ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1596/2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 04.08.2008, sub nr. x/2008, reclamanta Universitatea Politehnică București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Dispoziției nr. 6055/19.06.2006 privind restituirea terenului situat în București, str. x în proprietatea pârâtului A., ca fiind netemeinică și nelegală.

În motivarea cererii, a arătat că actul contestat a fost emis cu încălcarea art. 22 alin. (1) coroborat cu art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, Primăria Municipiului București neavând competența de a emite dispoziția de restituire în natură, având în vedere că unitatea deținătoare a imobilului din București, str. x este Universitatea Politehnică București. Terenul restituit face parte din proprietatea reclamatei, în suprafață de 130.202 mp, situată în x - B. Universitatea este proprietara de drept a terenului menționat, conform dispozițiilor art. 166 alin. (4) din Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, care prevăd că "baza materială a instituțiilor de învățământ superior de stat este de drept proprietatea acesteia". În aplicarea dispozițiilor acestei legi, Ministerul Educației și Cercetării a eliberat Ordinul privind intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor care fac parte din baza materială a reclamantei nr. 4262/2002, care atestă dreptul de proprietate al Universității Politehnice București asupra imobilului - construcții și teren - situat în x.

Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2008, S.C. C. S.R.L. a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, solicitând să se respingă contestația reclamantei.

La data de 23.10.2008, reclamanta a depus precizări, prin care a arătat că solicită să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 6055/19.06.2006, având în vedere nevalabilitatea obiectului actului juridic față de faptul că este dată cu încălcarea principiului potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are ori la mai mult decât are.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948, 962, 965 C. civ.

Cererea de intervenție accesorie a fost încuviințată, în principiu, la data de 3.11.2008.

Tribunalul a luat act de faptul că valoarea obiectului cererii este de 774.197 RON și că s-a invocat nulitatea dispoziției în cauză potrivit dreptului comun.

Ulterior, pârâtul a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a Ordinului nr. 4262/16.08.2002, emis de Ministerul Educației și Cercetării, cu privire la terenul în suprafață de 323,25 mp, situat în București, str. x, cuprins în Dispoziția nr. 6055/19.06.2006 emisă de Municipiul București, prin Primar, iar, prin Sentința civilă nr. 885/9.02.2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate, ca inadmisibilă.

Prin Sentința civilă nr. 2327/14.11.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a admis cererea reclamantei și a anulat Dispoziția nr. 6055/19.06.2006 emisă de Primarul General al Municipiului București; a respins cererea de intervenție accesorie, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reținut că reclamanta are calitatea de terț în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul dispoziției atacate, neavând deschisă calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care aparține exclusiv persoanelor îndreptățite în sensul acestui act normativ, însă are posibilitatea formulării unei acțiuni în anulare de drept comun, calificare dată și prezentei acțiuni la termenul din data de 12.01.2009. În speță, reclamanta este persoana interesată să solicite nulitatea absolută a dispoziției dat fiind că aceasta afirmă că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului restituit în natură către pârât, motiv pentru care justifică legitimarea procesuală activă.

Pe fondul cauzei, prima instanța a apreciat, din analiza coroborată a art. 22 alin. (1) și a art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că din aceste dispoziții legale rezultă cu claritate că notificarea de restituire în natură a unui bun ce intră sub regimul legii speciale este imperios a fi soluționată de către persoana juridică deținătoare.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea Dispoziției nr. 6055/19.06.2006 emisă de Primarul General al Municipiului București pentru lipsa calității primăriei de unitate deținătoare, reclamanta susținând că acesteia îi revenea calitatea de unitate deținătoare.

Tribunalul a mai reținut că, potrivit art. 166 alin. (4) și art. 91 din Legea nr. 84/1995, Ministerul Educației și Cercetării a eliberat Ordinul nr. 4262/2002, care atestă dreptul de proprietate al Universității Politehnica București asupra imobilului - construcții și teren - situat în x, în suprafață totală de 130.202 mp.

În baza ordinului de atestare a proprietății, reclamanta a obținut numărul cadastral al bunului imobil aflat la adresa din Splaiul Independenței nr. x, ce a fost înscris în Cartea Funciară conform Încheierii nr. 9786/28.07.2004.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de o comisie de 3 experți s-a concluzionat că între terenul restituit pârâtului prin dispoziția contestată, în suprafață de 323,25 mp, situat în București, str. x, și terenul deținut de Universitatea Politehnică București în baza Ordinului nr. 4262/2002 există identitate, fiind inclus în suprafața de 130.202 mp situată în x - B.

