ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2566/2015

Decizia nr. 2566/2015 Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1312 din 16 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele CN C. SA, și Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local Giarmata. Prin Decizia civilă nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a respins excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 și a Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009. S-a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței primei instanțe. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 28 din 19 februarie 2015, în baza art. 281 2 C. proc.

civ., a admis cererea formulată de petenții A. și B.; a completat dispozitivul Deciziei civile nr. 194 din 11 decembrie 2014, în sensul că a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate și în raport cu procesul verbal nr. 92 din 17 martie 2010 și a hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010. A respins în rest cererea. Împotriva sentințe civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiș, a încheierii din 4 decembrie 2014, a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, și a Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015, pronunțată de aceeași instanță, au declarat recurs reclamanții A. și B. Prin Decizia nr. 1730 din data de 25 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiș.

A constatat nul recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva încheierii de ședință din 4 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul nr. x/30/2010. A respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 194 din 11 decembrie 2014 și Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Pentru a se pronunța astfel, Înata Curte a reținut următoarele considerente: 1. Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiș s-a constatat că, potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, ceea ce înseamnă că motivele de nelegalitate ce pot fi invocate pe calea recursului, față de art. 304 C. proc.

civ., pot viza numai această hotărâre, nu și cea dată în primă instanță. 2. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii de ședință din 4 decembrie 2014, respectiv, a încheierii de dezbateri ce reprezintă parte integrantă a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, Înalta Curte a constatat nulitatea recursului, conform dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a constatat că, deși reclamanții au indicat ca temei de drept al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., și că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Critica prin care recurenții reclamanți au invocat lipsa motivării s-a reținut a fi neîntemeiată, întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care judecătorii și-au întemeiat soluția pronunțată cu privire la excepția de nelegalitate invocată de către reclamanți, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului, având în vedere atât obiectul cererii cu care a fost învestită instanța, și anume obligarea pârâților la revocarea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010 și la emiterea unei noi hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru imobilul supus exproprierii, cât și excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 privind stabilirea despăgubirilor, invocată de reclamanți.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate a hotărârii contestate, s-a constatat că a fost soluționată corect pe excepția de inadmisibilitate, instanța de apel arătând argumentele de fapt și de drept pentru care a admis această excepție, iar consecința admiterii excepției conduce la neanalizarea argumentelor pe care reclamanții și-au întemeiat excepția de nelegalitate. În ceea ce privește critica formulată de reclamanți potrivit căreia excepția a fost invocată și de către Ministerul Public, iar instanța de apel nu a răspuns motivat acestei excepții, s-a constatat că numai Ministerul Public putea formula critici în acest sens pe calea recursului nu și celelalte părți.

Criticile potrivit cărora instanța de apel nu s-a pronunțat și asupra excepției de nelegalitate a procesului verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 17 martie 2010, a Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010 au fost considerate nefondate, câtă vreme reclamanții au avut deschisă calea prevăzută de dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ., de completare a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunțată de instanța de apel, de care au și uzat, fiind pronunțată în acest sens de către aceeași instanță Decizia nr. 28 din 19 februarie 2015, care, la rândul său, face obiectul recursului.

În ceea ce privește criticile potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 și art. 26 din Legea nr. 33/1994; că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au dispus introducerea în cauză a titlurilor drepturilor reale asupra terenului, respectiv, și a coindivizarilor D. și E., și că instanțele de fond și de apel au dispus exproprierea parțială a terenului, deși reclamanții au solicitat exproprierea totală, critici ce se circumscriu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: În respectarea principiului disponibilității, instanțele de judecată sunt ținute să respecte cadrul procesual stabilit de reclamanți în ceea ce privește obiectul litigiului și părțile cu care aceștia înțeleg să își dispute raportul juridic dedus judecății.

