ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2566/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2566/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2566/2015

Asupra contestației

în anulare de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1312 din 16 aprilie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. x/30/2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea

precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele CN

C. SA, și Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local

Giarmata.

Prin Decizia civilă nr.

194 din 11 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, s-a respins excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17

martie 2010 și a Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009. S-a respins apelul declarat

de reclamanții A. și B. împotriva sentinței primei instanțe.

Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 28 din 19 februarie 2015, în baza art.

281

2

C. proc. civ., a admis cererea formulată de petenții A. și B.;

a completat dispozitivul Deciziei civile nr. 194 din 11 decembrie 2014, în

sensul că a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate și în raport cu

procesul verbal nr. 92 din 17 martie 2010 și a hotărârii de revocare nr. 2 din

17 martie 2010. A respins în rest cererea.

Împotriva sentințe

civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiș, a încheierii din 4

decembrie 2014, a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunțate de Curtea

de Apel Timișoara, secția I civilă, și a Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015,

pronunțată de aceeași instanță, au declarat recurs reclamanții A. și B.

Prin Decizia nr. 1730

din data de 25 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins, ca inadmisibil, recursul declarat reclamanții A. și B. împotriva

sentinței civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiș.

A constatat nul

recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva încheierii de ședință din 4

decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul

nr. x/30/2010.

A respins, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei

civile nr. 194 din 11 decembrie 2014 și Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015,

pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Pentru a se pronunța

astfel, Înata Curte a reținut următoarele considerente:

recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului

Timiș s-a constatat că, potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl

constituie hotărârea dată în apel, ceea ce înseamnă că motivele de nelegalitate

ce pot fi invocate pe calea recursului, față de art. 304 C. proc. civ., pot

viza numai această hotărâre, nu și cea dată în primă instanță.

privește recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii de ședință din 4

decembrie 2014, respectiv, a încheierii de dezbateri ce reprezintă parte

integrantă a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, Înalta Curte a constatat nulitatea

recursului, conform dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la recursul

declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a constatat că, deși

reclamanții au indicat ca temei de drept al criticilor formulate art. 304 pct. 5,

7 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., și că recursul este nefondat pentru considerentele ce

urmează:

Critica prin care

recurenții reclamanți au invocat lipsa motivării s-a reținut a fi neîntemeiată,

întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care

judecătorii și-au întemeiat soluția pronunțată cu privire la excepția de

nelegalitate invocată de către reclamanți, ceea ce permite efectuarea controlului

judiciar pe calea recursului, având în vedere atât obiectul cererii cu care a

fost învestită instanța, și anume obligarea pârâților la revocarea Hotărârii

de stabilire a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010 și la emiterea unei

noi hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru imobilul supus exproprierii,

cât și excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010

privind stabilirea despăgubirilor, invocată de reclamanți.

În ceea ce privește

excepția de nelegalitate a hotărârii contestate, s-a constatat că a fost

soluționată corect pe excepția de inadmisibilitate, instanța de apel arătând

argumentele de fapt și de drept pentru care a admis această excepție, iar

consecința admiterii excepției conduce la neanalizarea argumentelor pe care

reclamanții și-au întemeiat excepția de nelegalitate.

În ceea ce

privește critica formulată de reclamanți potrivit căreia excepția a

fost invocată și de către Ministerul Public, iar instanța de apel nu a răspuns

motivat acestei excepții, s-a constatat că numai Ministerul Public putea

formula critici în acest sens pe calea recursului nu și celelalte părți.

Criticile potrivit

cărora instanța de apel nu s-a pronunțat și asupra excepției de nelegalitate a

procesului verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 17 martie 2010,

a Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010 au fost considerate nefondate,

câtă vreme reclamanții au avut deschisă calea prevăzută de dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., de completare a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014,

pronunțată de instanța de apel, de care au și uzat, fiind pronunțată în acest

sens de către aceeași instanță Decizia nr. 28 din 19 februarie 2015, care, la

rândul său, face obiectul recursului.