Ulterior, la 21.09.2012, comisia de experți a depus un supliment la raportul de expertiză, prin care, față de actualizarea nr. cad. x, cu Documentația nr. x/2.11.2011, avizată de OCPI București ca urmare a eliminării situațiilor de suprapunere și modificare a limitelor de proprietate, rezultând o suprafață totală din măsurătorile cadastrale de 128.000,24 mp, au fost modificate concluziile, în sensul că nu există identitate între terenul restituit pârâtului prin Dispoziția nr. 6055/2006 și terenul deținut de Universitatea Politehnică București în baza Ordinului nr. 4262/2002 (a rezultat că terenul din București, str. x, sector 6 nu este inclus în suprafața de 130.202 mp situată în x - B.).

Prin Sentința civilă nr. 10653/16.12.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în Dosarul nr. x/2013, definitivă și irevocabilă, s-au anulat încheierile nr. 50257/30.11.2011 și nr. 43023/7.12.2012, reținându-se că, prin radierea din oficiu a suprapunerilor de către OCPI, s-au încălcat dispozițiile art. 51 din Legea nr. 7/1996 și art. 911 C. civ. De asemenea, prin Decizia civilă nr. 2420/A/14.07.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a desființat în parte Încheierile de carte funciară nr. x/7.02.2012 și nr. y/2.11.2011, în privința radierii notării suprapunerii imobilului cu nr. cad. x, cu imobilele cu nr. cad. x și x, soluția devenind irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 160/11.04.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Având în vedere soluțiile pronunțate, tribunalul a considerat că notarea suprapunerii imobilului cu nr. cad. x (proprietatea reclamantei) cu imobilul cu nr. cad. x (inițial proprietatea pârâtului și, ulterior, proprietatea intervenientei accesorii) a redevenit actuală, determinând, pe cale de consecință, înlăturarea concluziilor din suplimentul de expertiză.

Astfel, a constatat că la momentul emiterii dispoziției de către Primarul General al Municipiului București imobilul teren în suprafață de 323,25 mp situat în București, str. x, restituit în natură, figura, încă din anul 2004, în cartea funciară ca fiind proprietatea reclamantei; pe de altă parte, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că primăria nu avea competența de a emite dispoziția de restituire contestată, nefiind unitatea deținătoare a imobilului situat în București, str. x.

Față de soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 49 și 54 C. proc. civ., tribunalul a respins cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. C. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat recurs pârâtul și intervenienta, pârâtul declarând și apel pentru aceleași motive, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 25.06.2019.

Prin încheierea din 08.11.2019, curtea a calificat calea de atac incidentă în cauză ca fiind apel în raport de împrejurarea că reclamanta este terț față de dispoziția atacată, nefiind aplicabile prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea căii de atac, pârâtul a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (1) și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atât la data depunerii notificării, cât și la data emiterii dispoziției de restituire unitatea deținătoare a imobilului fiind Primăria Municipiului București, aspect confirmat de probele din dosar; nu există niciun document care să ateste transmiterea posesiei imobilului către Universitatea Politehnică București, nu există act de alipire între terenul din str. x și terenul din x, cele două terenuri se află amplasate pe străzi diferite, astfel încât terenul în suprafață de 323,25 mp ar fi putut fi intabulat pe numele reclamantei, dacă l-ar fi avut în posesie, doar pe str. x; în urma verificării situației juridice a imobilului de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/20001, s-a constatat că terenul se află în administrarea S.C. E. Giulești și poate fi restituit în natură, întocmindu-se și un raport de expertiză extrajudiciară; prin Sentința civilă nr. 322/09.03.2009, pronunțată de Tribunalul București, s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva intervenientei, considerentele acelei hotărâri impunându-se în prezenta cauză conform art. 413 C. proc. civ. în mod greșit s-a apreciat că în anul 2004 terenul de 323,25 mp figura în cartea funciară ca fiind proprietatea reclamantei prin raportare la considerentele Deciziei civile nr. 2420A/14.07.2017 a Tribunalului București; conform aspectelor tranșate prin Sentința civilă nr. 322/09.03.2009, terenul nu este cuprins în Ordinul nr. 4262/16.08.2002, iar în anexa ordinului nu se evidențiază pozițiile și lungimile laturilor; prin Încheierea nr. 9786/28.07.2004, reclamanta a obținut intabularea dreptului de proprietate pentru suprafața de 112.309 mp, iar în acest teren nu era inclusă suprafața de 323,25 mp; după 5 ani, în anul 2009, reclamanta a depus o nouă cerere de intabulare pentru suprafața de 130.202 mp, dar aceasta a fost respinsă, întrucât imobilul se suprapunea peste str. x și peste proprietățile aflate pe această stradă la nr. x; în mod greșit instanța a anulat Dispoziția nr. 6055/19.06.2006 câtă vreme reconstituirea s-a realizat pe vechiul amplasament, iar, la data depunerii notificării - 09.08.2001 - Universitatea Politehnică București nu deținea niciun drept legal de proprietate asupra terenului din București, str. x, Ordinul nr. 4262 fiind emis la 16.08.2002.

