ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 928/2017

HOTĂRÂRE

23.05.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 928/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21 aprilie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (în continuare A.N.P.C) a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 72.438 RON și a accesoriilor aferente, reprezentând plăți nedatorate.

În drept, autoarea a invocat dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 4361/2016 din 30 iunie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat recurs, calea extraordinară de atac fiind înregistrată la 26 august 2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2016, această secție a curții de apel, întemeindu-se pe dispozițiile art. 136 C. proc. civ., a scos cauza de pe rol și a trimis-o spre competentă soluționare uneia din secțiile civile specializate în litigii cu profesioniști ale aceleiași instanțe.

Pentru a dispune în acest sens, secția de contencios administrativ și fiscal a apreciat natura cauzei ca fiind civilă în considerarea calității de profesionist a pârâtei și a obiectului cererii de chemare, vizând pretenții în sumă de 72.438 RON decurgând dintr-o plată nedatorată.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată la 22 decembrie 2016 pe rolul secției a V-a Civile din cadrul Curții de Apel București sub nr. x/2016.

Prin încheierea nr. 3 din 20 martie 2017, această din urmă secție a admis excepția necompetenței sale funcționale, invocată din oficiu și a trimis cauza spre competentă soluționare secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a se decide astfel, s-a reținut că reclamanta a dedus judecății o cerere fondată în drept pe dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la atribuirea contractelor de achiziții publice, că plata sumei a cărei restituire se solicită s-a făcut în executarea obligațiilor decurgând dintr-un contract încheiat între părțile în litigiu în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, că în primă instanță cauza a fost soluționată de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, precum și că în recurs s-a parcurs faza de regularizare a căii de atac de către secția inițial învestită, fără să fi sesizat dificultăți decurgând dintr-o eventuală lipsă de specializare a secției de contencios administrativ și fiscal.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, conform art. 200 alin. (2) teza finală C. proc. civ., raportat la art. 136 alin. (1) și (2) din același Cod, s-a dispus înaintarea acestuia spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La 11 mai 2017, conflictul a fost înregistrat pe rolul secției a II-a Civile a instanței supreme sub nr. x/2016, cu respectarea dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că un atare conflict de competență se va soluționa de secția instanței stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secției înaintea căreia el s-a ivit.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență funcțională între cele două secții ale aceleiași instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2), raportat la art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, pentru considerentele ce succed:

C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, spre deosebire de C. proc. civ. de la 1865, reglementează pentru prima dată în art. 136 procedura de soluționare a conflictelor de competență dintre două secții sau complete specializate ale aceleiași instanțe judecătorești.

Astfel, textul legal evocat oferă soluție pentru situația în care două secții ale aceleiași instanțe se declară deopotrivă necompetente să soluționeze o cauză.

În acest sens, art. 136 alin. (1) prevede:

"dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede:

"conflictul se va soluționa de secția instanței stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secției înaintea căreia s-a ivit conflictul".

Ca regulă, normele de competență din C. proc. civ. se aplică instanțelor judecătorești, enumerate în art. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel încât cazurile în care legiuitorul a extins aplicarea lor și la completele sau secțiile specializate din cadrul instanțelor constituie excepția, fiind, deci, de strictă interpretare și aplicare.

Astfel de cazuri sunt cele reglementate explicit în art. 123 C. proc. civ., privind competența de soluționare a cererilor accesorii, adiționale și incidentale, respectiv în art. 129-137 din același Cod, privind excepția de necompetență și conflictul de competență (în cazul secțiilor specializate din cadrul aceleiași instanțe).

În speță, reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile C. civ. și pe cele ale C. proc. civ., prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care l-ar fi suferit printr-o pretinsă plată nedatorată, stabilită prin decizia emisă în urma unui control efectuat de Curtea de Conturi a României.

Litigiul a fost soluționat în primă instanță de secția a II-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, fără ca vreuna dintre părți sau judecătorul să invoce necompetența materială sau funcțională a instanței sesizate.

Împotriva hotărârii tribunalului, reclamanta a declarat recurs, calea de atac fiind înregistrată pe rolul secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, care a declinat ulterior competența de soluționare a cauzei către una dintre secțiile civile specializate în litigii cu profesioniști a aceleiași instanțe.

Cele două secții ale curții de apel, prin conflictul de competență generat, solicită a se stabili dacă, potrivit legii, obiectul acțiunii și temeiul de drept invocat, anume o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile C. civ., atrag sau nu o competență specializată a instanței de judecată.

