ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 158/2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata despăgubirii datorate ca urmare a pierderii navei D.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1350 și 1527 C. civ.

Obiectul litigiului la data introducerii cererii de chemare în judecată a fost de 9.479.400 RON.

La termenul din data de 28.12.2017, instanța a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin Sentința civilă nr. 2031/28.12.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției, invocată din oficiu, a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., ca fiind prescrisă.

Prin Decizia nr. 401A din 28.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 2.031 din 28.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanții A. și B.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat, invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a art. 2523 C. civ., care prevede că:

"Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

Astfel, curtea de apel în mod eronat a aplicat acest articol de lege, reținând că "prescripția începe să curgă din anul 1990, împlinindu-se în anul 1993".

Or, recurenții moștenitori, în reprezentarea unchiului lor decedat, au cunoscut nașterea dreptului abia la data de 17.06.2014, în momentul în care au intrat în posesia contractului dintre E. și intimata-pârâtă, contract care le-a fost pus la dispoziție de Căpitănia Portului Brăila, document aflat la dosarul cauzei. După ce s-a încercat rezolvarea litigiului pe cale amiabilă cu intimata-pârâtă, la data de 17.02.2016 recurenții-reclamanți au formulat acțiune la Tribunalul București, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2016.

Ca atare, cererea a fost promovată în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 cu privire la dreptul de acțiune.

Recurenții-reclamanți au solicitat casarea deciziei Curții de Apel București și trimiterea cauzei la prima instanță de judecată pentru judecarea fondului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 401A din 28.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 23 ianuarie 2020, cu citarea părților.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

La data de 26.02.1943, între autorul reclamanților E., în calitate de locator, și pârâta C., în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere având ca obiect vasul D. La aceeași dată, părțile au încheiat un act adițional la contract, prin care s-a convenit ca riscul de război, de captură, de sabotaj și confiscare, precum și riscurile care rezultă din navigarea pe Marea Neagră, Bug, Nipru și Dunărea maritimă în aval de Tulcea să fie suportate de pârâtă. De asemenea, au prevăzut că, în caz de pierire totală a vasului, din orice cauze, societatea pârâtă se obligă să înlocuiască, în termen de o lună de la data pierderii, vasul pierdut cu un vas al său, chiria stabilită urmând a curge până la data predării vasului înlocuitor.

Conform procesului-verbal din data de 11.01.1944, vasul D. a fost bombardat și scufundat în ziua de 03.01.1944, în timp ce se afla în Portul F., în Crimeia.

În raport de această situație de fapt, necontestată de părți, prima instanță a calificat cererea ca fiind o acțiune în răspundere contractuală pentru repararea prejudiciului cauzat prin pierderea vasului (rezultată din procesul-verbal din data de 11.01.1944), respectiv o acțiune personală mobiliară supusă termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a constatat, iar instanța de apel a validat, că, la data nașterii dreptului la acțiune fie pentru predarea unui vas similar, fie pentru plata despăgubirilor în favoarea autorului reclamanților, respectiv 03.01.1944, erau în vigoare dispozițiile art. 1890 C. civ. de la 1864, care prevedeau, la acea dată, că "Toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripțiune, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripțiune să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua credință".

Acest text de lege a fost însă abrogat prin Decretul nr. 167/1958, intrat în vigoare la data de 21.04.1958, care, la art. 25, prevedea că "Pe data intrării în vigoare a Decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de față"

Conform art. 24 din același decret, "Dispozițiile prezentului Decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în Decretul de față vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret".

Așadar, din data de 21.04.1958 a început să curgă termenul de prescripție al acțiunii pentru autorul reclamanților, fie acțiunea pentru predarea vasului înlocuitor, întemeiată pe contract, având ca obiect o obligație de a face, corespunzătoare unui drept de creanță, fie acțiunea pentru plata contravalorii vasului distrus, cereri personale, prescriptibile în termenul general de prescripție de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În speță, prima instanța a apreciat că de la data intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958 (când a început să curgă termenul de prescripție) și până la data formulării cererii de chemare în judecată s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă. Chiar reținându-se că situația politică existentă în România până în anul 1989 l-ar fi putut împiedica pe autorul reclamanților și, după decesul acestuia, pe reclamanți să introducă acțiunea, totuși cererea de chemare în judecată a fost formulată la 26 de ani de la încetarea cauzei care a determinat imposibilitatea de a acționa.

Prin apelul formulat, apelanții-reclamanți au criticat, în esență, admiterea de către tribunal a excepției prescripției dreptului la acțiune, din perspectiva existenței unei situații de forță majoră constând, în opinia acestora, în regimul juridic al bunurilor în perioada regimului politic comunist, caracterizat prin măsuri represive, precum și a împrejurării că succesorii titularului dreptului valorificat prin acțiunea de față ar fi luat la cunoștință de acesta în anul 2014.