Prin motivele de recurs formulate, intervenienta a susținut că instanța de fond a luat în considerare, în mod eronat, un singur argument, și anume că la momentul pronunțării exista suprapunere între suprafața deținută de pârât și cea deținută de reclamantă, însă acest aspect al suprapunerii lămurește cel mult calitatea procesuală activă, nu însă și dreptul de proprietate asupra terenului; din actele dosarului rezultă că Primăria Municipiului București era unitatea deținătoare competentă să soluționeze notificarea, imobilul aflându-se, la momentul emiterii dispoziției, în proprietatea municipiului; nu s-a probat cum suprafața de 323,25 mp deținută de pârât a ajuns, după momentul naționalizării, să fie inclusă în cei 130.202 mp; clădirea aflată pe teren a fost demolată ulterior preluării, astfel cum rezultă din procesul-verbal al E. Giulești din 01.06.1981, E. aflându-se în subordinea Primăriei București; toți experții au concluzionat că nu rezultă modalitatea de trecere a proprietății terenului de la E. Giulești la Universitatea Politehnică București; în procesul-verbal de vecinătate prezentat de reclamantă se arată că se include și suprafața deținută de pârât, precum și Intrarea D., deși Primăria Sectorului 6 București face mențiunea că limita proprietății reclamantei este la nord de Intrarea D., excluzând astfel terenul în litigiu; suplimentul raportului de expertiză are la bază documentația cadastrală prin care s-a diminuat suprafața deținută de reclamantă; în dosarele în care s-au analizat încheierile de carte funciară s-a dispus anularea pe motiv nu a existat consimțământul titularului ori o hotărâre judecătorească, iar nu pentru că ar fi fost incorectă documentația cadastrală aferentă.

Prin Decizia nr. 271A/13.03.2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-intervenientă S.C. C. S.R.L. și apelantul-pârât A. împotriva Sentinței civile nr. 2327/14.11.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Universitatea Politehnică București și intimata-pârâtă Primăria Municipiului București.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea a reținut că, prin unitatea deținătoare în sensul avut în vedere de dispozițiile Legii nr. 10/2001, se înțelege fie entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat, în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii. Unitatea notificată trebuie să îndeplinească cerința de a fi unitate deținătoare - să aibă personalitate juridică, să exercite în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la bunul ce face obiectul notificării sau să aibă înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul - la momentul soluționării notificării.

Scopul reglementării este evident și se desprinde din interpretarea coroborată a dispozițiilor actului normativ, legiuitorul stabilind că singura dată relevantă este data soluționării notificării, aspect ce rezultă și din prevederile art. 27 și 28 din Legea nr. 10/2001. De altfel, aceste dispoziții legale stabilesc, în sarcina entității notificate, obligația de a identifica unitatea deținătoare și de a comunica informațiile necesare notificatorului, transmițând, totodată, notificarea unității deținătoare.

În speță, la momentul emiterii dispoziției contestate de către Primarul General al Municipiului București, calitatea de unitate deținătoare aparținea intimatei reclamante, întrucât imobilul teren în suprafață de 323,25 mp, situat în București, str. x, era înscris, încă din anul 2004 în cartea funciară în proprietatea acesteia. Așadar, la data soluționării notificării - 19.06.2006, dreptul de proprietate asupra bunului imobil ce face obiectul notificării se regăsea în patrimoniul Universității Politehnice București, aceasta fiind singura entitate competentă să se pronunțe asupra notificării.

Prin Ordinul nr. 4262/2002, Ministerul Educației și Cercetării a atestat dreptul de proprietate al Universității Politehnice București asupra imobilului - construcții și teren - situat în x, în suprafață totală de 130.202 mp, iar, ulterior, reclamanta a procedat la intabularea dreptului de proprietate obținând număr cadastral pentru imobilul aflat la adresa de mai sus - x, înscrierea în cartea funciară realizându-se conform Încheierii nr. 9786/28.07.2004.

Împrejurarea că imobilul notificat face parte din suprafața de 130.202 mp menționată în ordin este confirmată și prin concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în primă instanță, conform cărora între terenul restituit pârâtului prin Dispoziția nr. 6055/2006, în suprafață de 323,25 mp, situat în București, str. x, și terenul deținut de reclamantă în baza Ordinului nr. 4262/2002 există identitate, iar terenul din str. x, sector 6 este inclus în suprafața de 130.202 mp situată în x - B.

