ÎCCJ, Decizia nr. 233/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de revizuire înregistrată la 19 iunie 2019 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, revizuentul A., în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală ("ANAF"), a solicitat revizuirea Deciziei nr. 1186 din 14 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuentul susținând că decizia a cărei revizuire se cere încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziilor pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarele nr. x/2013 și nr. y/2013, prin care: au fost anulate deciziile emise de Garda Financiară - Comisariatul General prin care reclamanții B. și C. au fost eliberați din funcția de comisar deținută în cadrul Gărzii Financiare, secția Satu Mare; s-a dispus obligarea pârâtei ANAF să îi reintegreze pe reclamanți într-o funcție publică de execuție de aceeași clasă, categorie și grad profesional, similară celei deținute până la 30.10.2013; s-a dispus obligarea pârâtei ANAF la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate, reactualizate, începând cu data eliberării din funcție și până la reluarea efectivă a raporturilor de serviciu conform art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Având în vedere că Garda Financiară și ANAF au adoptat aceeași procedură pentru eliberarea din funcție a comisarilor Gărzii Financiare există o contradicție vădită, pentru aceeași pricină și aceleași părți implicate, între cele două decizii ale Curții de Apel Oradea, pe de o parte, și decizia Curții de Apel Craiova a cărei revizuire se cere, pe de altă parte. Astfel, Curtea de Apel Oradea a constatat definitiv în anul 2016 că nu au fost respectate prevederile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, iar Curtea de Apel Craiova a constatat definitiv în anul 2019 că au fost respectate prevederile respective.

Așadar, a susținut revizuentul că există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad, cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 1715 din 9 iulie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la 3 septembrie 2019 sub nr. x/2019.

Prin Decizia nr. 672 din 6 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A., pentru considerentele expuse în continuare.

Invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune, în esență, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (a) există hotărâri definitive contradictorii; (b) hotărârile potrivnice să fie pronunțate cu încălcarea autorității de lucru judecat a primei hotărâri; ca atare, trebuie reținută tripla identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele lucrului judecat; (c) să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri. În ceea ce privește principiul autorității de lucru judecat, au fost menționate dispozițiile art. 1201 din C. civ.

În cauză, nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, pentru a se pretinde de către revizuent încălcarea principiului autorității de lucru judecat, în condițiile în care hotărârile invocate în cererea de revizuire sunt pronunțate în cauze diferite, între părți diferite, fiind irelevant faptul că ar exista similarități cu privire la situația de fapt, temeiul de drept sau obiectul cauzelor în care au fost pronunțate hotărârile invocate.

Hotărârile la care a făcut referire revizuentul reprezintă, în realitate, practică judiciară în materie, iar împrejurarea că prin această hotărâre s-a adoptat o soluție opusă celei pronunțate prin hotărârea atacată, nu poate constitui premisa promovării unei cereri de revizuire.

II. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menționate la pct. I.3 a declarat recurs revizuentul A., în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., formulând criticile arătate în continuare.

Printr-o primă critică, recurentul arată că art. 1201 din C. civ., invocat în considerentele deciziei atacate, a fost abrogat la 15 februarie 2013, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și prin dispozițiile art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011.

Se arată că, în susținerea revizuirii a fost invocată jurisprudența CEDO referitoare la supremația drepturilor și libertăților fundamentale stipulate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului ("Convenție") față de orice prevedere internă contrară (Hotărârea din 26 aprilie 2017, Dumitru Popescu împotriva României, pct. 103-104) și prevederile art. 1, art. 6 și art. 14 din Convenție referitoare la obligația de respectare a drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil și interzicerea discriminării. În același sens, recurentul arată că a invocat și jurisprudența CEDO în cauzele Beian, Amurăriței, Pilot Service S.A., Driha, Tudor Tudor și Ștefan și Stef.

Față de considerentele instanței prin care s-a reținut că practica judiciară nu poate constitui premisa promovării unei cereri de revizuire, recurentul invocă jurisprudența CEDO (Hotărârea din 29 iulie 2008, Mitrea împotriva României, pct. 24-25; Hotărârea din 21 martie 2017, Costache și alții împotriva României), în care s-a reținut că justificarea revizuirii este impusă de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu sau de nerespectarea prevederilor art. 6 din Convenție cu privire la existența unui proces echitabil și că puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare.

La nivel național cu caracter substanțial și obligatoriu, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 517 alin. (4) și art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., recurentul invocă Decizia Curții Constituționale nr. 351/2015 privind soluționarea excepției de necontituționalitate a O.U.G. nr. 82/2013, excepție ridicată de 6 foști comisari ai Gărzii Financiare în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Timiș și Decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2016. Totodată, raportat la dispozițiile art. 1, art. 6 și art. 14 din Convenție, recurentul susține încălcarea dreptului la un proces echitabil și existența unui tratament discriminatoriu pentru persoane aflate în situații identice/comparabile/similare, fapt incompatibil cu respectarea drepturilor și libertăților omului stipulate în Convenție.