În ceea ce privește

criticile potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 22 și art. 26 din Legea nr. 33/1994; că nici instanța de

fond și nici instanța de apel nu au dispus introducerea în cauză a titlurilor

drepturilor reale asupra terenului, respectiv, și a coindivizarilor D. și E.,

și că instanțele de fond și de apel au dispus exproprierea

parțială a terenului, deși reclamanții au solicitat exproprierea totală, critici

ce se circumscriu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a

constatat că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În respectarea principiului

disponibilității, instanțele de judecată sunt ținute să respecte cadrul

procesual stabilit de reclamanți în ceea ce privește obiectul litigiului și

părțile cu care aceștia înțeleg să își dispute raportul juridic dedus

judecății.

Prin urmare, față de

faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au indicat ca

părți și pe coproprietarii imobilului în litigiu, D. și E., rezultă că

reclamanților le revine culpa pentru soluționarea litigiului fără a fi

introduși în cauză și ceilalți coproprietari, astfel că aceștia,

invocându-și propria culpă, nu pot obține câștig de cauză.

S-a constatat că D.

și E., coproprietari ai terenului expropriat, nu sunt prejudiciați prin

necitarea lor în cauză, întrucât instanțele de fond au menținut dispoziția

contestată în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru

terenul în litigiu.

Criticile potrivit

cărora chiar și în situația în care instanța de judecată a respins ca inadmisibilă

excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, instanța de

apel trebuia să abordeze motivul conflictului de interese născut prin

participarea celor doi soți în cadrul aceleiași comisii, precum și a faptului

că unul din membrii comisiei nu își motivează calitatea de a fi titularul unui

act de învestitură publică, s-a constatat, de asemenea, că sunt nefondate.

Astfel, s-a reținut

că instanța de apel a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Hotărârii

nr. 76 bis din 17 martie 2010, cu motivarea că această excepție, invocată

pentru prima dată în apel, reprezintă un fine de neprimire, dirimant și

absolut, prin raportare, în speță, la principiul „electa una via, non

datur recurs ad alteram”, și că această constatare exclude analiza excepției

lipsei de interes.

În acest sens, s-a

reținut că în condițiile existenței și utilizării unei căi de atac/contestații

specifice, particulare, prevăzute prin legea specială în materie, cum este

Legea nr. 198/2014, reclamanții nu mai pot uza, în cadrul aceluiași litigiu,

concomitent și de calea oferită de normele procedurale ale legii contenciosului

administrativ și fiscal, câtă vreme se urmărește același scop.

În speță, s-a

constatat că reclamanții nu au formulat, pe calea recursului, critici de

nelegalitate privind soluția dată de instanța de apel acestei excepții, pe

inadmisibilitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, că, față de faptul că

această excepție are caracter absolut și dirimant, ce face de prisos

analiza temeiniciei excepției de nelegalitate, iar instanța de apel corect nu a

analizat argumentele reclamanților cu privire la nelegalitatea acestei

hotărâri.

Criticile potrivit

cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (4)

din Legea nr. 33/1994, deoarece expropriatorul a dispus exproprierea numai a

unei părți din teren, deși reclamanții au solicitat exproprierea totală a

terenului în litigiu, motivat de faptul că suprafața de teren neexpropriată nu

are nicio valoare economică prin lipsa posibilității de acces la acest teren,

s-a constatat că sunt nefondate.

Sub acest aspect s-a

reținut că reclamanții au contestat Hotărârea nr. 76 bis din 17 martie 2010

emisă de intimata pârâtă, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.

S-a reținut că potrivit

acestor dispoziții legale, hotărârile emise în baza legii nr. 198/2004, prin

care s-a stabilit și s-a dispus consemnarea despăgubirii de către expropriator

către proprietarii expropriați, pot face obiectul controlului jurisdicțional

numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii, iar dispozițiile

art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt incidente numai în ceea ce privește

„stabilirea despăgubirii” nu și în ceea ce privește transferul dreptului de

proprietate către expropriator, ce nu poate fi contestat de către expropriați.