În acord cu prima instanță, curtea a constatat că precizarea din suplimentul la raportul de expertiză nu prezintă relevanță câtă vreme prin Sentința civilă nr. 10653/16.12.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, definitivă și irevocabilă, s-au anulat încheierile nr. 50257/30.11.2011 și nr. 43023/7.12.2012, iar, prin Decizia civilă nr. 2420/A/14.07.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a desființat în parte Încheierile de carte funciară nr. x/7.02.2012 și nr. y/2.11.2011, în privința radierii notării suprapunerii imobilului cu nr. cad. x cu imobilele cu nr. cad. x și x, soluția devenind irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 160/11.04.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Or, prin hotărârile menționate instanțele au reținut, în esență, că suprapunerile constatate de OCPI fac obiectul unor litigii în curs, neputând fi înlăturate prin rectificarea cărții funciare în această modalitate, nefiind îndeplinite cerințele legale pentru a se proceda astfel; tocmai pentru că reprezintă un aspect litigios ce nu a fost definitiv și irevocabil tranșat până în prezent în favoarea unuia sau altuia dintre proprietarii tabulari, respectiva suprapunere trebuie evidențiată în continuare în cărțile funciare ale imobilelor în cauză, numai după clarificarea sa, pe cale judecătorească, putând fi dispuse măsurile corespunzătoare.

În aceste condiții, instanța de apel a observat că în mod judicios tribunalul a apreciat că notarea suprapunerii imobilului cu nr. cad. x (proprietatea reclamantei) cu imobilul cu nr. cad. x (inițial proprietatea pârâtului și, ulterior, proprietatea intervenientei accesorii) a redevenit actuală determinând, pe cale de consecință, înlăturarea concluziilor din suplimentul de expertiză.

Curtea nu a primit susținerile conform cărora considerentele Sentinței civile nr. 322/09.03.2009 pronunțate de Tribunalul București, prin care s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva intervenientei, se impun în prezenta cauză conform art. 413 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, în considerentele sentinței (care nu este definitivă) instanța nu a statuat cu privire emiterea dispoziției contestate cu respectarea legii, iar, pe de altă parte, pentru că temeiurile invocate nu sunt incidente în speță, litigiul fiind guvernat de prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Nu a fost apreciat ca relevant nici argumentul că, prin Sentința civilă nr. 1030/10.12.1999 a Tribunalului București, Consiliul Local București a fost obligat să lase în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, str. x, în suprafață de 506 mp, câtă vreme hotărârea judecătorească invocată vizează un alt imobil decât cel ce face obiectul dispoziției contestate.

Curtea a observat că, din economia dosarului, rezultă și alte aspecte ce susțin concluzia că intimata reclamantă este cea care avea calitatea de unitate deținătoare la momentul emiterii dispoziției de restituire contestate. Potrivit Decretului nr. 136/1981, scopul exproprierii (inclusiv a imobilului aparținând autorilor pârâtului) a fost asigurarea cadrului urban corespunzător în zona Satul x, iar administrarea terenurilor a fost acordată Municipiului București; în cuprinsul Adresei nr. x/01.11.2005 a Primăriei Municipiului București se menționează că imobilul din București, str. x sector 6 făcut obiectul Deciziei nr. 962/22.04.1966, emisă de Sfatul Popular al Capitalei - Comitetul Executiv, în vederea începerii construcției B., și Decretului nr. 136/28.05.1981; aspectele prezentate relevă faptul că preluarea imobilului s-a realizat în scopul edificării și asigurării cadrului urban corespunzător dezvoltării complexului studențesc, iar, inițial, administrarea terenurilor a revenit Municipiului București, acesta fiind motivul pentru care imobilul a figurat în evidențele E. Giulești.

