ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 560/2019

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:

Prin Sentința penală nr. 344/PI din data de 05 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara privind executarea mandatului european de arestare emis de Parchetul Tribunalului de Mare Instanță din Strasbourg - Franța la data de 29.10.2018 și cererea de predare a persoanei solicitate A..

A fost respinsă cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara privind luarea măsurii arestării pe o perioadă de 30 de zile, față de persoana solicitată A..

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a arătat că prin referatul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 05.11.2019 sub număr de dosar x/2019, s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Parchetul Tribunalului de Mare Instanță din Strasbourg - Franța la data de 29.10.2018, pe numele persoanei solicitate A., și arestarea acesteia pentru o perioadă de 30 de zile, în vederea predării către autoritățile judiciare din Franța pentru săvârșirea unei infracțiunii de "sustragerea copilului din mâinile celui însărcinat și creșterea sa și reținere în afara granițelor Franței", prev. de art. 227-7, 227-9, 227-29 din C. pen. francez.

În fapt, s-a reținut că în baza mandatului de arestare emis de către Judecătorul de Instrucție din Strasbourg, a fost emis mandatul european de arestare de către Parchetul Tribunalului de Mare Instanță din Strasbourg - Franța la data de 29.10.2018, pe numele persoanei solicitate, în sarcina acesteia reținându-se faptul că a conviețuit cu numitul B., timp de aproximativ 3 ani, iar din relația acestora a rezultat minorul B..

S-a mai menționat faptul că prin decizia judecătorului de cauze familiale din Strasbourg din 10.05.2018, B. a obținut tutela copilului, dar A., revenind în Franța, pentru o lună, la data de 04.09.2018, a luat copilul, fără a avertiza tatăl și a plecat din Franța.

Astfel, autoritățile franceze au acuzat-o pe A. de săvârșirea infracțiunii de "sustragerea copilului din mâinile celui însărcinat, creșterea și reținere sa în afara granițelor Franței", prev. de art. 227-7, 227-9, 227-29 din C. pen. francez.

S-a mai reținut că, fiind audiată la parchet, A. nu a negat faptul că a fost în Franța, în Strasbourg, în cursul lunii septembrie 2018, luându-l pe minorul B. cu ea, în Italia, inițial, iar apoi în România, în municipiul Arad unde domiciliază, dar a susținut că B. nu l-ar fi recunoscut pe minor drept fiul său, sens în care în certificatul de naștere al minorului nu este trecut tatăl copilului (deși persoana căutată nu neagă faptul că B. ar fi tatăl copilului).

S-a arătat că persoana solicitată nu a recunoscut comiterea infracțiunii pentru care este urmărită penal de către autoritățile franceze, precizând că nu este de acord să fie predată autorităților judiciare franceze pentru clarificarea situației sale juridice.

În ședința publică din data de 05.11.2019 persoana solicitată a fost audiată de către instanță și a declarat că nu dorește să fie predată autorităților franceze deoarece dorește să fie judecată în România pentru fapta de care este acuzată, iar în 04.09.2018 când a luat minorul din Franța și a venit în România, s-a dus la poliție unde a explicat situația sa, iar organul de poliție i-a spus că, în condițiile în care în certificatul de naștere al minorului nu este menționat numele tatălui, nu ar putea avea nici un fel de probleme.

Analizând solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara privind executarea mandatului european de arestare, instanța a reținut că infracțiunea pentru care se solicită predarea persoanei solicitate, nu se regăsește printre cele enumerate de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, în privința cărora, indiferent de denumirea pe care o au în legislația statului emitent, dacă sunt sancționate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puțin 3 ani, nu sunt supuse verificării îndeplinirii condiției dublei incriminări.

Verificând condiția dublei incriminări cu privire la infracțiunea descrisă în mandatul european de arestare de "sustragere a copilului din mâinile celui însărcinat și creșterea sa și reținerea în afara granițelor Franței", prev. de art. 227-7, 227-9, 227-29 din C. pen. francez, prima instanță a constatat că aceasta ar putea fi încadrată ca infracțiunea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 din C. pen. român, care se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Instanța a observat că potrivit art. 26 din Legea nr. 302/2004, republicată: "extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecății, pentru fapte a căror săvârșire atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puțin 4 luni."

A mai menționat judecătorul de la prima instanță că dispozițiile din Legea nr. 302/2004, republicată, privind executarea de către autoritățile române a unui mandat european de arestare, nu prevăd condiția unei limite minime de pedeapsă prevăzută de lege de la care să se acorde extrădarea de către România, însă acesta nu înseamnă că legiuitorul a dorit să fie posibilă extrădarea pentru urmărirea penală și judecata infracțiunilor, indiferent de gravitatea infracțiunii exprimată prin limita minimă de pedeapsă a închisorii prevăzute de lege.