Prin cererea de recurs formulată de reclamantă, înregistrată la 26 august 2016, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București a fost prima învestită cu soluționarea căii de atac.

La 20 martie 2017, la primul termen de judecată cu procedură completă în cauză, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, verificându-și competența, a invocat din oficiu excepția necompetenței sale funcționale, iar aceasta s-a realizat fără temei legal, câtă vreme hotărârea atacată era pronunțată tot de o instanță de contencios administrativ și fiscal, iar problema necompetenței materiale sau funcționale nu s-a pus în fond și nici părțile nu au ridicat-o în calea de atac.

În acest fel, instanța de recurs inițial învestită cu soluționarea căii de atac a înfrânt principiul de ierarhizare material-funcțională care este respectat cu strictețe în materia contenciosului administrativ și fiscal, dar și în alte materii unde funcționează instanțe/secții specializate și care în speță se impune a fi respectat și în considerarea următoarelor considerente:

Litigiul părților, întemeiat într-adevăr pe faptul licit al plății nedatorate, izvorăște și nu poate fi separat de raporturile contractuale încheiate în materia achizițiilor publice, caz în care sunt incidente dispozițiile art. 286, coroborate cu dispozițiile art. 287

din O.U.G. nr. 34/2006 (aceste din urmă dispoziții făcând referire în mod generic la cererile având ca obiect repararea prejudiciului cauzat), care stabilesc competența de primă instanță a secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

În contextul dat, apreciem că instanța de recurs inițial învestită, în cazul în care avea dubii referitoare la competența materială și/sau funcțională a primei instanțe, avea la îndemână remediul prevăzut de art. 489 alin. (3) C. proc. civ. pentru situația în care ar fi apreciat întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.. și nu declinarea competenței de soluționare a căii de atac în favoarea unei alte secții a aceleiași instanțe de recurs.

În argumentarea aceleiași soluții preconizate pentru pronunțarea regulatorului de competență, instanța supremă apreciază că nu putea fi atrasă în speță competența funcțională a secției a V-a civile a Curții de Apel București, ca instanță de recurs și în considerarea faptului că această secție este specializată în materia litigiilor cu profesioniștii.

Din această perspectivă, pentru a lămuri chestiunea de drept care a declanșat conflictul de competență funcțională între cele două secții ale Curții de Apel București, instanța supremă reține că litigiul dedus judecății, în funcție de obiectul său, nu se înscrie în materia litigiilor cu profesioniștii.

Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, "prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad-hoc;

b) cererile în materia societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței;

d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare."

Raportând obiectul acțiunii deduse judecății - pretenții bănești solicitate cu titlu de plată nedatorată, dar care nu pot fi separate de raporturile contractuale în care părțile s-au situat și care, pentru considerentele ce preced, cad sub incidența O.U.G. nr. 34/2006 - la categoriile de cereri prevăzute de textul art. 226 din Legea nr. 71/2011, se constată dincolo de orice echivoc că acesta nu poate fi încadrat în această din urmă categorie de litigii.

De asemenea, în stabilirea competenței în soluționarea recursului de față se reține ca fiind relevantă și decizia nr. 18/2016 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în dosarul nr. x/2016, publicată în M. Of. , Partea I nr. 237 din 06.04.2017.

Prin această decizie s-a statuat cu putere obligatorie, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare, competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare".

Astfel, față de dispozitivul precitat, în care printre criteriile de determinare a competenței material procesuale nu se regăsește și calitatea părților în litigiu, instanța supremă impune concluzia că împrejuarea că pârâta în speță este profesionist nu este de natură să conducă la calificarea litigiului ca încadrându-se în materia litigiilor cu profesioniști, câtă vreme obiectul litigiului nu poate fi încadrat, nici formal, nici prin asemănare în cele patru categorii enunțate cu titlu exemplificativ de art. 226 din Legea nr. 71/2011.

De asemenea, raportând obiectul litigiului la normele legale anterior evocate și la decizia menționată, precum și la împrejurarea că în cadrul Tribunalului București și al Curții de Apel București funcționează secții specializate, atât în materia litigiilor cu profesioniști, cât și în cea a contenciosului administrativ, iar litigiul a fost soluționat în primă instanță de secția de contencios administrativ și fiscal, fără să fi fost contestată competența material - funcțională a acesteia, rezultă că obiectul/natura juridică a contractului dedus judecății nu se încadrează în materia litigiilor cu profesioniști.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 136 alin. (1) și (2), raportat la alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.