Prin urmare, față de faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au indicat ca părți și pe coproprietarii imobilului în litigiu, D. și E., rezultă că reclamanților le revine culpa pentru soluționarea litigiului fără a fi introduși în cauză și ceilalți coproprietari, astfel că aceștia, invocându-și propria culpă, nu pot obține câștig de cauză. S-a constatat că D. și E., coproprietari ai terenului expropriat, nu sunt prejudiciați prin necitarea lor în cauză, întrucât instanțele de fond au menținut dispoziția contestată în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul în litigiu.

Criticile potrivit cărora chiar și în situația în care instanța de judecată a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, instanța de apel trebuia să abordeze motivul conflictului de interese născut prin participarea celor doi soți în cadrul aceleiași comisii, precum și a faptului că unul din membrii comisiei nu își motivează calitatea de a fi titularul unui act de învestitură publică, s-a constatat, de asemenea, că sunt nefondate. Astfel, s-a reținut că instanța de apel a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, cu motivarea că această excepție, invocată pentru prima dată în apel, reprezintă un fine de neprimire, dirimant și absolut, prin raportare, în speță, la principiul „electa una via, non datur recurs ad alteram”, și că această constatare exclude analiza excepției lipsei de interes.

În acest sens, s-a reținut că în condițiile existenței și utilizării unei căi de atac/contestații specifice, particulare, prevăzute prin legea specială în materie, cum este Legea nr. 198/2014, reclamanții nu mai pot uza, în cadrul aceluiași litigiu, concomitent și de calea oferită de normele procedurale ale legii contenciosului administrativ și fiscal, câtă vreme se urmărește același scop. În speță, s-a constatat că reclamanții nu au formulat, pe calea recursului, critici de nelegalitate privind soluția dată de instanța de apel acestei excepții, pe inadmisibilitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, că, față de faptul că această excepție are caracter absolut și dirimant, ce face de prisos analiza temeiniciei excepției de nelegalitate, iar instanța de apel corect nu a analizat argumentele reclamanților cu privire la nelegalitatea acestei hotărâri.

Criticile potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, deoarece expropriatorul a dispus exproprierea numai a unei părți din teren, deși reclamanții au solicitat exproprierea totală a terenului în litigiu, motivat de faptul că suprafața de teren neexpropriată nu are nicio valoare economică prin lipsa posibilității de acces la acest teren, s-a constatat că sunt nefondate. Sub acest aspect s-a reținut că reclamanții au contestat Hotărârea nr. 76 bis din 17 martie 2010 emisă de intimata pârâtă, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.

S-a reținut că potrivit acestor dispoziții legale, hotărârile emise în baza legii nr. 198/2004, prin care s-a stabilit și s-a dispus consemnarea despăgubirii de către expropriator către proprietarii expropriați, pot face obiectul controlului jurisdicțional numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii, iar dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt incidente numai în ceea ce privește „stabilirea despăgubirii” nu și în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate către expropriator, ce nu poate fi contestat de către expropriați.

Criticile formulate de reclamanți potrivit cărora decizia recurată s-a dat cu încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motivat de faptul că prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituționale; că în această situație instanța de apel, cât și experții aveau obligația să țină seama la calcularea cuantumului despăgubirilor de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, și că, în speță, în mod greșit instanța de apel a înlăturat expertiza judiciară întocmită de expert F., care a luat în comparație directă prețul/mp., de teren stabilit conform Deciziei nr. 529 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie ce a fost emisă pentru terenuri situate în aceeași zonă, s-a constatat că sunt nefondate, pentru cele ce urmează: Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe prin care s-a respins contestația formulată de reclamanți împotriva Hotărârii nr. 76 bis din 10 martie 2010 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local Giarmata, jud. Timiș.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirii s-a reținut că, în speță, a fost administrată proba prevăzută de Legea nr. 33/1994, în sensul că în apel s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare folosindu-se, la indicația instanței de apel, strict metoda comparației directe, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) din lege, și că valoarea stabilită de experți este, de asemenea, net inferioară aceleia stabilită prin hotărârea contestată, fiind de 1267 euro sau 5.633 lei, față de 31.775 euro, oferită prin hotărârea contestată. Înalta Curte a constatat că soluția este corectă, câtă vreme, în opinia majoritară, experții au stabilit cuantumul despăgubirii prin utilizarea metodei comparației directe, respectiv, au avut în vedere terenuri extravilane deci, de aceeași categorie de folosință și din același perimetru administrativ cu terenul expropriat.

