ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 4/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.120/1/2019 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Mureș în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept:

Modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 38-39 din Codul de procedură civilă în sensul în care acestea reglementează o instituție de sine stătătoare, fără distincția dată de calitatea părților în proces și etapa de judecată (primă instanță, respectiv căi de atac), sub rezerva dovedirii transmisiunii intervenite în cadrul raportului de drept material dedus judecății, sau, din contră, reținerea reglementărilor ca fiind de drept comun în materia transmisiunii calității procesuale a părților prin acte cu titlu particular, inter vivos, valorificate în concret în cadrul litigiului prin mijlocirea unei forme de intervenție dintre cele reglementate de dispozițiile art. 61-79 din Codul de procedură civilă, în condițiile și limitele stabilite de acestea, inclusiv în raport cu dispozițiile aplicabile în funcție de etapele judecății (primă instanță, respectiv căi de atac)?".

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Specializat Mureș a dispus, prin Încheierea din 4 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 11.035/320/2017*, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept anterior menționate.

Art. 32 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă:

La 29 august 2017, reclamanta A a formulat o cerere având ca obiect pretenții în contradictoriu cu pârâtul B, urmând procedura cererii de valoare redusă, reglementată de art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, acțiune înregistrată cu nr. 11.035/320/2017*.

Prin Sentința nr. 7.972 din 21 decembrie 2017, Judecătoria Târgu Mureș a admis în parte cererea de valoare redusă promovată de A, hotărâre ce a fost comunicată către A, la sediul indicat al C, prezumtiv reprezentant al A în România.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel D, persoană juridică străină cu sediul în Malta, care a indicat același sediu al lui C în România și a solicitat comunicarea actelor de procedură la acest sediu.

În motivarea apelului, D a arătat că este succesor cu titlu particular al lui A și a depus la dosar un contract de vânzare- cumpărare de creanțe semnat la 7 decembrie 2018, respectiv 12 decembrie 2017, un extras din Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare de înscriere a contractului de cesiune, menționându-se data cesiunii ca fiind 7 decembrie 2018, în care sunt enumerate creanțele presupus cedate, printre care și creanța deținută de A împotriva pârâtului B, respectiv o notificare a debitorului cedat din 11 decembrie 2017, adresată pârâtului, în cuprinsul căreia se indică drept dată a cesiunii 7 decembrie 2018, însă fără vreo dovadă a comunicării efective.

Asupra admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, instanța de trimitere a reținut că sunt îndeplinite cerințele textului normativ menționat.

Condiția privind soluționarea cauzei în ultimă instanță s-a apreciat ca fiind îndeplinită în prezentul litigiu, având în vedere că obiectul îl reprezintă soluționarea cererii de apel împotriva Sentinței nr. 7.972 din 21 decembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș în Dosarul nr. 11.035/320/2017*, în procedura cererii de valoare redusă.

Potrivit dispozițiilor art. 1.033 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunțată în procedura cererii de valoare redusă este supusă numai apelului; prin urmare, Tribunalul Specializat Mureș este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Chestiunea de drept este relevantă pentru soluționarea pe fond a cauzei, întrucât soluționarea apelului este determinată în mod neechivoc de lămurirea modului în care se aplică dispozițiile art. 38-39 din Codul de procedură civilă și de efectele concrete pe care le pot produce aceste prevederi în raport cu situația de fapt din cauză.

Astfel, soluționarea pe fond a apelului este condiționată de primirea însăși a apelului, iar acest aspect este direct influențat de stabilirea existenței sau inexistenței calității procesuale a apelantei - tocmai chestiunea de drept a cărei interpretare se solicită a fi dezlegată.

Chestiunea de drept este nouă, în sensul că asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

La 11 februarie 2019, apelanta D a arătat că, drept urmare a transmiterii ce a operat, pe cale convențională, la nivelul raporturilor de drept substanțial, a intervenit o schimbare și în planul dreptului procesual, pentru că acesta din urmă nu poate fi decât o reflectare a celui dintâi.

B nu a formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Referitor la modul în care instanțele competente teritorial pe raza județului Mureș au interpretat dispozițiile legale ce reglementează transmisiunea calității procesuale prin acte juridice între vii cu titlu particular, s-au identificat mai multe soluții adaptate diferitelor situații de fapt ivite în practică.

Într-o primă opinie se pornește de la faptul că dispozițiile art. 39 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă stabilesc ca regulă faptul că, în cazul în care intervine transmiterea dreptului litigios în cursul judecății (transferul dreptului material), judecata va continua între părțile inițiale.

