ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 45/2018

HOTĂRÂRE

17.01.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 45/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra conflictului negativ de competență:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017 creditoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței în contradictoriu cu debitoarea B. ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acesteia, pe calea somației europene de plată, la achitarea sumelor restante rezultate din contractul nr. x/2013 și actul adițional nr. x din 22.04.2013 în cuantum de 188.642,25 RON.

Prin Sentința civilă nr. 3.594 din 17.05.2017 Judecătoria Sectorului 5, secția a II-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Pătârlagele.

În considerentele sentinței în motivarea soluției adoptate în privința excepției s-au reținut următoarele:

Potrivit art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 1.896/2006, competența se determină în conformitate cu normele de drept comunitar care se aplică în materie, în special cu Regulamentul CE nr. 44/2001.

Prin art. 80 din Regulamentul CE nr. 1.215/2012 a fost abrogat regulamentul CE nr. 44/2001.

Din dispozițiile Regulamentului CE nr. 1.215/2012 rezultă că persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în instanță numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2 - 7 din capitolul privind competența.

Potrivit art. 7 din regulament, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru.

A reținut instanța că în speță este vorba de un litigiu izvorând dintr-un contract de prestări servicii astfel încât competența de soluționare a cererii de emitere a somației europene aparține alternativ instanței de la domiciliul/sediul debitorului și instanței de la locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile conform contractului.

Sediul debitorului este în Cipru iar potrivit contractului de proiectare și execuție nr. x/2013 care constituie izvor al litigiului, reclamanta a prestat servicii de reconstruire căi ferate în localitatea Nehoiu, județul Buzău aflată în circumscripția teritorială a Judecătoriei Pătârlagele.

La Judecătoria Pătârlagele cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017 din data de 30.06.2017 iar prin rezoluția din data de 04.07.2017 s-a stabilit termen de judecată la data de 27.10.2017 cu citarea părților.

La acest termen instanța investită ca urmare a declinării competenței reținând că în privința soluționării somației europene de plată, competența teritorială este de ordine publică în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., a invocat din oficiu și a pus în discuția părților necompetența teritorială și a reținut următoarele:

Obligația ce face obiectul cererii de somație de plată este o obligație asumată printr-un act adițional ce are natura juridică a unei preluări de datorie consimțită de creditor în sensul reglementat de art. 1599 C. civ., obligația de plată fiind transmisă de la debitorul inițial către B. și în această situație izvorul obligației este cu totul altul decât contractul de prestări servicii nr. x/2013.

Obligația inițială de plată are ca izvor contractul de proiectare și execuție nr. x/2013 încheiat între S.C. A. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. locul executării obligației, respectiv prestarea serviciilor fiind orașul Nehoiu, județul Buzău, sediul debitoarei inițiale.

Prin actul adițional nr. x la acest contract încheiat la data de 22.04.2013, a operat o preluare de datorie consimțită de creditor în sensul că un terț respectiv B. s-a angajat să plătească direct facturile emise de S.C. A. S.R.L. în numele și pentru debitorul inițial S.C. C. S.R.L..

Cererea de față privind obligarea la plata sumei de bani este formulată împotriva terțului care a preluat datoria conform actului adițional astfel încât nu mai are relevanță izvorul inițial al obligației și nu se poate considera că obligația derivă dintr-un contract de prestări servicii.

În această situație obligația stabilită în sarcina terțului ce a preluat datoria este aceea de plată a unei sume de bani către reclamantă iar obligația de plată preluată în conformitate cu dispozițiile art. 1599 C. civ. se execută în conformitate cu dispozițiile art. 1494 C. civ., locul executării fiind considerat pentru obligațiile bănești domiciliul sau sediul creditorului de la data plății.

Prin urmare pentru considerentele menționate competența de soluționare a cererii de față aparține instanței de la sediul creditoarei, deoarece locul pentru executarea obligației de plată este cel arătat mai sus.

Pentru aceste considerente, instanța a admis la rândul său excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București și, constatând conflictul negativ de competență în sensul prevăzut de art. 133 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în baza art. 134 C. proc. civ. a suspendat din oficiu judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunța regulatorul de competență, stabilind, în favoarea Judecătoriei Sectorului 5, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cererea care formează obiectul cauzei este emiterea unei somații europene de plată, procedură reglementată prin Regulamentul (CE) nr. 1.896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006.

Regulamentul se aplică numai litigiilor transfrontaliere care este definit ca fiind un litigiu în care cel puțin una dintre părți are reședința obișnuită sau domiciliul în alt stat membru decât cel al instanței sesizate (art. 3).