În acest sens, s-a mai arătat că potrivit art. 89 alin. (1) lit. d) pct. i, din Legea nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este emis, atunci când arestarea și predarea se solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecății, doar dacă pedeapsa prevăzută de legea română pentru infracțiunea săvârșită este detențiunea pe viață sau închisoarea de 2 ani sau mai mare.

Dacă s-ar acceptata interpretarea că România, în calitate de stat solicitat, trebuie să pună în executare orice mandat european de arestare, indiferent de pedeapsa prevăzută de legea română, s-ar ajunge la situația arestării în vederea predării unor persoane solicitate și atunci când pedeapsa prevăzută de legea română este doar amenda (în situația în care în statul emitent al mandatului european de arestare pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de cel puțin 1 an), fapt care ar conduce la încălcarea dreptului la libertate și la siguranță a persoanei aflată de teritoriul României, care știe că dacă ar fi săvârșit fapta respectivă în țară, ar fi riscat doar pedeapsa amenzii.

În aceste împrejurări prima instanță a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 26 din Legea nr. 302/2004, republicată, care limitează extrădarea acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecății, doar pentru faptele a căror săvârșire atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an, condiție care în speță nu este îndeplinită, întrucât infracțiunea prevăzută de art. 379 din C. pen. român se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

*

Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, care a criticat-o pentru nelegalitate.

În susținerea criticii de nelegalitate a soluției primei instanțe, s-a arătat, în cuprinsul motivelor de contestație, că persoana solicitată nu a invocat obiecții privind identitatea sa, mandatul european de arestare a fost emis de o autoritate competentă, infracțiunea pentru care se solicită predarea dă loc la predare, întrucât fapta care motivează mandatul european de arestare constituie infracțiune potrivit legii române, indiferent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia și, nu au fost identificate în cauză motive de refuz conform art. 99 din Legea nr. 302/2004.

De asemenea, cu privire la cele reținute de judecătorul primei instanțe, vis-a-vis de maximul pedepsei prevăzut pentru infracțiunea pentru care s-a emis mandatul european de arestare, respectiv că un mandat european de arestare poate fi emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru fapte pedepsite de dreptul intern cu o pedeapsă al cărei prag maxim este cel puțin 12 luni, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a susținut că acest termen se referă la limita maximă a pedepsei prevăzută în legislația națională a statului membru emitent pentru acea infracțiune și că, limita maximă a pedepsei prevăzute în legislația națională a statului membru de executare este irelevantă din această perspectivă.

Examinând sentința penală contestată, în raport de criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Înalta Curte constată următoarele:

Procedura de executare a mandatului european de arestare este reglementată de dispozițiile art. 104 și următoarele din Legea nr. 302/2004, republicată.

Art. 104:

(1) Judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate și se asigură că acesteia i s-a comunicat, în copie și în limba pe care o înțelege, mandatul european de arestare și, dacă este cazul, hotărârea de condamnare dată în lipsă. Atunci când a fost transmisă de autoritatea emitentă, judecătorul îi înmânează persoanei solicitate hotărârea de condamnare dată în lipsă.

(2) Dacă este cazul, la cererea persoanei solicitate, judecătorul amână cauza o singură dată, cel mult 5 zile, și solicită autorității emitente transmiterea, în copie și în limba pe care persoana solicitată o înțelege, a hotărârii de condamnare date în lipsă. Netransmiterea de către autoritatea emitentă a hotărârii de condamnare date în lipsă nu are niciun efect asupra continuării procedurii de executare a mandatului european de arestare și asupra predării persoanei solicitate.

(3) După primirea mandatului european de arestare, judecătorul aduce la cunoștința persoanei solicitate drepturile prevăzute la art. 106, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.

(4) În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis împotriva unui cetățean român, în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de acord să execute pedeapsa sau măsura de siguranță în statul membru emitent.

(5) În cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, despre consimțământul acesteia se întocmește un proces-verbal care se semnează de către judecător, grefier, apărător și persoana solicitată. În același proces-verbal se va menționa dacă persoana solicitată a renunțat sau nu la drepturile conferite de regula specialității.

(6) În cazul prevăzut la alin. (5), dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 99, judecătorul se poate pronunța prin sentință, potrivit art. 109, deopotrivă asupra arestării și predării persoanei solicitate.

(7) Dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziției acesteia față de existența unuia dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare, precum și la eventuale obiecții în ceea ce privește identitatea.

(8) În cazurile prevăzute la alin. (5) și (7), atunci când judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu privire la predare, arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată.

(9) Instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menținerea arestării în vederea predării. În acest sens, instanța se pronunță prin încheiere motivată, ținând seama de termenele prevăzute la art. 112.