Dispozițiile art. 39 alin. (2) din Codul de procedură civilă oferă totuși soluții pentru garantarea accesului la justiție al succesorului cu titlu particular, însă acest acces nu poate fi considerat absolut. Dacă se poate afirma că transmiterea drepturilor sau a situațiilor juridice deduse judecății este supusă normelor de drept substanțial, care, după cum s-a menționat anterior, sunt reglementate în mare parte de norme de drept care nu sunt imperative, în ceea ce privește litigiul declanșat, deducerea spre judecata unei instanțe a dreptului/situației juridice atrage incidența unor norme procesuale, printre care și cele de ordine publică, generate de interesul unei bune administrări a justiției.

Interpretând art. 39 alin. (2) din Codul de procedură civilă în sens contrar și luând act de transmiterea calității procesuale direct, ope legis, se poate ajunge la stabilirea unor raporturi juridice între părți, anihilându-se, de exemplu, o verificare proprie dreptului material (cea legată de îndeplinirea condițiilor de opozabilitate a cesiunii).

Această interpretare ar urma să fie aplicabilă atât în judecata în fața primei instanțe, cât și în faza apelului, apreciind că în felul acesta sunt respectate dispozițiile art. 458 din Codul de procedură civilă (dispoziții de ordine publică), în sensul în care se reglementează că numai părțile aflate în proces pot exercita căile de atac.

Într-o a doua opinie, în acord cu cea exprimată în doctrină, art. 39 alin. (2) din Codul de procedură civilă reprezintă o instituție de sine stătătoare, sui generis, astfel că, ori de câte ori intervine o transmisiune a calității procesuale prin acte juridice inter vivos convențională, este suficient ca succesorul cu titlu particular să aducă la cunoștința instanței această împrejurare și să solicite introducerea în proces, urmând ca instanța să decidă, după caz, dacă înstrăinătorul va fi menținut sau nu.

Astfel, Tribunalul Specializat Mureș a pronunțat două tipuri de soluții:

Opinia instanței este aceea că, în principiu, în determinarea calității procesuale în apel nu se poate face abstracție de cadrul procesual stabilit în primă instanță.

Ca atare, fără a fi neapărat relevant când a operat transferul drepturilor deduse judecății, atât timp cât prima instanță s-a pronunțat, apelul va putea fi exercitat doar de către părțile care au participat în primă instanță, pentru că doar așa poate fi stabilit un cadru procesual legal pentru judecarea apelului.

Odată stabilită cu prioritate componenta de natură procesuală a calității, poate fi adusă la cunoștința instanței de apel situația transferului operat pe tărâmul dreptului material și consecința transmisiunii calității procesuale astfel determinate.

A primi un apel înaintat de către o persoană care nu a avut calitatea de parte în fața primei instanțe nu poate fi justificat nici în temeiul art. 458 teza finală din Codul de procedură civilă, câtă vreme cazurile de legitimitate procesuală sunt excepții de strictă interpretare și trebuie prevăzute expres, or o asemenea dispoziție nu există pentru situația înstrăinătorului cu titlu particular.

Pierderea dreptului de a exercita calea de atac formulată de către un succesor cu titlu particular este o consecință care se răsfrânge asupra dreptului de acces liber la instanță; ca atare, dezlegarea ce urmează a fi dată chestiunii de drept este importantă.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, opinia instanței depinde de răspunsul dat primei întrebări, care ar putea conține, de altfel, răspunsul implicit și la a doua întrebare, în situația în care dezlegarea chestiunii de drept va fi în sensul în care calitatea de parte în apel decurge strict din calitatea de parte la raportul de drept material dedus judecății.

Însă, în situația în care problema calității procesuale va fi apreciată ca determinată cu prioritate de cadrul procesual stabilit în primă instanță, se va pune problema modului de valorificare a cesiunii în cadrul apelului, sens în care instanța înțelege să își însușească prima opinie dintre cele două expuse, apreciind că aceasta asigură o mai mare coerență în ceea ce privește aplicarea efectelor juridice ale transmiterii calității procesuale în cursul procesului, fiindcă oferă pârghiile procesuale adecvate și nuanțate fiecărei etape procesuale în care poate interveni un asemenea act de dispoziție al părților, cu respectarea atât a normelor de ordine publică, cât și a previzibilității procesului civil.

Punctele de vedere transmise de curțile de apel Bacău, Constanța, Craiova, Galați și Iași sunt pur teoretice și nu au suport jurisprudențial.

Curțile de apel Alba Iulia și Brașov au înaintat puncte de vedere și hotărâri judecătorești apreciate ca fiind relevante, însă opiniile teoretice exprimate nu se reflectă în jurisprudența înaintată.

