CASE OF NATALIYA SHEVCHENKO v. UKRAINE

Reclamantul s-a născut în 1965 și trăiește în Kyiv. Între 1991 și septembrie 1997 reclamantul și fiul său minor născut în 1984 au fost înregistrate oficial ca rezidenți într-un hostel municipal închiriat de către angajatorul de poștă municipală, angajatorul reclamantului. Pe parcursul acestei perioade, biroul poștal, de fapt, nu a furnizat reclamantului o cameră în acest hostel, citand lipsa de sedințe disponibile. Reclamantul și fiul ei au fost permiți să ocupe două paturi într-un hostel pentru un singur individ gestionat de „D.H.”, o altă companie. După expirarea înregistrării de rezidență, în octombrie 1997, reclamantul a găsit o cameră neocupată în hostelul Oficiului Postului și s-a mutat acolo cu fiul ei. La 28 noiembrie 1997, Oficiul Postal a introdus proceduri de evacuare împotriva reclamantului (și fiul său minor) în fața Curții de district Starokyivsky din Kyiv (Čтарокиδвсокий районний суд м. иива). La 10 decembrie 1997, Curtea de district Starokyivsky a Kiev, citată lipsa jurisdicției teritoriale, a făcut trimitere la Curtea de district Leningradsky de Kyiv ( La 4 iunie 1998, reclamantul a depus o contra-claimitate, susținând dreptul ei de a ocupa camera în hostelul Oficiului Postului. În 1999 administrația de stat Kyiv a decis să transforme hostelul Oficiului Postal într-o clădire municipală de apartamente care să permită ocupanților să solicite pentru indemnități de viață. 10. La 20 ianuarie 2000, Curtea de District a ordonat îndepărtarea reclamantului și a fiului său la hostelul „D.H.” și a respins reclamația ei. Curtea a constatat, în special, că reclamantul nu a obținut autorizația adecvată de a ocupa camera în hostelul Postului. La 29 martie 2000, Curtea de Oraș Kyiv („Curtea de Oraș”; „Curtea de Oraș”; „Curtea de Oraș”; „Curtea de Urgență”; „Curtea de Urgență”; „Curtea de Urgență”; „Curtea de Urgență”; „Curtea de Urgență” a susținut această hotărâre cu privire la apelul reclamantului, a devenit finală și au fost instituite proceduri de executare.” 11. La 25 septembrie 2000, Procurorul adjunct al orașului a ordonat suspendarea procedurii de executare. 12. La 25 decembrie 2000, Presidiumul Tribunalului din Kyiv a anulat hotărârile anterioare în urma protestului introdus de Procurorul Adjunct al Orașului și a trimis cazul la Curtea de District pentru o atenție proaspătă. Curtea a constatat, în special, că „D.H.” ar fi trebuit să fie convocat la procedură, deoarece nu era clar dacă reclamantul avea vreun drept de a locui în adăpostul său. 13. La 25 decembrie 2001, Curtea de District a respins cererea de expulzie a Oficiului Postului, în același timp refuzând să recunoască dreptul reclamantului de a ocupa camera în fostul său hostel. Acesta a constatat că, deși reclamantul nu a avut autorizația adecvată de a se muta în camera în cauză, ea nu a putut fi evacuată, deoarece statutul ei de un rezident “D.H.” nu a fost niciodată regularizat și ea a avut nici o locație alternativă. Ambele părți au apelat. 14. La 2 aprilie 2002, Curtea Orașului a anulat această hotărâre și a remis cazul pentru o considerație proaspătă, după ce a constatat, în special, că instanța de primă instanță nu a reușit să informeze reclamantul că, având în vedere decizia administrației orașului de a transforma hostelul într-o clădire de apartamente, ea ar putea solicita să fie eliberată cu o autorizație pentru o locuință pe tot parcursul vieții. 15. La 20 decembrie 2002, reclamantul și-a modificat cererile, cerând, în special, să obțină autorizarea locației. Fiul său, după vârsta majorității, s-a alăturat procedurii. 16. La 12 martie 2003, Curtea de District a respins cererea de expulzare a Oficiului Postal și a ordonat administrației orașului să elibereze reclamantului cu autorizație de locație. Curtea a constatat, în special, că, fiind înregistrată ca rezidentă în hotelul Oficiului Postului, reclamantul a dobândit dreptul de a ocupa o cameră în ea începând cu 1991. Oficiul Postal, totuși, nu a reușit în mod ilegal să-i ofere o cameră. Oficiul Postal a apelat. 17. La 12 iunie 2003, Curtea Orașului a anulat această hotărâre și a trimis cazul pentru o nouă examinare. Acesta a constatat, în special, că concluziile Curții de District cu privire la dreptul reclamantului de a reședi în hostelul Oficiului Postului nu au fost motivate în mod suficient. Reclamantul a apelat în casație împotriva acestei hotărâri. 18. La 15 septembrie 2003, Curtea Supremă a respins cererea reclamantului de concediu de recurs în casație. 19. La 26 ianuarie 2005, Curtea de District a respins cererea de evacuare a Postului și a susținut dreptul reclamantului de a ocupa camera. Această hotărâre nu a fost apelată împotriva. 20. În cursul procedurii, Curtea de District a programat aproximativ șaizeci de audieri. Aproximativ douăsprezece dintre aceste audieri au fost suspendate din cauza absenței reclamantului sau reprezentantului său în instanță; unsprezece din cauza absenței sau cererilor reclamantului; și cincizeci din cauza vacanțelor judecătorilor și a altor chestiuni ale instanței. 21. De asemenea, reclamantul a susținut, fără a furniza detalii, că angajatorul său a fost în mod deliberat prelucrarea datelor privind viața sa de familie în încălcare cu legea, că judecătorii au interferat ilegal cu posesele sale în timpul procedurii de executare și că fiul ei nu a fost în măsură de o perioadă prelungită de timp pentru a primi un pașaport și pentru a obține acces la educația profesională din cauza lipsei de înregistrare a rezidenței. Reclamantul nu a formulat nici o plângere relevantă în fața autorităților judiciare naționale.