Criticile formulate

de reclamanți potrivit cărora decizia recurată s-a dat cu încălcarea art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motivat de faptul că prin Decizia nr. 12 din

15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de

neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 9 teza a II-a din Legea

nr. 198/2004 raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”

cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt

neconstituționale; că în această situație instanța de apel, cât și experții

aveau obligația să țină seama la calcularea cuantumului despăgubirilor de

prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea

administrativ teritorială, și că, în speță, în mod greșit instanța de apel a

înlăturat expertiza judiciară întocmită de expert F., care a luat în comparație

directă prețul/mp., de teren stabilit conform Deciziei nr. 529 din 7 februarie

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie ce a fost emisă pentru

terenuri situate în aceeași zonă, s-a constatat că sunt nefondate, pentru cele

ce urmează:

Instanța de apel a

menținut soluția primei instanțe prin care s-a respins contestația formulată de

reclamanți împotriva Hotărârii nr. 76 bis din 10 martie 2010 emisă de Comisia

de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local Giarmata, jud.

Timiș.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirii s-a reținut că, în speță, a fost administrată proba

prevăzută de Legea nr. 33/1994, în sensul că în apel s-a dispus efectuarea unei

expertize tehnice judiciare folosindu-se, la indicația instanței de apel,

strict metoda comparației directe, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) din

lege, și că valoarea stabilită de experți este, de asemenea, net inferioară

aceleia stabilită prin hotărârea contestată, fiind de 1267 euro sau 5.633 lei,

față de 31.775 euro, oferită prin hotărârea contestată.

Înalta Curte a

constatat că soluția este corectă, câtă vreme, în opinia majoritară, experții

au stabilit cuantumul despăgubirii prin utilizarea metodei comparației directe,

respectiv, au avut în vedere terenuri extravilane deci, de aceeași categorie de

folosință și din același perimetru administrativ cu terenul expropriat.

S-a reținut, că,

într-adevăr, ulterior pronunțării Deciziei recurate, Curtea Constituțională,

prin Decizia nr. 12/2015, a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 raportate la sintagma „la data întocmirii

raportului de expertiză”.

În speță, Înalta

Curte, analizând legalitatea Deciziei recurate sub aspectul momentului

stabilirii cuantumului despăgubirii, a constatat că în apel s-a stabilit

cuantumul acesteia luând în considerare valoarea imobilului la momentul

realizării raportului de expertiză, cât și la momentul transferului dreptului

de proprietate, atât în opinia majoritară, cât și în opinia separată.

În ceea ce privește

critica formulată de reclamanți potrivit căreia greșit instanța de apel a

înlăturat expertiza judiciară întocmită de expert F., s-a constatat că este

neîntemeiată.

Astfel, s-a reținut

că în opinia minoritară expertul a stabilit cuantumul despăgubirilor atât la

data întocmirii raportului de expertiză, cât și la data realizării transferului

dreptului de proprietate de la expropriați la expropriator, și a rezultat că la

acel moment cuantumul despăgubirii era de 39.767,76 euro, deci mai mare decât

cel acordat de pârâtă, de 31.775 euro.

Însă, s-a constatat

că în mod legal instanța de apel nu a omologat cuantumul despăgubirii

stabilit la momentul transferului dreptului de proprietate de către expertul F.,

în opinia separată (fila 155, dosar apel), întrucât în opinia separată valoarea

despăgubirii nu s-a stabilit prin raportare la contracte de vânzare pentru

terenuri cu aceleași caracteristici ca cele ale terenului în litigiu, situate

în extravilan, ci la un contract de vânzare-cumpărare pentru terenuri din

categoria intravilan, pe de o parte, iar pe de altă parte, expertul a luat în

considerare pentru stabilirea cuantumului despăgubirii la momentul transferului

dreptului de proprietate valoarea stabilită în altă cauză, respectiv, prin

Decizia nr. 529/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu are nicio

legătură cu cauza pendinte, deoarece exproprierea terenului din acea cauză s-a

realizat în anul 2009 și nu în anul 2010, cum s-a realizat pentru terenul în

litigiu.

