general de drept, în sensul că înlăturarea de la aplicare a legii generale pe motivul existenței legii speciale operează doar atunci când situația invocată de reclamant se încadrează în ipoteza avută în vedere de legea specială, ori în cazul de față pretențiile apelanților nu se încadrează în domeniul de aplicare al acelei legi speciale.

Recurenții-reclamanți susțin că, decizia recurată s-a dat cu încălcarea autorității de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr. 642 A din 22.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, în sensul art. 488 alin. (1) raportat la art. 430 din noul C. proc. civ., având în vedere că întreaga argumentație din decizia recurată este în totală contradicție cu decizia instanței de apel dată în primul ciclu procesual.

Cu încălcarea autorității de lucru judecat, susțin recurenții-reclamanți, instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, a reținut că ar fi incidentă în cauză Decizia nr. 6/2013 pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, deși în primul ciclu procesual instanța de apel a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, considerentele deciziei recurate încalcă nu numai art. 430 C. proc. civ., ci și art. 998 și art. 999 vechiul C. civ., precum și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții-reclamanți susțin că, în mod greșit a reținut instanța de apel în al doilea ciclu procesual, cu privire la capătul 2 de cerere, faptul că ar fi incidente în prezenta cauză dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și respectiv Decizia nr. 6/2013 pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea acestei dispoziții legale.

Recurenții reclamanți consideră că, în mod greșit au fost respinse capetele 3, 4 și 5 ale cererii de chemare în judecată, soluția fiind dată cu aplicarea greșită a legii, în susținere prezentând nemulțumirile lor privind aprecierea materialului probator și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât, după prezentarea dispozițiilor art. 3, art. 1 alin. (4) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a arătat, în esență, că instituția care va reprezenta statul în aceste procese și care va executa hotărârile judecătorești în ceea ce privește despăgubirile este Ministerul Finanțelor Publice, prin urmare, în cauză, calitatea procesuală pasivă aparține pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește invocarea de către instanța de apel a prevederilor din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, recurentul-pârât susține că, acestea nu pot fi primite în condițiile în care pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există o lege specială care stabilește clar cadrul procesual.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât apreciază că decizia atacată este nelegală sub aspectul respingerii apelului pârâtului și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și schimbarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului incident formulat de Ministerul Afacerilor Interne, cu consecința modificării sentinței instanței de fond în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne și cu menținerea soluției dispuse de către instanța de apel în ceea ce privește apelul principal.

Recurenții-reclamanți prin întâmpinarea depusă la dosar au solicitat respingerea recursului incident ca nefondat și admiterea recursului declarat de către reclamanți pentru motivele prezentate în cererea de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 februarie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 19 februarie 2019.

Prin punctul de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu, depus la dosar, recurenții-reclamanți B. și D. au susținut că hotărârea dată în apel este supusă recursului.

Prin încheierea din data de 05 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis în principiu recursul principal declarat de recurenții-reclamanți B. și D. și recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Deciziei civile nr. 1206A din 21 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a stabilit termen la data de 16 octombrie 2019 în vederea soluționării recursurilor, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ. Această cerință va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurenții-reclamanți în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate și înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

Din această perspectivă Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza criticile încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța sau dacă există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, susținerile recurenților-reclamanți privind presupusa contradictorialitate a reținerilor instanței de apel din decizia recurată față de reținerile din decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual, nu pot fi incluse în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți motivele cuprinse în ultimele două paragrafe din fila x, respectiv primele paragrafe din fila x din decizia recurată, nu contrazic motivele cuprinse în paragrafele 3 și 4 din fila x.

Astfel, instanța de apel în menționatele paragrafe a explicat detaliat efectele Legii nr. 221/2009 și a expus în mod clar de ce, din perspectiva art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, Sentința penală nr. 505/25.08.1959 pronunțată de Tribunalul Militar Iași în Dosarul nr. x/1959, rămasă definitivă, nu are caracterul unei fapte ilicite și nu este lipsită de efectele produse la momentul intrării în puterea lucrului judecat.

Totodată, instanța de apel a explicat de ce moștenitorii numitului C. nu pot solicita despăgubiri în numele autorului lor doar dacă acesta ar fi introdus acțiune în răspundere civilă delictuală în timpul vieții sau dacă în timpul vieții defunctului s-ar fi stabilit calitatea acestuia de victimă a unui delict, situații în care dreptul de reparație era apt să fie transmis pe cale succesorală și să fie exercitat cu respectarea termenelor de prescripție de către moștenitori.

Ca atare, presupusa contradictorialitate, invocată de recurenții-reclamanți, nu există.

În cauză, se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de statuările din primul ciclu procesual ce au intrat în puterea lucrului judecat, de situația de fapt și de probele administrate și nu se poate reține existența unor contradicții, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată.

Va fi înlăturată și susținerea conform căreia instanța de apel a reținut în mod greșit și fără legătură cu natura cauzei incidența dispozițiilor din Legea nr. 221/2009 și a Deciziei nr. 6/2013 pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă fundamentul, respectiv actul sau faptul juridic sau material, pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acțiunii.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 1 și următoarele din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative, asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reproșa instanței de apel că a reținut dispoziții fără legătură cu natura cauzei.