Conform jurisprudenței înaintate de celelalte curți de apel - Curtea de Apel București (Încheierea din 31 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 5.033/94/2017, și Încheierea din 4 iulie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 9.855/94/2015*, ale Judecătoriei Buftea), Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Oradea (Încheierea din 5 mai 2016 a Tribunalului Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 3.555/111/2015), Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Suceava și Curtea de Apel Timișoara, ce urmează a fi valorificată în cadrul prezentei decizii, rezultă că, în practică, există o abordare cvasiunitară a acestor chestiuni.

Astfel, într-o opinie majoritară s-a apreciat că introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular nu se identifică cu niciuna dintre formele de intervenție a terților în proces, aceasta fiind tratată ca o instituție juridică aparte, reprezentând mijlocul procesual prin care se pune în discuție transmiterea calității procesuale active sau pasive a înstrăinătorului; calitatea procesuală se raportează și decurge din calitatea de parte în raportul juridic de drept material, indiferent de etapele judecății.

Într-o opinie minoritară s-a remarcat tendința de a respecta regulile impuse de prevederile art. 61-79 din Codul de procedură civilă și de a se considera că nu există o instituție distinctă în cazul transmiterii calității procesuale.

Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost supusă dezbaterii în cadrul întâlnirii profesionale din trimestrul III 2018 pentru unificarea practicii judiciare și formarea profesională continuă, iar opinia majoritară a judecătorilor din cadrul instanțelor din aria de competență a Curții de Apel Târgu Mureș a fost următoarea: în situația în care, în cursul procesului, are loc o transmisiune a calității procesuale pentru una dintre părți, indiferent de stadiul procesual, primă instanță sau cale de atac, sau de calitatea părții (reclamant, pârât, apelant sau intimat, deopotrivă reclamant sau pârât în primă instanță), se impune ca, la solicitarea succesorului, formulată printr-o cerere înaintată la dosar, să se ia act de transmitere și să se dispună în sensul în care cesionarul să fie introdus drept parte în dosar.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 953/C/1.581/III-5/2019 din 27 mai 2019, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

La nivelul Curții Constituționale nu a fost identificată jurisprudență relevantă.

În ceea ce privește jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost identificate soluții recente prin care s-a apreciat că introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular nu urmează regimul juridic al cererilor de intervenție și poate fi făcută inclusiv în calea de atac a recursului (a se vedea Încheierea din 17 aprilie 2019, pronunțată de Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 46.864/3/2015, Decizia nr. 1.049 din 16 mai 2019, pronunțată de Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 6.321/2/2017, hotărâri nepublicate).

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sub aspectul obiectului și al condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, cerințe care se impun a fi întrunite în mod cumulativ:

Referitor la condițiile de admisibilitate ce vizează existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță, se consideră că cerințele legale sunt îndeplinite, întrucât completul de judecată legal învestit cu soluționarea cererii de apel în procedura cererii de valoare redusă urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească care, conform art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, este definitivă. Astfel, soluția pronunțată în cadrul acestei proceduri sumare și expeditive de către judecătorie este supusă numai apelului la tribunal, iar hotărârea instanței de apel este definitivă, potrivit art. 1.033 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă.

Condiția necesară pentru declanșarea mecanismului procedural referitoare la existența unei chestiuni de drept noi, asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, ridică o serie de clarificări în ceea ce privește identificarea problemei de drept, precum și a elementului de noutate a acesteia, dat fiind faptul că legiuitorul impune cu caracter generic ca asupra respectivei probleme de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat.

Din perspectivă doctrinară s-a apreciat că sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost anterior dedusă judecății, deci atunci când instanța supremă nu a mai statuat printr-un recurs în interesul legii sau un recurs în casație asupra acesteia.

Se consideră că analiza în ansamblu a art. 519 din Codul de procedură civilă determină concluzia întrunirii cerinței legale, întrucât chestiunea de drept este nouă atât timp cât problema de drept nu a fost deja soluționată printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii, adică printr-o hotărâre judecătorească cu forță juridică obligatorie erga omnes și care să aibă menirea să atingă scopul urmărit de legiuitor din perspectiva sporirii rolului constituțional al instanței supreme, respectiv acela de unificator al practicii judiciare, prin asigurarea funcționalității mecanismelor judiciare reglementate de Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Cu privire la chestiunea de drept sesizată se poate observa că nu există nicio jurisprudență consolidată a instanțelor naționale în interpretarea dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Așadar, este îndeplinită condiția privind elementul de noutate a chestiunii de drept supuse analizei atât timp cât, potrivit evidențelor statistice, asupra problemei de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă ori decizie în interesul legii, nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și, mai mult, jurisprudența conturată este de dată relativ recentă.