Instanța de apel a mai a subliniat relevanța dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate, și a arătat că, și dacă s-ar putea aprecia că, și ulterior anului 1990, terenul s-a aflat în administrarea Municipiului București prin E. Giulești, începând cu anul 2002 acesta se regăsește în patrimoniul intimatei reclamante conform Ordinului nr. 4262/2002 și evidențelor din cartea funciară. Așadar, și în ipoteza în care s-ar putea accepta că la momentul formulării notificării nu era clarificată situația deținătorului sau administratorului imobilului, la momentul soluționării acesteia, respectiv în anul 2006, dreptul de proprietate asupra terenului aparținea reclamantei, entitate ce deține întregul complex studențesc pentru edificarea căruia s-a realizat exproprierea.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul A. și intervenienta S.C. C. S.R.L.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După expunerea situației de fapt și a parcursului dosarului, recurentul-pârât a arătat că în mod greșit instanța de apel, în complet de divergență, cu majoritate, a reținut că, la momentul emiterii Dispoziției nr. 6055/19.06.2006 de către Primarul General al Municipiului București, calitatea de unitate deținătoare aparținea intimatei-reclamante Universitatea Politehnică București, întrucât imobilul teren în suprafață de 323,25 mp din București, str. x sector 6 era înscris încă din anul 2004 în cartea funciară în proprietatea acesteia.

Or, atât la data depunerii notificării, cât și la data emiterii dispoziției de restituire, unitatea deținătoare a imobilului era Primăria Municipiului București, emitentul dispoziției atacate, aspect ce este confirmat și prin faptul că terenul intimatei-reclamante a fost înscris în altă carte funciară, la altă adresă și sub alt nr. cad.; potrivit Încheierii nr. 9786/28.07.2004, emisă de Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București, înscrierea nu s-a făcut pe suprafața de 130.202 mp (în realitate, conform ultimelor măsurători, ar fi vorba de 128.000,24 mp), menționată în Anexa nr. 6 din Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4262/16.08.2002, ci doar pe suprafața de 112.309 mp, fapt ce dovedește că terenul în suprafață de 323,25 mp din București, str. x nu a fost cuprins în terenul Universității Politehnica București.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului", iar, conform art. 28 alin. (1) din același act normativ, "în cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul imobilului solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăria Municipiului București" alin. (2) al art. 28 prevede că "în termen de 30 de zile primăria notificată este obligată să identifice unitatea deținătoare și să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare a acesteia".

În cauza pendinte, Comisia Legii nr. 10/2001 a verificat situația juridică a terenului, care confirmă că acesta nu era în posesia intimatei-reclamante sau a altei persoane fizice sau juridice.

Prin urmare, a susținut recurentul-pârât, atât la data depunerii notificării înregistrată sub nr. x/09.08.2001, cât și la data emiterii dispoziției de restituire, unitatea deținătoare a imobilului era Primăria Municipiului București, aspect ce se confirmă atât prin actele ce se regăsesc în dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001, respectiv: Decretul de expropriere nr. 136/1981, situația juridică a imobilului teren; istoricul adresei poștale; istoric rol fiscal; plan de amplasament, expertiză judiciară vizată de OCPI, etc., cât și prin faptul că: nu există niciun document care să ateste transmiterea posesiei imobilului de la Primăria Municipiului București, prin E. Giulești, către Universitate; nu există un act de alipire între terenul din str. x, ce a făcut obiectul restituirii, și terenul din x, proprietatea intimatei-reclamante; cele două terenuri se află amplasate pe străzi diferite.

A învederat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, "în situația în care anumite imobile-terenuri libere situate în intravilan sunt solicitate de două persoane îndreptățite dintre cele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a), dintre care unul este fostul proprietar, căruia i s-a preluat terenul prin măsurile abuzive aplicate în perioada ulterioară datei de 6 martie 1945, și cel de-al doilea, persoana căreia i s-a atribuit teren din cel preluat de la fostul proprietar, iar ulterior acest teren a fost preluat prin măsurile abuzive arătate la art. 2 alin. (1), se va restitui în natură terenul celui dintâi proprietar, iar cei care au fost împroprietăriți cu asemenea terenuri vor beneficia de celelalte măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii".

Recurentul-pârât a mai arătat că în mod greșit s-a reținut că la data restituirii în natură terenul era afectat activității intimatei-reclamante. Or, la data emiterii decretului de expropriere s-a menționat că terenul a fost dat "în administrarea directă a municipiului București" și s-a probat că imobilul din București, str. x a fost preluat de E. Giulești, iar, potrivit adresei nedatate emise de Primăria Municipiului București - Direcția Juridic Contencios și Legislație, în 1981, data exproprierii imobilului în litigiu, complexul studențesc și cantina erau edificate. Prin urmare, din niciun document juridic nu a rezultat că terenul viran, "liber de construcții definitive și provizorii la sol (parcare auto împrejmuită), străbătut de alee circulație pietonală", ar fi fost afectat în vreun fel activității desfășurate de intimata-reclamantă.

