ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Lehliu-Gară, la data de 10 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței să emită o hotărâre prin care Garda Națională de Mediu să fie obligată să-i monteze în curte aparate de înregistrat zgomotul pe timpul nopții, în perioada sezonului de nunți și botezuri. La termenul din data de 5 octombrie 2018, reclamantul a precizat că solicită ca aparatele de măsurat să fie montate la sursă (în curtea restaurantului).

Judecătoria Lehliu-Gară, prin Sentința civilă nr. 539 din data de 15 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului B., invocată de acesta.

A respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Reclamantul A. a formulat apel împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, cale de atac care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 214 din data de 6 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., care a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Călărași, cu adresa din data de 17 aprilie 2019.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 aprilie 2019, fiind trimis spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 2.

Prin rezoluția din data de 22 aprilie 2019, s-a fixat termen la data de 14 mai 2019, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată prin prezentul recurs a fost pronunțată în apel de Tribunalul Călărași, secția civilă, într-un litigiu având ca obiect "obligație de a face", soluționat în primă instanță de Judecătoria Lehliu-Gară.

Prin Decizia nr. 18 din data de 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din data de 14 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel".

Deși prezentul litigiu are ca obiect "obligație de a face", nefiind unul evaluabil în bani, având în vedere că analiza instanței supreme din decizia anterior menționată a pornit de la constatarea lipsei unei reglementări exprese cu privire la competența de soluționare a recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, cele dezlegate prin considerentele acestei decizii sunt aplicabile mutatis mutandis în prezentul litigiu.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reținut că, potrivit prevederilor art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă, ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege, iar, conform dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

A constatat că, din norma de competență citată, rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

A apreciat că, astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

De asemenea, a arătat că se impun constatări similare și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, a reținut că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precedă, a constatat că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din același act normativ, curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea normelor anterior evocate, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 18 din data de 1 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din data de 14 noiembrie 2018, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Călărași revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 214 din data de 6 martie 2019, pronunțate de Tribunalul Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. x/2018, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2019.

GGC - GV