ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3949/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 16.06.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 18.09.2015 emise de DGAMC prin care au fost stabilite în sarcina sa obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 36.359.536 RON, până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare.

Soluția primei instanțe

Prin Sentința nr. 2.416 din 14 iulie 2016, Curtea de Apel București a admis cererea și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 18.09.2015 cu privire la suma de 28.315.445 RON, obligând pârâta la plata către reclamante a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

Prin recursul formulat, DGAMC susține că în cauză ar fi trebuit introdusă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești deoarece "potrivit prevederilor legale incidente cu privire la modificarea fisei pe plătitor, la restituirea sumelor de la bugetul de stat și acordarea de dobânzi, competenta de soluționare aparține organului fiscal în administrarea căruia se afla contribuabilul, iar, în prezenta cauza, reclamanta se află în administrarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești cu sediul în Ploiești, str. x, Jud. Prahova.

Cu privire la condiția cazului bine justificat, recurenta susține următoarele: motivele reținute de instanța de fond nu sunt de natură să dovedească faptul că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 ci este analizat fondul cauzei; motivele de nelegalitate a actelor administrative trebuie să apară cu evidență și să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative, nefiind necesară analizarea pe fond a legalității actelor ci doar o pipăire a fondului.

Consideră recurenta că instanța se afla în eroare atunci când afirma că există indicii de nelegalitate a deciziei de impunere nr. x din 18.09.2015 pe motiv că a intervenit prescripția dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale suplimentare aferente anului 2009.

Precizează recurenta că nu este de acord cu motivarea instanței de judecată care la " o analiză sumară" apreciază că termenul de 5 ani de prescripție s-a împlinit anterior declanșării inspecției fiscale."

În opinia recurentei instanța poate verifica numai dacă sunt motive de vădita nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, act cu privire la care există o prezumție de legalitate, or, în speță toate motivele reținute de către instanța de fond au vizat fondul cauzei.

În ceea ce privește condiția referitoare la existența unei pagube iminente, recurenta susține următoarele: intimata - reclamantă nu a făcut dovada că există un prejudiciu material viitor și previzibil pe care l-ar putea suferi dacă nu se suspendă executarea actului administrativ atacat și care să justifice suspendarea executării actului atacat, suspendarea fiind situația de excepție; simpla mențiune în sentința recurată, a faptului că prin executarea sumelor din Decizia de impunere îi afectează în mod grav și previzibil activitatea și lichiditățile de care reclamanta dispune (împrejurări ce rezultă dintr-un raport de expertiză contabilă extrajudiciară ce confirmă susținerile reclamantei), apreciază că nu sunt suficiente motive pentru a se considera ca fiind îndeplinită condiția pagubei iminente; nu se face nici dovada unei pagube iminente în condițiile emiterii deciziei de impunere nr. x din 18.09.2015 emise de ANAF - DGAMC.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivelor de casare invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Argumentele de fapt și de drept relevante

În perioada 11.02.2015 - 31.08.2015, intimata-reclamantă a fost supusă unei inspecții fiscale parțiale desfășurate de către DGAMC cu privire la: impozitul pe profit aferent perioadei 2009 - 2013 și taxa pe valoare adăugată aferentă perioadei 2010 - 2014, finalizată cu întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. x din 18.09.2015, în baza căruia a fost emisă Decizia de Impunere nr. x din 18.09.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, prin care au fost stabilite în sarcina societății obligații fiscale în sumă totală de 36.359.536 RON, din care 11.623.304 RON, reprezentând impozit pe profit împreună cu accesorii, dobânzi și penalități de întârziere și 24.736.232 RON, TVA împreună cu accesorii.

Împotriva actului administrativ, intimate-reclamantă a formulat contestație administrativă înregistrată la ANAF - DGAMC cu nr. x din 03.11.2015, în temeiul prevederilor art. 205 din C. proc. fisc. și art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat, anularea în parte a actelor administrativ fiscale, doar cu privire la o parte din obligațiile fiscale stabilite suplimentar în sarcina sa, respectiv cu privire la suma de 28.315.445 RON, după cum urmează: impozit pe profit stabilit suplimentar de plată și obligații fiscale accesorii în sumă totală de 5.462.923 RON și TVA stabilită suplimentar de plată și obligații fiscale accesorii în sumă totală de 22.852.522 RON, invocând mai multe motive de nelegalitate, la care s-a făcut trimitere în cererea de suspendare de față.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.