În cauză, eventuala culpă aparține statului, iar reluarea după 20 de ani a procedurii de restituire din cauza unor împrejurări imputabile exclusiv autorităților, dintr-un motiv formal și cu perspectiva primirii de măsuri compensatorii de persoana îndreptățită peste alți 11 ani de la data soluționării irevocabile a litigiului pendinte, încalcă art. 1 din Protocolul 1 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea recursului, aceasta a arătat că, la momentul emiterii Dispoziției nr. 6055/19.06.2006, intimata-reclamantă nu avea vreun drept înscris în cartea funciară care să genereze vreo suprapunere cu imobilul restituit recurentului-pârât. Faptul că ulterior emiterii acestui titlu de proprietate a apărut aceasta suprapunere, nu înseamnă automat că unitatea deținătoare era intimata-reclamantă. Nici Primăria Municipiului București, nici recurentul-pârât nu aveau de unde ști de existenta acestei suprapuneri. Or, relevant cu privire la situația de fapt a suprapunerii este cea reținută în cadrul Dosarului nr. x/2009, prin raportul de expertiză care concluzionează că includerea suprafeței deținute de recurentul-pârât, vândută către recurenta-intervenientă, a fost inclusă, din eroare, în suprafața de 130.202 mp, deținută de intimata-reclamantă.

Nici istoricul situației juridice a imobilului nu confirmă că Universitatea Politehnică București era unitate deținătoare în înțelesul Legii nr. 10/2001. Astfel, analizând Decretul nr. 136/1981, acesta viza exproprierea unor terenuri în vederea asigurării cadrului urban corespunzător în zona "Satului x", terenul trecând în proprietatea Statului Român și în administrarea directă a municipiului București. Simpla mențiune că aceasta expropriere se face în zona "Satului x" nu înseamnă că a intrat, ulterior, în patrimoniul Ministerului Educație și Învățământului pentru a fi transmis către Universitatea Politehnică București. Pe de altă parte, de la data exproprierii și până la data restituirii în natură, terenul de 323,25 mp a fost în proprietatea Statului Român pe perioada regimului comunist și, ulterior, în proprietatea municipiului București, în calitate de continuator.

Recurenta-intervenientă a susținut că instanța de apel trebuia să dea prevalență art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Or, din toate expertizele judiciare și extrajudiciare aflate la dosarul cauzei reiese că terenul este liber și nu este afectat de utilități, fapt ce duce tot la restituirea în natură și în cazul în care intimata-reclamantă ar fi unitatea deținătoare.

A anula o dispoziție de restituire în natură, pentru ca, ulterior, se fie emisă alta de o altă entitate juridică nu reprezintă decât o încălcare a dreptului de proprietate ce a aparținut proprietarului de drept, recurentul-pârât. Acest argument rezultă și din faptul că prin acțiunea introductivă intimata-reclamantă nu a contestat calitatea de persoana îndreptățită a recurentului-pârât și nici nu a susținut utilitatea publică necesară în desfășurarea activității campusului universitar pentru imobilul ce face obiectul dispoziției contestate. La aceasta se adaugă și faptul că imobilul în cauză a intrat în circuitul civil, actualmente pe aceasta suprafață de teren fiind edificată o construcție autorizată.

Recurenta-intervenientă a mai arătat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 17 alin. (2) C. civ., fiind vorba de o eroare comună și invincibilă care salvează Dispoziția nr. 6055/19.06.2006.

Astfel, atât Primăria Municipiului București, cât și recurentul-pârât nu au știut, la momentul emiterii dispoziției, că exista vreo altă entitate cu calitatea de unitate deținătoare. Nici la momentul notificării și nici la momentul emiterii dispoziției, Universitatea Politehnică București nu avea vreo suprapunere sau vreun alt argument care să probeze în mod public, opozabil terților, că ar fi avut vreun drept real sau aparent asupra imobilului din București, str. x.

Evident, dacă s-ar păstra hotărârea instanței de apel și a instanței de fond, recurentul-pârât ar fi prejudiciat prin faptul că, deși are calitatea necontestată de persoană îndreptățită, va trebui să reia întreaga procedură prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru a ajunge la același rezultat.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate. Totodată, a susținut că, în speță, prin motivele de recurs se invocă, în esență, interpretarea greșită a probelor administrate, privind existența condițiilor răspunderii civile delictuale, aspecte ce reprezintă chestiuni de fapt care excedează controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanța de recurs; simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Pe fond, a arătat că, la momentul emiterii Dispoziției nr. 6055/19.06.2006, de către Primăria Municipiului București, intimata-reclamantă era proprietara terenului revendicat în baza unui titlu valabil, opozabil tuturor prin înscrierea în cartea funciară. Așadar, Primăria Municipiului București a emis dispoziția de restituire fără a fi unitate deținătoare în sensul dispozițiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; mai mult, Dispoziția nr. 6055/2006 a fost emisă cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, așa cum acesta este clarificat în art. 4.1. din H.G. nr. 250/2007. În plus, suprapunerea terenului situat în Splaiul Independentei nr. 290 cu terenul situat în str. x este o suprapunere reală, totală, efectivă în teren și nu o suprapunere virtuală, generată de erori de măsurare și prelucrare a datelor, cum în mod eronat se susține în recurs.