S-a reținut, că, într-adevăr, ulterior pronunțării Deciziei recurate, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 12/2015, a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”. În speță, Înalta Curte, analizând legalitatea Deciziei recurate sub aspectul momentului stabilirii cuantumului despăgubirii, a constatat că în apel s-a stabilit cuantumul acesteia luând în considerare valoarea imobilului la momentul realizării raportului de expertiză, cât și la momentul transferului dreptului de proprietate, atât în opinia majoritară, cât și în opinia separată. În ceea ce privește critica formulată de reclamanți potrivit căreia greșit instanța de apel a înlăturat expertiza judiciară întocmită de expert F., s-a constatat că este neîntemeiată.

Astfel, s-a reținut că în opinia minoritară expertul a stabilit cuantumul despăgubirilor atât la data întocmirii raportului de expertiză, cât și la data realizării transferului dreptului de proprietate de la expropriați la expropriator, și a rezultat că la acel moment cuantumul despăgubirii era de 39.767,76 euro, deci mai mare decât cel acordat de pârâtă, de 31.775 euro.

Însă, s-a constatat că în mod legal instanța de apel nu a omologat cuantumul despăgubirii stabilit la momentul transferului dreptului de proprietate de către expertul F., în opinia separată (fila 155, dosar apel), întrucât în opinia separată valoarea despăgubirii nu s-a stabilit prin raportare la contracte de vânzare pentru terenuri cu aceleași caracteristici ca cele ale terenului în litigiu, situate în extravilan, ci la un contract de vânzare-cumpărare pentru terenuri din categoria intravilan, pe de o parte, iar pe de altă parte, expertul a luat în considerare pentru stabilirea cuantumului despăgubirii la momentul transferului dreptului de proprietate valoarea stabilită în altă cauză, respectiv, prin Decizia nr. 529/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu are nicio legătură cu cauza pendinte, deoarece exproprierea terenului din acea cauză s-a realizat în anul 2009 și nu în anul 2010, cum s-a realizat pentru terenul în litigiu.

Cu privire la celelalte critici formulate de recurenții reclamanți împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a reținut că acestea vizează netemeinicia Deciziei recurate, iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Cu privire la recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015, pronunțată de aceeași instanță, Înalta Curte a reținut, de asemenea, că este nefondat, pentru cele ce succed: Criticile formulate de reclamanți privind nelegalitatea Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015 au fost încadrate în drept în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanță, astfel că analiza legalității Deciziei s-a făcut raportat la acest motiv de recurs.

Astfel, s-a reținut că prin criticile formulate, reclamanții au susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 33/1994, deoarece instanța de judecată era obligată să citeze în cauză toți coproprietarii care pot justifica un interes legitim asupra imobilului propus a fi expropriat și că soluționarea excepțiilor invocate de către reclamanți în cursul soluționării contestației se face în contradictoriu cu toți coproprietarii, și nu în contradictoriu numai cu emitenții actului. Înalta Curte a reținut că aceste critici sunt nefondate, întrucât așa cum s-a arătat în analiza criticilor de nelegalitate formulate în același sens și împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, reclamanții nu pot avea câștig de cauză invocându-și propria culpă.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de reclamanți s-a constatat că instanța de apel, prin decizia recurată, a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate și în raport de procesul verbal din 17 martie 2010 și de Hotărârea de revocare nr. 2 din 17 martie 2010, iar reclamanții, fără se formuleze critici cu privire la soluția dată acestei excepții, au arătat că greșit nu s-a pronunțat instanța de apel asupra „conflictului de interese” invocat de aceștia cu privire la participarea a doi membri ai comisiei, ce au adoptat hotărârea contestată, aflați în stare de incompatibilitate și a faptului că unul din membrii comisiei nu justifică calitatea de membru fundamentată pe un act de învestitură publică, și că interesul lor de a invoca această excepție constă în faptul că prin actele contestate li s-a încălcat dreptul la o justă și prealabilă despăgubire.

