ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 683/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.10.2013 pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 551.610,96 RON, actualizată în funcție de indicele prețurilor de consum la data executării efective, reprezentând contravaloarea ierbicidelor și seminței de muștar vândute, precum și a serviciilor prestate.

La 21.11.2013 reclamanta a majorat cuantumul pretențiilor cu suma de 426.042,1 RON, iar la 19.02.2014 a majorat din nou cuantumul pretențiilor, cu suma de 498.029,55 RON.

Prin sentința civilă nr. 41/COM/13.05.2015, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.829.984,51 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, cu titlu de preț și la plata sumei de 20.367,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 637/23.05.2016, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.814.464,34 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, a arătat că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut -plus petita -, subliniind că, potrivit cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată și solicitării de confirmare a soldului pe care i-a adresat-o intimata în luna februarie 2016, suma totală pretinsă este de 1.482.864,34 RON, iar nu de 1.814.464,64 RON, cât a acordat curtea de apel, sau de 1.829.984,51 RON, la cât a obligat-o prima instanță.

A arătat recurenta că instanța de apel nu a ținut seama de sumele deja achitate și, în lipsa unui raport de expertiză contabilă, complet și neechivoc, greșit a obligat-o la plata sumei de 1.814.464,64 RON, respectiv valoarea totală a facturilor fiscale, care nu se confundă însă cu suma neachitată și debitul datorat.

O altă critică vizează faptul că avizele de expediție sunt semnate la rubrica beneficiarului de chiar angajații furnizorului.

În acest sens, a arătat că expertiza contabilă efectuată în fața primei instanțe conchide că pentru suma de 340.237,88 RON, reprezentând livrări de bunuri, avizele de expediție nu sunt semnate de partea care le primește, însă, în realitate, suma care nu este nici datorată, nici recunoscută și pentru care nu există dovada livrării mărfii este mult mai mare, respectiv 736.312,65 RON. Or, cu privire la această sumă nerecunoscută și nedatorată, instanța de apel a ales să se sprijine pe presupuneri sau prezumții, iar nu pe o analiză riguroasă.

În continuare, a prezentat detaliat facturile la plata cărora a fost obligată, arătând, pentru fiecare în parte, raportat la avizele de însoțire a mărfurilor aferente, care este suma reală de plată și care este suma refuzată la plată.

A susținut recurenta că în rejudecarea cauzei se impune efectuarea unui supliment de expertiză contabilă, având ca principal obiectiv stabilirea măsurii în care facturile fiscale contestate reflectă cu certitudine operațiuni economice reale. A mai arătat recurenta că raporturile juridice încheiate de intimată și terțe persoane, respectiv raporturile juridice vizând pretinsa prestare a unor servicii de transport, nu pot naște niciun fel de obligații în sarcina sa, în lipsa unei convenții în acest sens.

De asemenea, a susținut că recunoașterea parțială a sumelor de plată nu exonerează intimata-reclamantă de sarcina probei cu privire la pretențiile nerecunoscute, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., dar și că rectificările contabile privind decontul T.V.A. au fost realizate ca urmare a unor verificări amănunțite și a contestării sumelor aflate în curs de lămurire, fără ca acest lucru să probeze realitatea sau fictivitatea operațiunilor economice.

În final, recurenta a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind nelegala acordare a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care recunoașterea parțială a debitului s-a făcut odată cu depunerea întâmpinării, în fața primei instanțe.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La data de 22.08.2016 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar la 12.09.2016 recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La data de 07.12.2016, recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat admiterea recursului.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie menționat că, prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut - plus petita -, subliniind că, potrivit cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, suma totală pretinsă de reclamantă este de 1.482.864,34 RON, iar nu de 1.814.464,64 RON, cât a acordat curtea de apel, sau de 1.829.984,51 RON, la cât a obligat-o prima instanță.

Înalta Curte, luând act că recurenta-pârâtă a susținut că nu doar curtea de apel, ci și prima instanță au obligat-o la plata unei sume mai mari decât cea pretinsă de reclamantă, dar și de faptul că pârâta nu a formulat un motiv de apel în acest sens, constată că această critică a fost invocată omisso medio.

În ceea ce privește cele susținute de recurenta-pârâtă prin punctul de vedere la raport, în sensul că prin acest motiv de recurs a reiterat, chiar ad litteram) primul motiv de apel, trebuie subliniat că, într-adevăr, aceasta a criticat în apel obligarea sa la plata către reclamantă a sumei de 1.829.984,51 RON, însă prin prisma ignorării de către tribunal a faptului că a achitat deja suma de 331.600 RON, prin ordinele de plată nr. x/26.04.2013, nr. y/30.04.2013, nr. 4/08.0,5.2013 și nr. 6/15.05.2013, astfel că litigiul nu poate purta decât asupra sumei de 1.482.864,34 RON, reprezentând diferența dintre valoarea totală a facturilor și suma achitată.

Prin urmare, critica din apel viza obligarea sa la plata unei sume mai mari decât cea datorată, raportat la probatoriul administrat în cauză, iar nu acordarea unei sume mai mari decât cea solicitată de reclamantă, cu consecința încălcării principiului disponibilității.

Această critică a fost formulată pentru prima oară în recurs.

Or, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Pe de altă parte, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivele de casare de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică.

În speță, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a invocat, din oficiu, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 22 alin. (6) din același Cod, pe care îl va examina cu prioritate.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Înalta Curte notează că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 551.610,96 RON, actualizată în funcție de indicele prețurilor de consum la data executării efective, cuantumul pretențiilor fiind majorat cu suma de 426.042,1 RON, la data de 21.11.2013 și cu suma de 498.029,55 RON, la data de 19.02.2014 (în total, 1.482.864,34 RON).

Totodată, ia act că prima instanță a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.829.984,51 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și la plata sumei de 20.367,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar instanța de prim control judiciar, admițând apelul, a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.814.464,34 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Prin urmare, analiza actelor dosarului relevă că ambele instanțe devolutive au depășit limitele învestirii, încălcând astfel dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În acest context, se cuvine menționat și că instanța de apel nu a răspuns criticilor apelantei-pârâte, potrivit cărora tribunalul nu a ținut seama de achitarea sumei de 331.600 RON, prin ordinele de plată nr. x/26.04.2013, nr. y/30.04.2013, nr. z/08.05.2013 și nr. 6/15.05.2013, astfel că litigiul nu poate purta decât asupra sumei de 1.482.864,34 RON, reprezentând diferența dintre valoarea totală a facturilor și suma deja achitată și nu a analizat probatoriul administrat în acest sens.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De aceea, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, care, în rejudecare, va analiza și celelalte critici expuse în recurs și va reexamina probatoriul care a fost administrat deja, putând, desigur, să ordone și alte probe în măsura în care va considera necesar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 637/23.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 aprilie 2017.