ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3473/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC C.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, anularea deciziei nr. 181 din 19 octombrie 2009 emisă de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, anularea deciziei de impunere nr. 593 din 20 august 2009 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală și anularea raportului de inspecție fiscală din 19 august 2009 emis de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală. Prin sentința civilă nr. 105/2013 din 20 martie 2013 Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond după casare, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că potrivit raportului de inspecție fiscală din 19 august 2009 întocmit de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală, reclamanta a fost suspusă unei inspecții fiscale având ca obiectiv verificarea modului de determinare, evidențiere și virare în cuantumul legal al impozitelor taxelor, contribuțiilor sociale și fondurilor speciale datorate bugetului general consolidat al statului.

Inspecția fiscală s-a desfășurat la punctul de lucru al societății situat în localitatea Dumbrăveni, str. M.E., nr. 2A, în perioada 21-22 mai 2009, 25-27 mai 2009, 01-04 iunie 2009, 03-05 iunie 2009, 09-12 iunie 2009, 15-19 iunie 2009, 22-26 iunie 2009, 01-03 iulie 2009, 06-10 iulie 2009, 13-17 iulie 2009, 20-23 iulie 2009 și 17-19 august 2009. Întrucât s-a constat că obligațiile fiscale au fost determinate greșit, cu majorarea nejustificată a sumelor deductibile, fără să existe documente justificative, și cu consecința diminuării masei impozabile, s-a procedat la stabilirea sumelor datorate suplimentar în valoare totală de 630.030 RON.

Urmare a celor reținute prin raportul de inspecție fiscală, pârâta a emis decizia de impunere nr. 593 din 20 august 2009 prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în sumă totală 630.030 RON, reprezentând 118.045 RON impozit pe profit suplimentar, 66.200 RON majorări de întârziere aferente, 251.141 RON TVA suplimentar, 193.778 RON majorări aferente, 327 RON impozit pe venitul microîntreprinderii și 539 RON majorări de întârziere aferente. Contestația formulată de către reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă ca neîntemeiată de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, prin decizia nr. 181 din 19 octombrie 2009. Atât prin contestație, cât și prin cererea de chemare în judecată reclamanta invocă nerespectarea de către organele de inspecție fiscală a dispozițiilor art. 105 alin. (1) C. proc.

fisc., potrivit cărora inspecția fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt și raporturilor juridice care sunt relevante pentru impunere. Însă, reclamanta nu a precizat care sunt acele stări de fapt și raporturi juridice care ar fi fost relevante pentru impunere și care nu au fost avute în vedere de către organele fiscale cu prilejul inspecției fiscale finalizate prin întocmirea actelor contestate. Faptul că în raportul de inspecție fiscală s-a reținut că dosarele cuprinzând evidența contabilă existentă la sediul firmei erau incomplete, lipsind registrele jurnal, balanțele de verificare și notele contabile listate în fiecare lună nu înseamnă că inspecția fiscală nu a fost realizată în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (1) C. proc.

fisc., câtă vreme reclamanta nu a indicat ce anume nu s-a luat în considerare de către organele fiscale la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare. Instanța de fond a reținut că prin declarația dată de administratorul societății reclamante -anexa 24, se menționează că la dispoziția organului de inspecție fiscală au fost puse toate documentele și informațiile solicitate pentru desfășurarea inspecției fiscale. În ceea ce privește susținerile reclamantei în sensul că s-ar fi impus ca organul de inspecție fiscală să ceară refacerea evidenței contabile, instanța reține că organele fiscale au dreptul și obligația de a solicita contribuabilului să procedeze la refacerea evidenței contabile în acele situații în care nu dispune de elemente suficiente pentru determinarea mărimii bazei de impunere, astfel cum rezultă din interpretarea art. 67 C. proc.

fisc. și a pct. 65.1 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003. Or, în situația în care există date suficiente pentru determinarea bazei de impunere, nefiind vorba de vreuna din situațiile prevăzute de pct. 65.1 din Normele metodologice, nu se impune refacerea evidenței contabile. Relevant și lămuritor sub acest aspect este raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză în conformitate cu care, organul de inspecție fiscală a avut, potrivit art. 67 C. proc. fisc., elementele pentru a putea determina situația fiscală corectă pe baza actelor puse la dispoziție pe perioada efectuării controlului. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta SC C.I. SRL Sibiu - prin lichidator judiciar C.I.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că, prin considerentele sentinței, instanța face referire la declarația administratorului, care cuprinde afirmația că a pus la dispoziția organelor de control toate documentele și informațiile solicitate. De reținut este faptul că acea declarație a fost redactată, formulată și predată în prezența organelor de control. Mențiunea ulterioară, potrivit căreia nu s-au depus acte la sediul organelor de control este fără relevanță din moment ce întreaga inspecție fiscală s-a desfășurat la sediul recurentei. De altfel, se reține și acest aspect în cele ce urmează. Instanța de fond face referire la art. 67 C. proc.

fisc., care nu este respectat. La estimare se poate apela doar în cazurile limitative prevăzute de textul de lege menționat, recurenta neaflându-ne în această situație. Este cert că actele atacate (decizia de impunere și RIF-ul) sunt nelegale și netemeinice din moment ce s-a stabilit o sumă de plată fără a solicita, respectiv fără a avea în vedere toate documentele. În acest context suma poate fi doar estimată, chestiune nepermisă de lege. Potrivit concluziilor expertizei, organele de inspecție fiscală aveau posibilitatea de a determina corect baza de impunere. Ori, această constatare este foarte clară și determinantă în soluționarea cauzei. Din moment ce expertul, analizând documentația a ajuns la concluzia că se poate stabili cu exactitate suma de plată, este evident că suma înscrisă în actul administrative fiscal nu poate fi păstrată.