Analizând aceste apărări, instanța de apel a reținut că tribunalul nu a ignorat situația politică existentă în România până în anul 1989, dar nici faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 26 de ani de la încetarea cauzei care ar fi determinat, în opinia apelanților, imposibilitatea de a formula o acțiune în fața instanțelor de judecată.

Curtea a considerat că, și în ipoteza în care s-ar porni de la premisa că situația politică din România nu ar fi permis apelanților-reclamanți formularea unei cereri în pretenții până în anul 1989, trebuie constatat că, în contextul faptic arătat anterior, termenul de prescripție de 3 ani pentru cererea în pretenții a început să curgă din anul 1990.

În raport de dispozițiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a reținut că forța majoră reprezintă, așadar, o împrejurare extraordinară și invincibilă care nu permite efectuarea unui act întrerupător de prescripție, iar existența unui astfel de eveniment cu caracter de forță majoră va trebui dovedită, probele aduse urmând să releve că cel ce invocă forță majoră nu a putut, respectiv, că nici nu era posibil să înlăture evenimentul, în circumstanțele arătate de acesta.

Or, în speță, a arătat instanța de apel, apelanții nu precizează ce l-a împiedicat în concret pe autorul acestora să formuleze o acțiune în pretenții după încetarea războiului și până la instituirea regimului politic totalitar, invocat ca impediment absolut în exercitarea dreptului la acțiune începând cu anul 1948, având în vedere cunoașterea prejudiciului și a celui răspunzător contractual de producerea sa, dar susțin că după anul 1990 ar fi existat o "imposibilitate a dreptului de a proba" creanța care nu le-ar fi permis moștenitorilor să acționeze în justiție anterior anului 2014, susținere ce nu poate fi validată în aceste condiții - în lipsa oricăror dovezi în acest sens, succesorii titularii dreptului de creanță invocat preluând acest drept astfel cum se regăsea în patrimoniul autorului.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenții-reclamanți au invocat incidența forței majore atât din perspectiva art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cât și a dispozițiilor art. 2532 pct. 9 din Noul C. civ.

De asemenea, prin cererea de recurs s-a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 2523 din Noul C. civ.

Înalta Curte, având în vedere cele statuate anterior, constată că legea aplicabilă prescripției extinctive în această situație este cea guvernată de reglementările date prin Decretul nr. 167/1958.

Astfel, prescripțiile extinctive începute și împlinite sub imperiul reglementării anterioare nu sunt supuse dispozițiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situații juridice trecute. Mai multe, art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că și prescripțiile extinctive începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunerea în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripție a început să curgă.

Cum, în cauză, prescripția a început să curgă cel mai târziu începând cu anul 1990, legea aplicabilă în această materie este reprezentată de Decretul nr. 167/1958.

În consecință, orice critică ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor din Noul C. civ., cu referire aici la prevederile art. 2523 (ori art. 2532 pct. 9), este lipsită de relevanță din punct de vedere juridic.

Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, "cursul prescripției se suspendă: a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere".

Recurenții-reclamanți au susținut că, în calitatea lor de succesori ai unchiului lor decedat, au cunoscut nașterea dreptului abia la data de 17.06.2014, în momentul în care au intrat în posesia contractului dintre E. și intimata-pârâtă, contract ce le-a fost pus la dispoziție de Căpitănia Portului Brăila, și, prin urmare, au formulat acțiunea în termenul de prescripție de 3 ani.

Or, cum a reținut și instanța de apel, deși s-a invocat faptul că după anul 1990 ar fi existat o "imposibilitate a dreptului de a proba" creanța, care nu a permis recurenților-reclamanți să acționeze în justiție anterior anului 2014, această susținere ce nu poate fi validată în lipsa oricăror dovezi care să susțină că părțile reclamante au efectuat și anterior acestui moment demersuri pentru a obține contractul invocat, dar nu au obținut niciun răspuns.

Chiar dacă se poate admite că existența regimului comunist a constituit un caz de forță majoră, în accepțiunea art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripție, până în anul 1990, când a căzut regimul comunist, prorogarea acestui moment nu este probată pentru data de 17.06.2014, cum susțin recurenții-reclamanți.

În concluzie, este de necontestat că în acest context juridic, la momentul introducerii acțiunii, termenul de prescripție era împlinit.

Față de considerentele mai sus arătate, se poate observa că nu este incident în cauză motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 401A din 28.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 401A din 28 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2020.

GGC - ED