(10) În toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în prezența apărătorului. Durata inițială a arestării nu poate depăși 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăși în niciun caz 180 de zile.

(...)

(13) După întocmirea sentinței prevăzute la art. 109 sau a încheierii prevăzute la alin. (2) ori (9), după caz, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare. Dispozițiile C. proc. pen. cu privire la conținutul și executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător.

(...)

Art. 109

(1) În toate cazurile instanța se pronunță asupra executării mandatului european de arestare prin sentință, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 112. În scopul luării unei hotărâri, instanța ține seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare.

(...)

Din coroborarea dispozițiilor art. 109 și art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, judecătorul legal învestit soluționează cauza prin sentință, emițând de îndată un mandat de arestare, al cărui conținut și condiții de executare sunt prevăzute de dispozițiile C. proc. pen.

Art. 223 din C. proc. pen.

(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit (...) o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare (...).

La luarea hotărârii, judecătorul ține seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare, verificând, în acest sens, dacă faptele imputate se numără printre cele enumerate de art. 97 din Legea nr. 302/2004, dacă mandatul respectă conținutul și forma reglementate de art. 87 din același act normativ și întrunește condițiile speciale prevăzute de art. 98 din aceeași lege și dacă, în cauză, este incident vreunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării menționate expres de art. 99 din Legea nr. 302/2004 ori dispozițiile art. 117 din actul normativ menționat, ce reglementează regula specialității.

Verificând actele dosarului, în raport cu aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că în cauză față de persoana solicitată A. a fost emis un mandat european de arestare, în baza mandatului de arestare dispus de Judecătorul de instrucție din Strasbourg - Franța, la data de 04.10.2018, pentru săvârșirea infracțiunii de "sustragerea copilului din mâinile celui însărcinat, creșterea și reținerea sa în afara granițelor Franței", prevăzută de art. 227-7, 227-9, 227-29 din C. pen. francez.

În fapt, s-a arătat că numiții B. și A. au locuit pentru o perioadă de 3 ani în Italia unde au avut un copil B.. S-a menționat că mama a părăsit domiciliul la nașterea copilului, iar ulterior tatăl s-a mutat în Franța împreună cu copilul. S-a mai menționat că prin decizia judecătorului de cauze familiale din Strasbourg, din 10 mai 2018, B. a obținut tutela copilului. A. a revenit pentru o lună și a luat copilul la data de 04 septembrie 2018, fără a avertiza tatăl, plecând la o mătușă în jurul orașului Dusseldorf, Germania.

Din descrierea faptelor pentru care se solicită predarea persoanei solicitate, Înalta Curte constată că din punct de vedere al legii române, aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 379 alin. (1) C. pen., respectiv nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, fiind pedepsită cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Înalta Curte amintește că în cazul infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, valoarea socială ocrotită se conturează în jurul regulilor de conviețuire în familie, a relațiilor parentale privitoare la copilul minor, prin respectarea obligațiilor impuse cu privire la creșterea și educarea acestuia din urmă.

Elementul material se realizează prin acțiunea de reținere, faptă prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de celălalt părinte, fără consimțământul acestuia din urmă.

În acest context, nu pot fi primite argumentele Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în sensul că fapta descrisă în mandatul european de arestare poate fi reținută, în anumite circumstanțe, drept o lipsire de liberate a minorului, prevăzută de art. 205 alin. (3) lit. b) C. pen., care se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani. De altfel, în jurisprudența Înaltei Curți s-a arătat că " (...) reținerea nu trebuie confundată însă cu răpirea minorului. Reținerea presupune că minorul s-a găsit la părintele său potrivit celor stabilite prin hotărârea judecătorească, și acesta, în mod abuziv, nu îl lasă să se întoarcă la celălalt părinte. Rezultă, astfel, că potrivit legislației românești, în cazul infracțiunii prev. de art. 379 C. pen., părintele exercită în mod legal drepturile părintești, pe când, în cazul răpirii, acesta îl lipsește de libertate fără vreun temei legal" (Decizia penală nr. 842 din 07 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Dosar nr. x/2016).

Examinând în continuare ansamblul condițiilor prevăzute de Legea nr. 302/2004, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită condiția referitoare la gravitatea pedepsei pentru infracțiunea ce face obiectul mandatului european de arestare. Acest aspect a făcut obiectul dezbaterilor în fața instanței de fond, precum și în fața Înaltei Curți, reprezentând principala critică adusă sentinței primei instanțe.