În ceea ce privește întrunirea condiției de admisibilitate ce vizează existența unei probleme de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să aibă determinată o chestiune de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Or, în privința chestiunii de drept identificate de către titularul sesizării, problema semnalată nu reprezintă o veritabilă chestiune juridică care să determine probleme de interpretare a unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii.

Se observă că, spre deosebire de legislația franceză, care prevede expres condiția dificultății serioase, veritabile și pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanței supreme, legislația internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente.

În doctrină s-a apreciat, de asemenea, că: "Această chestiune de drept trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare", iar problema de drept supusă dezbaterii "trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare" (V. Ciobanu, M. Nicolae, coordonatori, ș.a. - Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Universul Juridic, București, 2013, vol. I, pag. 1214).

În condițiile în care, prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor, se poate realiza cu ușurință, așa cum, de altfel, au procedat majoritatea instanțelor naționale, corecta aplicare a normelor menționate anterior, se vădește a nu fi întrunită cerința ca această chestiune de drept să prezinte o dificultate suficient de mare, necesară declanșării procedurii deduse judecății.

Astfel, verificând jurisprudența instanțelor naționale, se constată că aceasta a recunoscut, în mod cvasiunanim, posibilitatea transmiterii calității procesuale, indiferent de stadiul procesual, deci inclusiv în căile de atac, ca urmare a facultății părților de a dobândi sau transmite drepturi chiar în cursul procesului și tocmai în legătură cu pretențiile deduse judecății. Potrivit jurisprudenței, persoana care dobândește drepturi sau și-a asumat obligații în legătură cu pretențiile deduse judecății va deveni parte în procesul civil. De altfel, concepția potrivit căreia îndreptățirea de a fi parte în proces ar aparține numai titularilor drepturilor și obligațiilor ce formează obiectul raportului de drept material și că nu ar exista un caracter strict procesual al noțiunii de legitimare procesuală a fost majoritară și anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă și a fost confirmată de legea nouă prin art. 36.

Totodată, din conținutul hotărârilor transmise de curțile de apel rezultă că art. 39 din Codul de procedură civilă vizează modul de realizare a substituirii procesuale a părții care a transmis dreptul prin acte cu titlu particular și, fie că acest lucru se realizează din inițiativa dobânditorului cu titlu particular, fie că o cerere de introducere în cauză a fost formulată de părțile inițiale sau de succesorii lor universali sau cu titlu universal, nu au fost aplicate de niciuna dintre instanțe instituții precum intervenția voluntară, chemarea în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul ș.a.m.d.

În acest context este util a se arăta că, practic, un punct de vedere contrar celor anterior arătate a fost identificat într-o singură hotărâre (Decizia nr. 1.452 din 22 martie 2019 a Tribunalului Argeș). Este adevărat că instanța de trimitere invocă existența și a altor hotărâri, însă acestea nu au fost anexate sesizării și nici nu au fost transmise de către Curtea de Apel Târgu Mureș. Așadar, o opinie izolată, nesprijinită măcar de o parte a doctrinei, nu poate susține caracterul dificil al chestiunii de drept sau potențialul textelor de lege de a genera practică neunitară.

De asemenea, trebuie arătat că examenul sumar al doctrinei a relevat că introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, din oficiu sau la cererea uneia din părțile inițiale, a succesorilor universali ori cu titlu universal ai acestora sau din inițiativa dobânditorului cu titlu particular însuși este o instituție procesuală de sine stătătoare, care nu se identifică cu niciuna dintre formele de intervenție a terților în proces, că poate interveni în orice moment al procesului, deci inclusiv în căile de atac, că înlocuirea înstrăinătorului se analizează de către instanță, avându-se în vedere împrejurările cauzei ș.a.m.d. (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, fila 43, Editura Hamangiu, 2015, G. Boroi, Octavia Spineanu Matei ș.a., Noul Cod de procedură civilă, Comentarii pe articole, ediția a 2-a revizuită și adăugită, paginile 127, 128, Ioan Leș, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, art. 1-1133, filele 66, 67, Editura C.H. Beck, 2013). Prin urmare, doctrina nu a identificat în textele supuse analizei nicio potențială dilemă de interpretare, de natură să justifice demersul instanței de trimitere.

Scopul pronunțării unei hotărâri prealabile este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept.