Este criticat faptul că instanța de revizuire nu a făcut nicio referire la jurisprudența CEDO, a Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată în revizuire.

În susținerea recursului se invocă dispozițiile art. 18 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, în sensul interpretării și aplicării unitare a legii, precum și prevederile art. 20 din Constituție cu privire la prioritatea reglementărilor internaționale la care România este parte față de orice prevedere contrară din legislația internă.

III. Considerentele Înaltei Curți

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În sensul ipotezei reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune existența triplei identități: de cauză, de obiect și de părți, așa cum prevăd dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Înalta Curte constată că instanța de revizuire, analizând condițiile autorității de lucru judecat, în mod corect a reținut că, în ceea ce privește hotărârile potențial potrivnice în opinia revizuentului, nu există tripla identitate în privința părților.

Concluzia instanței de revizuire nu este combătută de susținerile din recurs, care atestă faptul că hotărârile potențial potrivnice au fost pronunțate în cauze privind alte părți, însă cuprind critici cu privire la dezlegarea diferită dată problemei de drept vizând aplicarea prevederilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, Înalta Curte reține, la rândul său, că, în litigiile soluționate prin hotărârile potențial potrivnice în opinia revizuentului, nu era îndeplinită tripla identitate cerută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că instanța de revizuire nu a analizat dezlegarea diferită dată problemei de drept referitoare la aplicarea prevederilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici în privința unor persoane aflate în aceeași situație excedează cadrul procesual al cererii de revizuire, cale de atac de retractare în cadrul căreia se analizează admisibilitatea cererii și faptele pe care se întemeiază, nefiind permisă o examinare a legalității ori a temeiniciei modului în care instanțele au soluționat o anumită problemă de drept cu scopul de a stabili care este soluția corectă.

Cu alte cuvinte, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate, ca un corolar al principiului res judicata specific hotărârilor judecătorești definitive, vizate de motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faptul că, în opinia revizuentului, aceeași problemă de drept a primit o dezlegare diferită în litigii similare, dar nu identice, în care părțile sunt diferite, nu atrage incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci poate reprezenta eventual o problemă de practică judiciară neunitară în privința căreia există alte remedii procesuale.

Este adevărat că, în considerentele deciziei pronunțate în revizuire, s-a făcut referire la art. 1201 din C. civ. din 1864, care a fost abrogat prin art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Norma de la art. 1201 din C. civ. din 1864, care prevedea că "Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauza și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate", se regăsește în substanțialitatea ei în dispozițiile ar. 431 alin. (1) din C. proc. civ. din 2010, care prevede că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect". Însă, această inadvertență din considerentele deciziei atacate nu constituie un motiv de nelegalitate ori de netemeinicie care să atragă casarea hotărârii.

Cu referire la jurisprudența CEDO invocată de recurent, se reține considerentele arătate în continuare.

Este necontestat faptul că "statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale", iar judecătorul național are obligația "de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (Hotărârea din 26 aprilie 2017 în cauza Dumitru Popescu împotriva României, pct. 103-104).

În circumstanțele prezentei cauze, criticile din recurs, corelative criticilor din revizuire, vizează existența unor divergențe de jurisprudență la nivelul curților de apel în ceea ce privește dezlegarea dată aceleiași probleme de drept.

Cu referire la o asemenea ipoteză, CEDO a reținut că "divergențele de jurisprudență constituie, în sine, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate teritorială", iar "rolul unei instanțe supreme este tocmai să soluționeze aceste contradicții" (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României, pct. 37).

De asemenea, este adevărat că CEDO a reținut în jurisprudența sa încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, în componenta sa referitoare la principiul securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, ca urmare a existenței unor divergențe de jurisprudență persistente în timp, care nu au fost reglate pe calea mecanismelor de unificare a jurisprudenței (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României).

Hotărârea CEDO din 23 septembrie 2008 în cauza Amurăriței împotriva României nu are relevanța pe care o propune recurentul-revizuent, întrucât are în vedere încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție pentru faptul că "soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], pct. 61)". De asemenea, nu prezintă relevanță în prezenta speță nici Hotărârea CEDO din 3 iunie 2008 în cauza Pilot Service S.A. împotriva României, în care a fost analizată încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție în ipoteza neexecutării unor decizii definitive ale Curții Supreme de Justiție din 2001 și 2002, respectiv în ipoteza în care este supusă rejudecării o hotărâre judecătorească definitivă, "deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, și anume a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești" (Brumărescu, citată anterior; Societatea Comercială Mașinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 32, 1 decembrie 2005; Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