Cu privire la celelalte

critici formulate de recurenții reclamanți împotriva Deciziei nr. 194 din 11

decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a

reținut că acestea vizează netemeinicia Deciziei recurate, iar sancțiunea este

aceea a neanalizării lor.

Cu privire la recursul

declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015,

pronunțată de aceeași instanță, Înalta Curte a reținut, de asemenea, că este nefondat,

pentru cele ce succed:

Criticile formulate

de reclamanți privind nelegalitatea Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015 au

fost încadrate în drept în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanță, astfel

că analiza legalității Deciziei s-a făcut raportat la acest motiv de recurs.

Astfel, s-a reținut

că prin criticile formulate, reclamanții au susținut că decizia recurată a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 33/1994, deoarece

instanța de judecată era obligată să citeze în cauză toți coproprietarii care

pot justifica un interes legitim asupra imobilului propus a fi expropriat și că

soluționarea excepțiilor invocate de către reclamanți în cursul soluționării

contestației se face în contradictoriu cu toți coproprietarii, și nu în

contradictoriu numai cu emitenții actului.

Înalta Curte a

reținut că aceste critici sunt nefondate, întrucât așa cum s-a arătat în

analiza criticilor de nelegalitate formulate în același sens și

împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, reclamanții nu pot avea

câștig de cauză invocându-și propria culpă.

În ceea ce

privește celelalte critici formulate de reclamanți s-a constatat că

instanța de apel, prin decizia recurată, a respins ca inadmisibilă excepția de

nelegalitate și în raport de procesul verbal din 17 martie 2010 și de Hotărârea

de revocare nr. 2 din 17 martie 2010, iar reclamanții, fără se formuleze

critici cu privire la soluția dată acestei excepții, au arătat că greșit nu s-a

pronunțat instanța de apel asupra „conflictului de interese” invocat de aceștia

cu privire la participarea a doi membri ai comisiei, ce au adoptat hotărârea

contestată, aflați în stare de incompatibilitate și a faptului că unul din

membrii comisiei nu justifică calitatea de membru fundamentată pe un act de

învestitură publică, și că interesul lor de a invoca această excepție constă în

faptul că prin actele contestate li s-a încălcat dreptul la o justă și

prealabilă despăgubire.

S-a reținut că sunt

nefondate aceste critici, deoarece soluționarea excepției de nelegalitate

pe excepția inadmisibilității se constituie într-un fine de

neprimire, ce reprezintă o excepție absolută și dirimantă, care face de

prisos analiza temeiniciei acestei excepții, deci, a motivelor pe care

reclamanții și-au întemeiat excepția.

Faptul că

reclamanții au susținut că au interes în invocarea acestei excepții

determinat de împrejurarea că prin actele a căror nelegalitate au invocat-o

direct în apel le-a fost încălcat dreptul la o justă și prealabilă despăgubire,

nu înseamnă că instanțele de judecată pot soluționa o contestație formulată în

condițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 în alt cadru procesual decât cel

reglementat de legea specială în această materie, întrucât dacă s-ar proceda

astfel s-ar încălca principiul „electa una via non datur recursus al alteram”,

așa cum corect a stabilit instanța de apel.

Înalta Curte a

reținut că celelalte susțineri formulate de reclamanți nu pot fi analizate,

întrucât nu se constituie în critici asupra modului de judecată al instanței de

apel a cererii formulate în temeiul art. 281

2

C. proc. civ. de către

reclamanți, ci reprezintă o reluare a considerentelor pe care reclamanții și-au

întemeiat excepția de nelegalitate în fața instanței de apel.