Potrivit art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 1.896/2006, competența se determină în conformitate cu normele de drept comunitar care se aplică în materie, în special cu Regulamentul CE nr. 44/2001 înlocuit prin Regulamentul CE nr. 1.215/2012.

Potrivit art. 6 din Regulament, prima verificare pe care trebuie să o facă instanța în ceea ce privește competența sa este cea de drept internațional privat, prevăzută de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a nuanțat aplicarea dispozițiilor art. 6 din Regulamentul 1.896/2006 privitoare la competența internațională.

Astfel, în Hotărârea din data de 13.96.2013, Goldbet Sportwetten GmbH/Massimo Sperindeo în cauza C-144/12, Curtea a statuat astfel:

"Articolul 6 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1.896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată, coroborat cu art. 17 din acest regulament, trebuie interpretat în sensul că o opoziție la somația europeană de plată care nu conține o contestare a competenței instanței din statul membru de origine nu poate fi considerată înfățișare, în sensul articolului 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, și că împrejurarea că pârâtul a prezentat, în cadrul opoziției pe care a formulat-o, motive referitoare la fondul cauzei este lipsită de relevanță în această privință".

Argumentele Curții au fost în sensul că atunci când pârâtul nu contestă competența instanței care a pronunțat somația, pe calea opoziției, această din urmă cerere nu poate să producă alte efecte decât cele care reies din art. 17 alin. (1) din Regulamentul nr. 1,896/2006. Aceste efecte sunt încheierea procedurii de somație de plată și trecerea automată a litigiului la procedura de drept comun.

După ce s-a stabilit competența instanțelor statului membru sesizat din punct de vedere al dreptului Uniunii Europene, competența materială și teritorială a acestora se determină potrivit dreptului intern.

Potrivit art. 29 din Regulament, statele membre trebuie să informeze Comisia cu privire la instanțele competente pentru emiterea unei somații europene de plată, însă în România, nu s-a adoptat un act normativ care să stabilească măsurile necesare punerii în practică a Regulamentului, inclusiv instanțele competente în materia somației europene de plată, de aceea se vor aplica dispozițiile de drept comun.

Astfel, potrivit art. 1015 C. proc. civ. (care reglementează competența în materia ordonanței de plată), creditorul poate introduce cererea la instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță .

Competența teritorială se stabilește potrivit dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., respectiv potrivit art. 113 C. proc. civ.

Regulamentul nu conține prevederi decât cu privire la nerespectarea competenței internaționale a instanțelor statelor membre nu și în privința încălcării competenței materiale și teritoriale de drept intern.

Potrivit art. 26 din Regulamentul nr. 1.896/2006, orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin acest act este reglementat de legislația națională. În consecință, în situația în care reclamantul a depus cererea la o instanță necompetentă material, aceasta nu va respinge somația, ci aplicând regulile de drept intern, va invoca din oficiu la primul termen, excepția de necompetență materială și va declina cererea în favoarea instanței competente, printr-o hotărâre definitivă (art. 130 - 132 C. proc. civ.).

Dacă reclamantul a depus cererea la o instanță necompetentă teritorial instanța nu va putea invoca excepția de necompetență teritorială (art. 130 alin. (4) C. proc. civ.) și va trebui să soluționeze cererea. Soluția se întemeiază pe argumentul că în materia acțiunii în pretenții, competența teritorială nu este de ordine publică, ci este de ordine privată, astfel încât aceasta ar putea fi invocată numai de pârât prin întâmpinare.

Cererea de emitere a somației europene a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 5, instanța de la sediul reclamantei-creditoare.

Conform art. 113 alin. (3) C. proc. civ. în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112 mai este competentă instanța locului prevăzut în contract pentru executarea obligației.

Potrivit art. 1494 lit. a) C. civ. în lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății.

În speță, obiectul acțiunii l-a format obligația de a face, deci o acțiune personală pentru care competența aparține instanței în circumscripția căreia are sediul creditorul, fiind astfel în prezența unei competențe teritoriale de ordine privată, iar nu de ordine publică.

Conform art. 130 alin. (3) necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Contrar acestor dispoziții Judecătoria Sectorului 5 a invocat din oficiu necompetența teritorială a instanței.

Prin urmare, Înalta Curte arată că neinvocarea excepției necompetenței teritoriale, în condițiile prevăzute de art. 130 alin. (3) noul C. proc. civ., are drept consecință faptul că instanța trebuie să constate că este competentă, aceasta neputând-o invoca din oficiu, întrucât prin lege s-a urmărit ca excepția necompetenței teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu și la aprecierea instanței.

Așa fiind, competența de soluționare a cererii de față aparține instanței de la sediul creditoarei, respectiv Judecătoria Sectorul 5 București motiv pentru care în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii, în favoarea acestei instanțe.