Prin primul petit al cererii de chemare în judecată, reclamanții au solicitat constatarea caracterului politic al condamnării lui C. prin Sentința nr. 505/25.08.1959 pronunțată de Tribunalul Militar Iași în Dosarul nr. x/1959, rămasă definitivă în baza Deciziei nr. 2479/16.09.1959 pronunțată în Dosar nr. x/1959 de Tribunalul Militar al Regiunii a 2-a Militare.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că pentru soluționarea primului petit al cererii există lege specială, respectiv Legea nr. 221/2009 care stabilește calități procesuale specifice, instituie anumite prezumții, dă naștere unor drepturi și face posibilă introducerea unor acțiuni de către moștenitorii victimelor condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora, care nu puteau ori nu mai puteau fi introduse potrivit dreptului comun.

Astfel, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că posibilitatea de a obține despăgubiri materiale sau morale de către moștenitorii unor persoane care au fost victime ale unor măsuri administrative sau ale unor condamnări cu caracter penal există doar din perspectiva Legii nr. 221/2009 și doar în cadrul unui litigiu al cărui temei juridic se regăsește în această lege specială.

De altfel, instanța de apel a reiterat faptul că pretențiile sunt judecate din perspectiva dreptului comun și nu din perspectiva Legii nr. 221/2009, astfel încât susținerile recurenților-reclamanți sunt nefondate.

În ceea ce privește Decizia nr. 6/2013 pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că menționarea deciziei de către instanța de apel a fost făcută în scopul de a explica de ce bunurile ce au făcut obiectul sechestrului asigurător, respectiv un cal, trei oi, o căruță, nu pot face obiectul acordării despăgubirilor materiale din perspectiva dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile.

Se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unor contradicții, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, criticile recurenților-reclamanți nu susțin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

În consecință, împrejurarea că recurenții-reclamanți sunt nemulțumiți de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a analizat acțiunea reclamanților în raport de temeiul juridic invocat de aceștia, și anume art. 998 - 999 C. civ., stabilind că din perspectiva art. 998 - 999 C. civ., Sentința penală nr. 505/25.08.1959 pronunțată de Tribunalul Militar Iași în Dosarul nr. x/1959, rămasă definitivă prin respingerea recursului în baza Deciziei nr. 2479/16.09.1959, pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare în Dosar nr. x/1959, nu are caracterul unei fapte ilicite și nu este lipsită de efectele produse la momentul intrării în puterea lucrului judecat.

Totodată, este de reținut că instanța de apel a reținut în mod corect că, pe calea dreptului comun reclamanții și intervenientul nu pot solicita despăgubiri în numele autorului lor decât dacă acesta ar fi introdus acțiune în răspundere civilă delictuală în timpul vieții sau dacă în timpul vieții defunctului s-ar fi stabilit calitatea acestuia de victimă a unui delict, situații în care dreptul la reparație era apt să fie transmis pe cale succesorală și să fie exercitat cu respectarea termenelor de prescripție de către moștenitori.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți instanța de apel nu a reținut că reclamanta și intervenientul ar încerca prin acțiunea introductivă o "completare a legii generale" cu legea specială, ci a reliefat că, în speță, deși legea specială se completează cu legea generală, aceasta din urmă nu se completează cu cea dintâi.

Criticile privind respingerea capetelor 3, 4 și 5 din cererea de chemare în judecată, vor fi înlăturate, întrucât recurenții-reclamanți au prezentat critici privind sentința primei instanțe și aspecte ale situației de fapt, ori, reținerile primei instanțe au făcut obiectul analizei în calea de atac a apelului, iar analiza înscrisurilor din dosarul penal sau a notelor informative ale angajaților Ministerului Afacerilor Interne sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, în esență, că, în cauză, calitatea procesuală pasivă aparține pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și că nu pot fi primite invocările instanței de apel a prevederilor C. civ. referitoare la răspunderea delictuală.

Având în vedere presupusa faptă ilicită prezentată de către reclamanți privind intruziunea din partea prepușilor pârâtului Ministerului Afacerilor Interne în viața privată a autorului lor C., instanța de apel a analizat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, reținând în mod judicios că Ministerul Afacerilor de Interne are calitate procesuală într-o acțiune în care se solicită repararea unui prejudiciu cauzat de către prepușii acestuia.

Vor fi înlăturate susținerile recurentului-pârât în ceea ce privește invocarea de către instanța de apel a prevederilor C. civ. referitoare la răspunderea delictuală, întrucât așa cum corect a reținut instanța de apel, faptul că Ministerul Afacerilor de Interne nu ar fi avut calitate procesuală pasivă dacă acțiunea ar fi fost judecată din perspectiva Legii nr. 221/2009, nu înseamnă că acesta nu are calitate procesuală pasivă din perspectiva art. 998 și următoarele din C. civ. (dreptul comun).

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și D. și recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne împotriva Deciziei nr. 1206/A din 21 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și D. și recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne împotriva Deciziei nr. 1206/A din 21 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2019.

GGC - NN