Recurentul-pârât a solicitat, prin întâmpinare, admiterea recursului declarat de către recurenta-intervenientă, învederând că soluția de anulare a dispoziției contestate constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

La termenul de judecată din 16 iulie 2020, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursurilor declarate în cauză, după închiderea dezbaterilor asupra căilor de atac exercitate, însă, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza dispozițiilor art. 260 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunțarea la data de 23 iulie 2020, apoi la 30 iulie 2020.

La data de 17 iulie 2020, recurentul-pârât a invocat, prin concluziile scrise depuse la dosar, excepția nelegalei compuneri a completului de judecată ce a pronunțat decizia atacată, prin raportare la considerentele instanței de recurs în ceea ce privește stabilirea taxei judiciare de timbru și la dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, susținând că terții nu ar avea calea acțiunii în justiție în contestarea actelor emise în procedura legii speciale.

La aceeași dată, recurenta-intervenientă a solicitat repunerea cauzei pe rol, învederând că nu a avut posibilitatea să formuleze concluzii scrise față de excepția invocată de către intimata-reclamantă cu privire la calea de atac exercitată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor și apărărilor formulate, prin raportare la temeiurile de drept invocate, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte va respinge cererea de repunere a cauzei pe rol, reținând că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 400 C. proc. civ., în condițiile în care părțile nu își pot invoca propria culpă constând în faptul că nu au invocat în fața instanței, în termenul defipt de lege, respectiv până la închiderea dezbaterilor, toate aspectele pe care le considerau de natură a afecta legalitatea deciziei atacate și nu s-a constatat existența altor motive de ordine publică.

De asemenea, față de data emiterii actului atacat și data introducerii acțiunii, prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864, acțiunea în constatarea nulității unui act juridic fiind supusă dreptului comun, doar cauza nulității regăsindu-se în dispozițiile ce reglementează condițiile de fond pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, precum și ale vechiul C. proc. civ.

În ceea ce privește recursurile declarate, acestea se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, recurentul-pârât susține că, atât la data notificării, cât și la momentul emiterii deciziei în baza Legii nr. 10/2001, prin care i s-a restituit terenul în natură, unitatea deținătoare era Municipiului București și că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care dădeau prevalență solicitării fostului proprietar, în condițiile în care terenul a fost în administrarea municipiului și nu a fost afectat de activitățile intimatei-reclamantei.

La rândul său, recurenta-intervenientă a arătat că, la data emiterii dispoziției de restituire, terenul în litigiu nu figura înscris în cartea funciară pe numele intimatei-reclamante și că nu a fost utilizat de aceasta pentru activități didactice, pentru a justifica dobândirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 84/1995, invocând, de asemenea, eroarea comună și invincibilă reglementată de art. 17 alin. (2) din noul C. civ., care ar salva de la anulare dispoziția de restituire.

Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra corectei aplicări a legii, în condițiile în care împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite. Prin urmare, ceea ce interesează pentru controlul judiciar al instanței de recurs este a verifica dacă dispozițiile Legii nr. 10/2001 au fost corect aplicate situației de fapt deduse judecății.

În speță, se constată că elementele de fapt ale pricinii n-au fost complet determinate, făcând imposibil de exercitat controlul de legalitate.

În acest sens, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat că, la momentul emiterii deciziei de restituire în natură, 19.06.2006, terenul în litigiu era inclus în titlul de proprietate al intimatei-reclamante, reprezentat de Ordinul Ministrului Învățământului nr. 4262/16.08.2002, emis în baza art. 166 alin. (9) din Legea nr. 84/1995, astfel că emitentul deciziei, Municipiul București, nu avea calitatea de unitate deținătoare.

În mod greșit instanța de apel, prevalându-se de dispozițiile art. 27 și 28 din Legea nr. 10/2001, s-a preocupat exclusiv de momentul soluționării notificării, moment la care terenul figura în anexele actului administrativ ce atesta dreptul de proprietate al intimatei-reclamante emis în baza dispozițiilor art. 166 din Legea nr. 84/1995, conform căruia "baza materială a învățământului de stat constă în întregul activ patrimonial al Ministerului Educației Naționale, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică din sistemul de învățământ existent la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și în activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior".