În aprecierea existenței sau nu a condiției cazului temeinic justificat, instanța de fond a reținut că reclamanta a invocat, atât în contestația administrativă, cât și în fața instanței de judecată, un aspect de nelegalitate, respectiv prescripția dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale suplimentare aferente anului 2009, în raport de dispozițiile art. 98 și art. 91 din C. proc. fisc. și art. 23 din C. fisc. , arătând că, în ceea ce privește dreptul organelor fiscale de a stabili obligații în sarcina A. pentru anul 2009, termenul de prescripție a curs după cum urmează: pentru obligațiile fiscale aferente anului 2009, termenul de prescripție a început să curgă la data de 01.01.2010 (anul următor celui în care s-a constituit baza de impunere pentru obligațiile aferente anului 2009) și s-a împlinit 5 ani mai târziu, respectiv la data de 01.01.2015, inspecția fiscală începând cu data de 11.02.2015.

Susținerile recurentei "că instanța de fond a analizat fondul cauzei" nu pot fi primite. Instanța de fond a analizat toate argumentele intimatei-reclamante, dar fără a soluționa fondul cauzei. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a arătat faptul că în ceea ce privește obligațiile fiscale aferente anului 2009, echipa de inspecție fiscală nu era îndreptățită să stabilească obligații fiscale suplimentare în sarcina sa, câtă vreme pentru obligațiile fiscale aferente anului 2009, termenul de prescripție a început să curgă la data de 01.01.2010 și s-a împlinit 5 ani mai târziu, respectiv la data de 01.01.2015.

Or, de vreme ce inspecția a fost începută la data de 11.02.2015, este evident că, în ceea ce privește această perioadă fiscală, organele de inspecție fiscală nu erau îndreptățite să stabilească obligații suplimentare de plată în sarcina societății intimate.

Prin urmare, argumentele expuse de intimata-reclamantă sunt suficiente pentru a crea o îndoială puternică asupra legalității Deciziei de impunere, fără a fi necesară analizarea fondului cauzei.

În ceea ce privește argumentele recurentei referitoare la momentul în care se naște creanța fiscală ca moment de la care curge termenul de prescripție, acestea sunt neîntemeiate și nu pot fi reținute. Art. 91 din vechiul C. proc. fisc. prevede în mod clar faptul că termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, aceasta născându-se, potrivit art. 23 din același act normativ, în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Astfel, așa cum a reținut și instanța de fond, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale aferente anului 2009 era prescris la momentul începerii inspecției fiscale (11.02.2015 - data înscrierii inspecției în Registrul Unic de Control), termenul de 5 ani începând să curgă la data de 01.01.2010 și împlinindu-se la data de 01.01.2015.

Recurenta mai susține că "instanța de fond a analizat motive care vizează interpretarea unor dispoziții legale, care presupun o analiză temeinică a actelor administrative, deci aspecte de fond care ar fi trebuit soluționate prin acțiunea în anulare și nicidecum în prezenta cauză".

Nu se poate susține că prima instanță a soluționat aspecte de fond în prezenta cauza deoarece prin Sentința atacată, Curtea de Apel București a avut în vedere argumentele invocate de societatea intimată referitoare la fondul cauzei în scopul verificării îndeplinirii condiției referitoare la aparența de nelegalitate a Deciziei de impunere, însă fără a analiza în concret legalitatea acesteia, în conformitate cu obiectul acțiunii cu care a fost sesizată.

Existența unui caz bine justificat se reține în situația în care, din împrejurările cauzei, ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. În acest context, este și evident faptul că pentru a arăta îndoiala puternică cu privire la legalitatea actului atacat, trebuie invocate anumite aspecte de fond care să convingă instanța învestită cu pronunțarea unei hotărâri întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004 că actul atacat pare să fie nelegal. Acest lucru nu echivalează cu analizarea și soluționarea fondului cauzei, cum în mod neîntemeiat susține recurenta.

În ceea ce privește condiția referitoare la prevenirea unei pagube iminente, corect s-a reținut de instanța de fond că prin executarea Deciziei de impunere s-ar crea o insuficiență a lichidităților curente ale societății intimate ce ar conduce în mod automat la imposibilitatea onorării obligațiilor comerciale și salariale ale acesteia, nefiind la acest moment în situația de a acoperi din resursele existente plăți suplimentare extraordinare de natura și la nivelul obligației fiscale suplimentare.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței nr. 2.416 din 14 iulie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2018.

GGC - ED