Sub aspectul legalității, este obligatorie stabilirea corectă a sumelor, iar instanța de fond trebuia să verifice, potrivit art. 105 C. proc. fisc. dacă examinarea s-a făcut cu privire la toate stările de fapt relevante pentru impunere. Recurenta consideră că suma menționată în actul de control nu o datorează, iar inspectorii nu au respectat nici Regulamentul de Organizare și Funcționare (ROF), fiind împotriva legislației în vigoare [ex. art. 1, art. 3 lit. b), c) și d), art. 12, 13, 14 etc. C. fisc.], să fii executat pentru sume pe care nu le datorezi. Evident, din interpretarea textelor de lege aplicabile, rezultă faptul că veniturile, profitul, TVA precum și accesoriile, trebuie să fie cele reale și nu niște simple sume rezultate în urma unei erori.

Din acest punct de vedere nici interpretarea și aplicarea legii nu este cea corectă, întrucât, în cazul în care eroarea ar fi fost în favoarea sa cu siguranță s-ar fi refăcut calculul și ar fi fost obligată la plata sumelor reale. Recurenta mai consideră că afirmația din sentință potrivit căreia ar fi susținut că organul de control nu ar putea dispune refacerea contabilității este reală susținând că separat de o eventuală asemenea dispoziție, în cadrul inspecției fiscale, inspectorii ar fi trebuit să facă verificări amănunțite pentru determinarea exactă a unei eventuale sume care ar fi fost de plată. Potrivit normelor C.E.D.O., inspectorii fiscali, fiind persoane de specialitate trebuie să respecte întrutotul legislația în vigoare și ROF-ului și să dea dovadă de o prudență ridicată în corectitudinea și realitatea actelor pe care le instrumentează, astfel încât contribuabilul să aibă certitudinea unei impuneri corecte.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Recurenta-reclamanta a fost supusă inspecției fiscale pentru verificarea modului de determinare, evidențiere, declarare și virare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale și fondurilor sociale datorate în perioada 01 ianuarie 2004-30 aprilie 2009, când s-a constatat că, obligațiile fiscale au fost determinate greșit, cu majorarea nejustificată a sumelor deductibile, fără să existe documente justificative și cu consecința diminuării masei impozabile, astfel că s-a procedat la stabilirea sumelor datorate suplimentar în valoare totală de 630.030 RON.

Împotriva deciziei de impunere nr. 593 din 20 august 2009 recurenta-reclamantă a formulat contestație în temeiul dispozițiilor art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003, dar aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 181 din 19 octombrie 2009 a D.G.F.P. Sibiu. Înalta Curte constată că în raportul de inspecție fiscală s-a consemnat că verificarea fiscală s-a desfășurat la punctul de lucru al recurentei-reclamante situat în Dumbrăveni str. M.E. nr. 2A., în prezența și cu participarea administratorului societății, acesta dând și explicații scrise inspectorilor fiscali, conform Declarației din 16 iulie 2009. Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că sunt neîntemeiate susținerile potrivit cărora sumele suplimentare au fost greșit determinate ca urmare a informațiilor și documentelor insuficiente.

Pentru că organele de control au constatat că există neconcordanțe între datele înscrise în evidența contabilă a SC C.I. SRL și datele înscrise în evidența finală depusă la Administrația Finanțelor Publice Dumbrăveni și pentru că dosarele cuprinzând evidența contabilă existentă la sediul societății erau incomplete, organele fiscale au solicitat depunerea documentelor deținute de SC F.G. SRL, societate responsabilă cu conducerea evidenței fiscale a recurentei. Recurenta încearcă să justifice aceste neconcordanțe pe existența unei erori de programe a firmei de contabilitate, dar aceste aspecte nu au fost dovedite, iar la stabilirea creanțelor fiscale au fost avute în vedere toate documentele puse la dispoziție de recurentă.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că organul de inspecție fiscală a respectat procedura de control prevăzută de legislația în vigoare și că nu s-au mai adus în completare alte acte sau dovezi.

Art. 1 din Legea nr. 82/1991, a contabilității, republicată cu modificările și completările ulterioare prevede ca: "(1) societățile comerciale, (...) au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi și contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității". Având în vedere declarația data de administratorul recurentei prin care arată că s-au pus la dispoziția organului de inspecție fiscală toate documentele și informațiile solicitate pentru desfășurarea inspecției fiscale cu răspunderea de exactitatea, realitatea și legalitatea acestora precum și dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 republicată cu modificările și completările ulterioare conform cărora: "1) Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor juridice și fizice prevăzute la art. 1), trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții,

instituțiile publice și alți utilizatori", Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că organele de inspecție nu au avut motive să solicite refacerea evidenței contabile. Înalta Curte constată că și concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză sunt în același sens, respectiv sumele stabilite sunt corecte iar organul fiscal a avut la dispoziție toate actele pentru a determina situația fiscală corectă. De altfel, recurenta-reclamantă nu critică nici acte administrativ fiscale nici sentința recurată sub aspectul stabilirii obligațiilor fiscale în sarcina sa. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.I. SRL Sibiu prin lichidator judiciar C.I. împotriva sentinței nr. 105/2013 din 20 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2014.