În ceea ce privește divergențele de jurisprudență, în Hotărârea din 10 mai 2012 în cauza Albu și alții împotriva României, CEDO "a reiterat principiile fundamentale aplicabile în cauzele referitoare la problema hotărârilor judecătorești neunitare (...). Acestea se pot rezuma astfel:

i) Curtea nu are sarcina de a cerceta erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi și libertăți protejate prin convenție [a se vedea Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. De asemenea, nu are sarcina, cu excepția cazurilor de arbitrariu evident, să compare hotărâri diferite ale instanțelor naționale, chiar și pronunțate în acțiuni similare în aparență, deoarece independența instanțelor trebuie respectată (a se vedea Adamsons împotriva Letoniei, nr. 3669/03, 24 iunie 2008, pct. 118);

ii) Posibilitatea unor hotărâri judecătorești neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o rețea de instanțe de fond și de recurs, competente în domeniul lor de jurisdicție teritorială. Astfel de divergențe pot apărea și în cadrul aceleiași instanțe. Acest fapt, în sine, nu poate fi considerat contrar convenției (a se vedea Santos Pinto împotriva Portugaliei, nr. 39005/04, 20 mai 2008, pct. 41 și Tudor Tudor, citată anterior, pct. 29);

iii) Criteriile care ghidează motivarea Curții privind condițiile în care hotărârile neunitare ale unor diverse instanțe judecătorești de ultim grad constituie o încălcare a cerinței unui proces echitabil consacrată la art. 6 § 1 din convenție constau în stabilirea următoarelor aspecte: dacă există "divergențe profunde și persistente" în jurisprudența instanțelor interne, dacă legislația internă prevede mecanisme pentru remedierea inconsecvențelor, dacă mecanismul a fost aplicat și, după caz, cu ce efecte [a se vedea Iordan Iordanov și alții, citată anterior, pct. 49-50; a se vedea de asemenea Beian (nr. 1), citată anterior, pct. 34-40; Ștefan și Ștef împotriva României, nr. 24428/03 și 26977/03, 27 ianuarie 2009, pct. 33-36; Schwarzkopf și Taussik, citată anterior, 2 decembrie 2008; Tudor Tudor, citată anterior, pct. 31; și Ștefănică și alții, citată anterior, pct. 36];

iv) De asemenea, motivarea Curții s-a întemeiat întotdeauna pe principiul securității juridice, care este implicit în toate articolele convenției și constituie unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept [a se vedea, printre altele, Beian (nr. 1), citată anterior, pct. 39; Iordan Iordanov și alții, citată anterior, pct. 47; și Ștefănică și alții, citată anterior, pct. 31];

v) Principiul securității juridice garantează, inter alia, o oarecare stabilitate în cazurile juridice și contribuie la încrederea publicului în instanțe. Pe de altă parte, persistența hotărârilor judecătorești neunitare poate crea o stare de incertitudine juridică în măsură să scadă încrederea publicului în sistemul judecătoresc, în vreme ce această încredere este evident una dintre componentele esențiale ale unui stat de drept [a se vedea Păduraru împotriva României, pct. 98, nr. 63252/00, CEDO 2005-XII (fragmente); Vincic și alții împotriva Serbiei, nr. 44698/06 și alții, 1 decembrie 2009, pct. 56; și Ștefănică și alții, citată anterior, pct. 38];

vi) Cu toate acestea, cerințele securității juridice și protecția încrederii legitime a publicului nu conferă un drept dobândit la consecvența jurisprudenței (a se vedea Unedic împotriva Franței, nr. 20153/04, 18 decembrie 2008, pct. 74). Evoluția jurisprudenței nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiției dat fiind că eșecul menținerii unei abordări dinamice și progresive ar risca să împiedice reforma sau ameliorarea (a se vedea Atanasovski împotriva "Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei", nr. 36815/03, 14 ianuarie 2010, pct. 38)".

Raportat la jurisprudența CEDO invocată în recurs, se constată că divergențele de jurisprudență la care face referire recurentul-revizuent nu se regăsesc la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci la nivelul curților de apel, iar instanța de la Strasbourg a reținut că acestea "constituie, în sine, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate teritorială".

Totodată, se constată că, în acord cu jurisprudența CEDO citată anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a îndeplinit rolul de a asigura o practică judiciară unitară în privința chestiunii reclamate de revizuent, prin unul dintre mecanismele hotărârii prealabile, reglementat de C. proc. civ., fiind pronunțată Decizia nr. 12 din 18 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocată chiar de către recurentul.

Raportat la criticile recurentului-revizuent referitoare la nerespectarea deciziei Curții Constituționale ori a deciziei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se cuvine a fi reiterat faptul că, în cadrul motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se analizează legalitatea ori temeinicia hotărârilor potrivnice pentru a stabili care este cea corectă ori pentru a evalua conformitatea acestora cu jurisprudența Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o asemenea analiză neputând fi realizată nici în calea de atac a recursului împotriva hotărârii date în revizuire, reglementată de rt. 513 alin. (6) din C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 672 din 6 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2020.