Împotriva acestei

decizii au formulat contestația în anulare contestatorii A. și B., întemeiată

în drept pe dispozițiile art 318 alin. (1) teza I și teza a II a C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor contestației în anulare, contestatorii au arătat că prin

recursul formulat au criticat soluțiile Tribunalului Timiș și ale Curții de

Apel Timișoara sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 24 alin ultim din Legea

nr 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, motivând că

în mod greșit li s-a respins cererea de expropriere totală (formulată la 13

martie 2012) deși exproprierea parțială admisă nu le permite accesul pe

proprietatea rămasă în folosință, chiar dacă scriptic suprafața rămasă este de

trei ori mai mare decât cea expropriată.

Sub acest aspect,

contestatorii au susținut că, deși instanța de recurs a reținut prin decizia pronunțată

motivul de recurs invocat, aceasta a abordat chestiunea dedusă judecații doar

din perspectiva acțiunii inițiale cu care reclamanții au învestit

Tribunalul Timiș la data de 24 iunie 2010, fără să țină seama de faptul că la data

de 13 martie 2010 contestatorii au formulat o precizare de acțiune, prin care,

raportându-se la situația stabilită prin raportul de expertiză întocmit după

sesizarea instanței, au solicitat exproprierea totală a întregii parcele de

teren, cerere asupra căreia instanța de recurs nu s-a pronunțat.

Totodată,

contestatorii au susținut faptul că în mod greșit instanța de recurs a respins

motivul de recurs referitor la evaluarea terenului expropriat în comparație cu

terenuri învecinate, cu motivarea că evaluarea terenurilor învecinate s-a

efectuat în anul 2009, deși Decizia nr 529/2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție viza o expropriere evaluată în anul 2010.

De asemenea,

contestatorii au susținut faptul că decizia instanței de recurs este rezultatul

unei greșeli materiale întrucât prin decizia contestată s-a respins motivul de

recurs vizând aspectul înlăturării fără temei a raportului de expertiză

întocmit de expertul F., întrucât așa cum rezulta din Hotărârea de

despăgubire nr. 6 din 6 aprilie 2009, terenul în suprafața de 38.903 mp era

stabilit ca teren extravilan arabil și nu intravilan așa cum în mod greșit

a considerat instanța de recurs.

Concluzionând,

contestatorii au solicitat admiterea contestației în anulare, anularea Deciziei

de recurs și rejudecând recursul să se dispună casarea hotărârilor recurate și

trimiterea cauzei la instanța de fond pentru refacerea expertizei în

specialitatea evaluare teren arabil.

Analizând contestația

în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în considerarea

argumentelor ce succed.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs

pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale.

Noțiunea de „greșeală

materială” se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această

cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a

probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de

greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale

nu pot fi valorificate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a

probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de

rezolvare a unui incident procedural.

În acest context, nu

se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme

într-un „recurs la recurs”, prin care partea nemulțumită să tindă a repune în

discuție aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a

obține o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul

securității raporturilor juridice, care protejează prezumția de validitate a

hotărârilor judecătorești irevocabile (cauza Mitrea contra Românei, hotărârea

din 29 iulie 2008).

În speță,

contestatorii au susținut că instanța a săvârșit o greșeală materială,

respingând motivul de recurs referitor la aspectul înlăturării fără temei a

raportului de expertiză întocmit de expertul F., precum și cel referitor la

evaluarea terenului expropriat în comparație cu terenuri învecinate.

Astfel, contestatorii

nu au invocat o greșeală materială, adică o eroare legată de aspectele formale

ale judecății în recurs. Aceștia au solicitat ca instanța să reanalizeze

situația terenului în litigiu, adică instanța să reaprecieze probele și aspectele

care țin de situația de fapt și de drept stabilită în cauză.