Este adevărat că Legea nr. 302/2004 nu conține o reglementare expresă în ceea ce privește gravitatea pedepsei în cazul punerii în executare, de către autoritățile judiciare române, a unui mandat european de arestare, dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, nu prevăd pentru faptele pentru care se solicită predarea vreo condiție în raport cu limita de pedeapsă. Totuși, o limitare în raport cu pericolul abstract al infracțiunii este conținută în legea de cooperare judiciară pentru situații similare. Astfel, în cazul extrădării pasive, legiuitorul a prevăzut în art. 26 al aceluiași act normativ că, extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecății, pentru fapte a căror săvârșire atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an (...); în cuprinsul Titlului III, Capitolul II intitulat "Emiterea de către autoritățile române a unui mandat european de arestare", art. 89 alin. (1) lit. d) pct. i) prevede că: autoritatea prevăzută la alin. (3) emite un mandat european de arestare atunci când, față de natura infracțiunii săvârșite, vârsta și antecedentele penale ale persoanei solicitate, precum și alte împrejurări ale cauzei, consideră că este oportună emiterea unui mandat european de arestare și sunt întrunite următoarele condiții:

d) atunci când arestarea și predarea se solicită:

(i) în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecății, pedeapsa prevăzută de legea română pentru infracțiunea săvârșită este detențiunea pe viață sau închisoarea de 2 ani sau mai mare;

Se reține că fapta pentru care se solicită predarea unei persoane solicitate într-un stat membru al Uniunii Europene trebuie să fie de o anumită gravitate, altfel nu s-ar justifica măsura arestării în vederea predării.

Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică, în spiritul legii a normelor din actul normativ privind cooperarea judiciară internațională, potrivit cărora în ipoteza executării unui mandat european de arestare, instanța dispune arestarea persoanei solicitate în vederea predării, arestare ce poate dura maxim 180 de zile (până la predarea efectivă către statul emitent).

În cauză, așa cum rezultă din cele arătate anterior, pedeapsa maximă prevăzută de legea română în cazul infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, pentru care autoritățile judiciare franceze au demarat urmărirea penală față de persoana solicitată A., este închisoarea de 3 luni, respectiv 120 de zile. Astfel, în ipoteza punerii în executare a mandatului european de arestare, este posibil ca arestarea să fie prelungită pe o durată ce ar putea depăși cuantumul maxim al pedepsei cu închisoarea prevăzută de legea română, măsura devenind incompatibilă cu natura și gravitatea infracțiunii pentru care este urmărită.

În ceea ce privește reglementarea de drept comun, condițiile pentru luarea măsurii preventive sunt similare. Astfel, potrivit art. 223 alin. (2) din C. proc. pen., arestarea preventivă se poate dispune doar în cazul unor infracțiuni de o gravitate abstractă evaluată de legiuitor prin limita minimă de pedeapsă (5 ani închisoare ori mai mare) sau prin natura acestora.

Din declarațiile persoanei solicitate A., date atât la parchet, cât și în fața primei instanțe, precum și din precizările făcute în fața Înaltei Curți, rezultă că minorul B. se află în România, în creșterea și îngrijirea mamei sale A., intimată în prezenta cauză.

În fața procurorului, persoana solicitată a declarat expres că refuză să fie predată autorităților judiciare din Franța, negând acuzațiile formulate împotriva sa. De asemenea, a menționat că numitul B. nu a recunoscut paternitatea minorului, aspect ce rezultă și din certificatul de naștere al minorului emis de Primăria Municipiului Arad, la data de 26.05.2016, unde la rubrica "tatăl minorului" nu este menționată nicio persoană.

Cu ocazia audierii sale în fața primei instanțe, persoana solicitată a precizat că nu este de acord cu predarea sa către autoritățile judiciare din Franța întrucât dorește să fie judecată în România pentru fapta de care este acuzată, arătând, totodată, că nu dorește să își părăsească ori să i se ia copilul.

Fără a face o analiză a temeiniciei acuzațiilor formulate de către autoritățile judiciare din Franța, Înalta Curte reține că regulile de cooperare judiciară internațională în materie penală, prevăzute în cuprinsul Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 și transpuse în legislația națională, în Legea nr. 302/2004, oferă suficiente mijloace pentru atingerea scopului urmărit de autoritățile judiciare franceze, astfel încât să nu fie necesară luarea mamei de lângă copilul său minor în vârstă de 3 ani, în condițiile rămânerii acestuia din urmă pe teritoriul României, rezolvare în considerarea interesului superior al copilului.

Pentru aceste considerente, constatând legală și temeinică soluția primei instanțe, Înalta Curte, în temeiul art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 rap. la art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația declarată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Sentinței penale nr. 344/PI din data de 05 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, privind pe persoana solicitată A..

În baza art. 275 alin. (3) și (6) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, precum și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1012 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația declarată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Sentinței penale nr. 344/PI din data de 05 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, privind pe persoana solicitată A..

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1012 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 13 noiembrie 2019.

GGC - GV