Contrar aprecierii instanței de apel, Înalta Curte reține că, în procesul de identificare a unității deținătoare abilitate a soluționa cererea de restituire în natură formulată de fostul proprietar, împrejurare ce constituie cauza de nulitate invocată în prezenta cauză, prezintă relevanță analiza judicioasă a istoricului situației juridice a terenului începând cu momentul exproprierii, 1981, pentru a identifica titularul dreptului de proprietate și pe cel a dreptului de administrare și eventualele transmisiuni ale acestuia din urmă, data depunerii notificării reprezentând momentul de la care orice schimbare a regimului juridic al imobilului supus restituirii afectează procesul de reparație pe care persoana îndreptățită l-a demarat.

În acest context, pentru stabilirea corectă a situației juridice a imobilului se impunea a se verifica și dacă, la data formulării notificării, dată esențială în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, imobilul făcea parte din baza materială a unității de învățământ și era aferent procesului instructiv-educativ, fiind destinat activităților didactice, acesta reprezentând criteriul în baza căruia se atestă dreptul de proprietate asupra bazei materiale a unității de învățământ în ordinul ministrului.

O astfel de analiză detaliată și strict aplicată a chestiunilor de esență ale raportului juridic dedus judecății, referitoare la clarificarea situației de fapt și de drept a imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data formulării cererii de restituire, este impusă de modalitatea în care părțile s-au raportat, fiecare, la izvorul dreptului de proprietate pretins, precum și de modalitatea concretă în care legiuitorul a înțeles să restabilească situația anterioară pentru titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul statului, fără a ignora situațiile juridice create sau angrenate de circuitul civil general, pentru a căror conservare se impune justificarea legală corespunzătoare.

În lipsa unei astfel de verificări nu se poate aprecia că la data formulării notificării terenul se afla în patrimoniul unității de învățământ și ieșise din posesia și administrarea unității administrativ teritoriale. Aceasta întrucât rezultă, în mod neechivoc, că, la momentul exproprierii, terenul a trecut în proprietatea statului și în administrarea unității administrativ teritoriale prin instituția subordonată abilitată în acest sens și nu s-au produs dovezi în cauză despre evoluția regimului juridic al terenului de la data exproprierii la data emiterii actului administrativ de atestare a dreptului de proprietate, respectiv despre predarea lui în administrarea unității de învățământ și includerea în inventarul acesteia cu afectațiunea utilizării lui pentru activitățile didactice.

În plus, în ceea ce privește situația de carte funciară, relevantă în privința publicității dreptului de proprietate, se constată că, deși dreptul de proprietate al unității de învățământ a fost intabulat prin încheierea din 28.07.2004, recurenții au susținut, în mod constant, că descrierea parcelei cadastrale la momentul intabulării ordinului era incompletă și că identificarea corectă și completă a suprafeței de 130.202 mp din anexa ordinului a avut loc în anul 2009, fiind notată o suprapunere a celor două titluri de proprietate pentru terenul în litigiu.

Pentru aceste considerente se impune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea stabilirii regimului juridic al terenului la momentul notificării, 9.08.2001, identificării unității deținătoare și, în situația în care se dovedește că imobilul făcea parte din baza materială a unității de învățământ, care ar fi trebuit să preia calitatea de unitate deținătoare, stabilirii efectelor pe care atare împrejurare le produce asupra procedurii de reparație pe care persoana îndreptățită, căreia nu i s-a contestat niciodată această calitate, a demarat-o cu respectarea dispozițiilor legale.

În plus, în măsura în care au constituit obiect al procedurii de deliberare aspectele referitoare la stabilitatea circuitului civil și posibila încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, cu referire la ingerința pe care fostul deținător al terenului ar suporta-o prin privarea de proprietate și consecința reluării procedurii administrative de reparație din culpa exclusivă a organelor autorității statului (respectiv cazul Toșcuță c României, invocat în opinia separată), se impune reluarea dezbaterilor prin punerea în discuția contradictorie a părților și a acestor chestiuni, pentru garantarea respectării dreptului părților la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât recurenta-intervenientă și-a însușit aceste considerente în criticile formulate în cererea de recurs.

Date fiind toate aceste lipsuri și inadvertențe, care fac ca situația de fapt să nu fie pe deplin lămurită, Înalta Curte, care se află în imposibilitatea de a aplica ea însăși dispozițiile legale, urmează ca, în baza art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursurile, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol.

Admite recursurile declarate de pârâtul A. și de intervenienta S.C. C. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 271 A din 13 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iulie 2020.

GGC - NN