Constatând

astfel că pe calea contestației în anulare nu au fost invocate motive prin care

să se susțină „greșeli materiale” în sensul considerentelor enunțate, în cauză

nu sunt îndeplinite

cerințele art. 318 teza I C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul contestației în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 318 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs pot

fi atacate cu contestație în anulare când instanța a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare, Înalta Curte constată

următoarele:

Textul de lege

sus-menționat vizează omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare sau

de modificare formulate de recurentul care a pierdut, chiar și în parte,

procesul, iar nu argumentele enunțate de parte, care sunt subsumate motivului

de recurs pe care îl susțin și asupra cărora se poate răspunde printr-un

considerent comun.

Pe de altă parte,

dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde,

în conținutul său, mai multe motive, instanța este obligată să răspundă

fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea

contestației în anulare.

Motivul de recurs

pretins a nu fi fost examinat de către Înalta Curte, conform susținerilor

expuse în cadrul contestației în anulare este, în esență, cel potrivit

căruia contestatorii au arătat că au criticat soluțiile instanțelor de

fond sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr

33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar

instanța de recurs, deși a reținut acest motiv, a abordat

chestiunea dedusă judecații doar din perspectiva acțiunii inițiale cu care au

investit Tribunalul Timiș la data de 24 iunie 2010, fără să țină seama de precizarea

ulterioară.

Înalta Curte constată

că instanța de recurs a răspuns argumentat motivului de recurs potrivit

căruia au fost încălcate dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr.

33/1994, deoarece expropriatorul a dispus exproprierea numai a unei părți

din teren.

Analizând critica

formulată de recurenți pe acest aspect instanța de recurs a constatat că

susținerea este nefondată, arătând în considerentele Deciziei următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 198/2004, hotărârile emise în baza Legii nr. 198/2004,

prin care s-a stabilit și s-a dispus consemnarea despăgubirii de către

expropriator către proprietarii expropriați, pot face obiectul controlului

jurisdicțional numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii,

iar dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt incidente numai în ceea

ce privește „stabilirea despăgubirii” nu și în ceea ce privește transferul dreptului

de proprietate către expropriator, ce nu poate fi contestat de către

expropriați.

Prin urmare, prin

folosirea sintagmei ”în ceea ce privește stabilirea despăgubirii” în

situația acțiunilor formulate în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004,

așa cum este cazul în speță, se constată că legiuitorul a dorit ca în acest

domeniu controlul jurisdicțional să se facă doar în privința stabilirii

cuantumului despăgubirii nu și în ceea ce privește transferul dreptului de

proprietate către expropriator.

Pentru considerentele

arătate, instanța de recurs a constatat că soluțiile instanțelor de

fond prin care s-a respins cererea reclamanților potrivit căreia se impune a fi

expropriată întreaga suprafață de teren rămasă, întrucât nu mai are nicio

valoare economică, sunt legale.

Se constată astfel

că, în realitate, contestatorii sunt nemulțumiți de modul în care instanța de

recurs a răspuns criticilor formulate prin cererea de recurs. Instanța

învestită cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea

argumentelor în baza cărora un anumit motiv de recurs a fost respins, și, în

funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea

pronunțată în cauză.

Dacă instanța

învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele

contestației din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o

veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă

convertită într-un recurs la recurs.

În

acest sens,

mod

constant,

în

jurisprudența

sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a

unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și

irevocabil, numai

în

scopul de a obține o rejudecare a

cauzei; contestația

în anulare

nu poate avea semnificația unui

"recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de

circumstanțe esențiale și imperative.

Totodată, în cadrul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului principiul supremației

dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale

convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din

perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune

esențială.

Acest

concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la

orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În

virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite

controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține

reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu

trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt

sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare.

Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea

exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv

suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze

examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemberg, Belasin,

Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu,

Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.)

Cum criticile

formulate de contestatori nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art.

318 C. proc. civ., care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații

decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, Înalta Curte va

respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva

Deciziei nr. 1730 din data de 25 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2015.