ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1573/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 17 iulie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu parații B. și C., a solicitat: dezbaterea succesiunii după defuncții D. și B. (bunicii paterni ai pârâților); să se constate că B. este moștenitor al acestora în cota de 1/1 parte în calitate de fiu și succesiv, după defunctul B. (tatăl pârâților) și să se constate că B. și C. sunt moștenitori ai acestuia, în cotă de 1/2 parte fiecare, pentru titlul de proprietate nr. x din data de 6 aprilie 2009, cod x, în suprafață de 8,31 ha, teren aflat în extravilanul comunei Dumbrăvița, județul Timiș, intabulat în CF x Dumbrăvița și CF x Dumbrăvița; să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru suprafața care va reveni pârâților C. și B. cu titlu de moștenire după tatăl acestora, B., din Titlul de proprietate nr. x din data de 6 aprilie 2009, cod x, teren aflat în extravilanul comunei Dumbrăvița, județul Timiș, intabulat în CF x Dumbrăvița și CF x Dumbrăvița, conform promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/30 decembrie 2002; să se intabuleze dreptul de proprietate al reclamantului în cărțile funciare nr. x Dumbrăvița și x Dumbrăvița; obligarea pârâților la restituirea către reclamant a cotei-părți din prețul achitat conform promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/30 decembrie 2002, corespunzătoare cotei-părți din obligație care nu mai poate fi executată, actualizată cu rata inflației; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 2025 din 1 iulie 2015, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis excepția puterii de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru o suprafață de 5,54 ha din terenul înscris în titlul de proprietate x/06 aprilie 2009 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Timiș, a respins excepția inadmisibilității cererii de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C..

Prin aceeași sentință, a admis cererea de intervenție în interesul pârâților formulată de intervenienta E., a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată și a obligat reclamantul la plata către pârâți a unei sume totale de 4.340 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv câte 2.170 RON către fiecare pârât.

Prin Sentința nr. 2368 din 30 septembrie 2016, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis, în parte, cererea de completare a Sentinței civile nr. 2025 din 1 iulie 2016, formulată de reclamantul A. și a obligat, în solidar, pe pârâții B. și C. să restituie reclamantului A. suma de 9.540 de euro, la cursul BNR din data plății, actualizată cu rata inflației.

A respins în rest cererea de completare a hotărârii.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 233 din 19 decembrie 2018, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 2025 din 1 iulie 2015 a Tribunalului Timiș și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți în fața primei instanțe.

Restul dispozițiilor din sentința apelată au fost menținute.

Prin aceeași decizie, a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 2368 din 30 septembrie 2016 a Tribunalului Timiș și a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-reclamant susține că soluția de respingere a apelului a fost întemeiată, în principal, pe excepția prescripției dreptului la acțiune, reținută cu caracter de lucru judecat în raport de Sentința nr. 2742 din 6 februarie 2011 a Judecătoriei Timișoara. Susține că cota de 1/3, reținută prin sentința menționată nu are autoritate de lucru judecat, deoarece instanța a respins acest capăt de cerere, cota în discuție nefiind reținută în dispozitivul hotărârii judecătorești.

Pe de altă parte, recurentul susține că termenul de prescripție nu a început încă să curgă, având în vedere că în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare s-a stabilit de comun acord de către părți că perfectarea actului de vânzare-cumpărare se va produce de îndată ce se va obține titlul de proprietate și certificatul suplimentar de moștenitor.

Chiar dacă titlul de proprietate a fost emis la 6 aprilie 2009, cea de-a doua cerință, respectiv obținerea certificatului suplimentar de moștenitor nu a fost îndeplinită nici până în prezent. Ca atare, susține că atâta timp cât una dintre condițiile stabilite cumulativ de către părți, pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, termenul de prescripție nu a început să curgă. Mai susține că și dacă termenul ar fi început să curgă, acesta a fost întrerupt prin recunoașterile pârâților și chiar dacă recunoașterile au fost pentru cota de 1/3, nu operează numai parțial, ci asupra întregii obligații, efectul întreruptiv de prescripție pentru cota de 1/3 din TP 1/8 din 2009 extinzându-se asupra întregului titlu. Legat de acest aspect, susține că reținerea instanței de apel în sensul că recunoașterea nu ar putea fi extinsă la întregul teren este greșită, atâta timp cât ceea ce moștenesc reclamanții după tatăl lor este un aspect care nu este tranșat.

În continuare, recurentul-reclamant face referire la aspectele rezultate din expirarea avizului final nr. x din 9 iunie 2016 și consecințele acestui fapt asupra acțiunii, susținând că din adresa nr. x din 2 octombrie 2018, emisă de Primăria Dumbrăvița, rezultă, pe de o parte, ca acest aviz nu se mai afla în termenul de valabilitate, dar și faptul că nu au mai existat alte persoane care să invoce un drept de preempțiune în afară de intervenienta E.. Arată că, în opinia sa, această adresă echivalează cu adeverința statuată de lege prin care imobilul este confirmat ca fiind liber la vânzare.

Faptul că nu s-a pronunțat o hotărâre care să țină loc de act autentic în favoarea sa se datorează în mod exclusiv emiterii avizului final nr. x din 9 iunie 2016 în procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014. Arată că procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014 este îndeplinită, a existat o singură persoană care să invoce dreptul de preempțiune, s-a emis un aviz în favoarea acesteia, însă acest aviz a expirat, sens în care nu mai există niciun impediment în admiterea acțiunii și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic în favoarea reclamantului.

Având în vedere că legea aplicabilă în speță nu prevede expres obligația vânzătorului de a repeta procedura în cazul în care expiră avizul pozitiv pentru înstrăinarea către un preemptor interpretarea instanței este excesivă, împovărătoare pentru vânzător și contrară spiritului legii.

Recurentul susține că, în cauză, prin analogie se aplică prevederile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 17/2014, care se referă la situația în care preemptorul care a acceptat oferta de vânzare primește aviz negativ din partea structurilor centrale sau teritoriale ale Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și nu mai există altă ofertă, iar vânzarea este liberă. Mai susține că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că nu s-ar putea pronunța asupra aspectelor privind inexistenta dreptului de preempțiune, tardivitate sau reaua-credință a intervenientei. Referindu-se la dreptul de preempțiune al numitei E., expune pe larg aspectele ce ce țin de inexistența acestuia, arătând că nu poate fi avut în vedere chiar dacă s-ar reține că ar exista, întrucât a fost exercitat tardiv și abuziv.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul a fost comunicat părților, iar recurentul-reclamant a depus la dosar punct de vedere la raport, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac, la data de 1 octombrie 2019, fără citarea părților.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Totodată, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant au fost încadrate doar formal în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în fapt criticile vizând, în esență, pe de o parte, aspecte ce țin de admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și termenul de prescripție care, în opinia sa, nu a început să curgă, iar pe de altă parte, aspecte privind expirarea avizului final nr. x din 9 iunie 2016 emis în temeiul art. 10 din Lege nr. 17/2014 și consecințele acestui fapt asupra acțiunii.

De fapt, se constată că prin cererea de recurs recurentul-reclamant a reluat criticile formulate în apel, contrar exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Prin urmare, fără a face referiri la soluția apelului, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Așa fiind, cum aspectele invocate de recurentul reclamant nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 233 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2019.

GGC - CL