Cerința esențială privind existența unei chestiuni de drept are în vedere o chestiune de drept reală, iar nu aparentă, trebuind să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege ori incidența și aplicarea unor principii generale al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

În acest sens, instanța care inițiază sesizarea este obligată să releve norma a cărei interpretare se solicită, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la o jurisprudență neunitară.

Or, în cuprinsul încheierii de sesizare, în raport cu modul concret de formulare a întrebărilor de către instanța de trimitere, nu este evidențiată o chestiune de drept care să poată antrena o interpretare duală sau contradictorie a unui anume text de lege incident cauzei și nici nu sunt relevate aspecte de drept determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, a căror dificultate să atragă necesitatea pronunțării unei hotărâri prealabile, astfel cum impun cerințele instituite de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, întrebările adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speței, ci întreaga problematică, ridicată de incidența textelor legale privind "transmiterea calității procesuale", "situația procesuală a înstrăinătorului și a succesorilor săi", "subiectele căilor de atac" și "limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță". Instanța de trimitere solicită Înaltei Curte de Casație și Justiție o interpretare a acestor prevederi legale, pentru a da o dezlegare concretă propriei cauze. Or, asemenea operațiuni de interpretare a unor texte de lege la diferite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu în parte nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revin instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.

Din această perspectivă se constată că prin întrebarea adresată de instanța de trimitere nu se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să dezlege, cu valoare de principiu, o veritabilă problemă de drept, ci să ofere un răspuns în legătură cu "transmiterea calității procesuale prin acte juridice între vii cu titlu particular, cu acordarea unei atenții deosebite dispozițiilor art. 458 din Codul de procedură civilă aplicabil judecății în apel" - fila 8 din încheierea de sesizare. Practic, autorul sesizării transferă instanței supreme chestiunea punctuală cu care se confruntă, anume aceea de a ști dacă poate primi un apel declarat de succesorul cu titlu particular al uneia din părțile inițiale, în condițiile în care dobânditorul cu titlu particular nu a fost introdus în cauză în faza procesuală anterioară.

Demersul instanței de trimitere vine în contextul în care aceasta nu a identificat în plan doctrinar posibile interpretări diferite ale textelor de lege incidente, ci, dimpotrivă, o opinie unanimă a doctrinei, conturată, într-adevăr, cu privire la norme relativ noi, dar îmbrățișată treptat de majoritatea covârșitoare a jurisprudenței. Așadar, autorul sesizării nu face altceva decât să opună, în mod temerar, opiniei unanime a doctrinei propriul punct de vedere.

Or, în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților unor texte de lege, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării acesteia, conținutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinței legiuitorului, exprimată într-o anumită normă de drept.

Necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că, în procesul aplicării legii, judecătorul trebuie să stabilească conținutul exact al normei puse în fața sa, prin clarificarea și lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situației de fapt prezentate, întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general și impersonal, din care trebuie să se extragă esența aplicabilă la cazul concret. Or, rolul instanțelor de judecată este acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară care presupune ca, anterior soluționării cauzei, să se studieze circumstanțele particulare ale speței deduse judecații, să se realizeze calificarea juridică a cererii și, ulterior, să se procedeze la interpretarea normei de drept și aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicțional final.

Totodată, în această materie, în doctrină, s-a subliniat că sesizarea trebuie să privească o normă de drept susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste posibile interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare (Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, vol. I, G. Boroi și alții, Editura Hamangiu, 2013).

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziții legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, se apreciază că instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată.

În acest context, în considerarea finalității și condițiilor de admisibilitate ale procedurii hotărârii prealabile, instituite de legiuitor pentru asigurarea jurisprudenței unitare, se constată că nu există în cauză premisele necesare declanșării unui astfel de mecanism de unificare, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la problemele de drept cu care acest complet a fost învestit.

Modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 38-39 din Codul de procedură civilă în sensul în care acestea reglementează o instituție de sine stătătoare, fără distincția dată de calitatea părților în proces și etapa de judecată (primă instanță, respectiv căi de atac), sub rezerva dovedirii transmisiunii intervenite în cadrul raportului de drept material dedus judecății, sau, din contră, reținerea reglementărilor ca fiind de drept comun în materia transmisiunii calității procesuale a părților prin acte cu titlu particular, inter vivos, valorificate în concret în cadrul litigiului prin mijlocirea unei forme de intervenție dintre cele reglementate de dispozițiile art. 61-79 din Codul de procedură civilă, în condițiile și limitele stabilite de acestea, inclusiv în raport cu dispozițiile aplicabile în funcție de etapele judecății (primă instanță, respectiv căi de atac) ?".