S-a reținut că sunt nefondate aceste critici, deoarece soluționarea excepției de nelegalitate pe excepția inadmisibilității se constituie într-un fine de neprimire, ce reprezintă o excepție absolută și dirimantă, care face de prisos analiza temeiniciei acestei excepții, deci, a motivelor pe care reclamanții și-au întemeiat excepția. Faptul că reclamanții au susținut că au interes în invocarea acestei excepții determinat de împrejurarea că prin actele a căror nelegalitate au invocat-o direct în apel le-a fost încălcat dreptul la o justă și prealabilă despăgubire, nu înseamnă că instanțele de judecată pot soluționa o contestație formulată în condițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 în alt cadru procesual decât cel reglementat de legea specială în această materie, întrucât dacă s-ar proceda astfel s-ar încălca principiul „electa una via non datur recursus al alteram”, așa cum corect a stabilit instanța de apel.

Înalta Curte a reținut că celelalte susțineri formulate de reclamanți nu pot fi analizate, întrucât nu se constituie în critici asupra modului de judecată al instanței de apel a cererii formulate în temeiul art. 281 2 C. proc. civ. de către reclamanți, ci reprezintă o reluare a considerentelor pe care reclamanții și-au întemeiat excepția de nelegalitate în fața instanței de apel. Împotriva acestei decizii au formulat contestația în anulare contestatorii A. și B., întemeiată în drept pe dispozițiile art 318 alin. (1) teza I și teza a II a C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor contestației în anulare, contestatorii au arătat că prin recursul formulat au criticat soluțiile Tribunalului Timiș și ale Curții de Apel Timișoara sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 24 alin ultim din Legea nr 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, motivând că în mod greșit li s-a respins cererea de expropriere totală (formulată la 13 martie 2012) deși exproprierea parțială admisă nu le permite accesul pe proprietatea rămasă în folosință, chiar dacă scriptic suprafața rămasă este de trei ori mai mare decât cea expropriată.

Sub acest aspect, contestatorii au susținut că, deși instanța de recurs a reținut prin decizia pronunțată motivul de recurs invocat, aceasta a abordat chestiunea dedusă judecații doar din perspectiva acțiunii inițiale cu care reclamanții au învestit Tribunalul Timiș la data de 24 iunie 2010, fără să țină seama de faptul că la data de 13 martie 2010 contestatorii au formulat o precizare de acțiune, prin care, raportându-se la situația stabilită prin raportul de expertiză întocmit după sesizarea instanței, au solicitat exproprierea totală a întregii parcele de teren, cerere asupra căreia instanța de recurs nu s-a pronunțat.

Totodată, contestatorii au susținut faptul că în mod greșit instanța de recurs a respins motivul de recurs referitor la evaluarea terenului expropriat în comparație cu terenuri învecinate, cu motivarea că evaluarea terenurilor învecinate s-a efectuat în anul 2009, deși Decizia nr 529/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție viza o expropriere evaluată în anul 2010. De asemenea, contestatorii au susținut faptul că decizia instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale întrucât prin decizia contestată s-a respins motivul de recurs vizând aspectul înlăturării fără temei a raportului de expertiză întocmit de expertul F., întrucât așa cum rezulta din Hotărârea de despăgubire nr. 6 din 6 aprilie 2009, terenul în suprafața de 38.903 mp era stabilit ca teren extravilan arabil și nu intravilan așa cum în mod greșit a considerat instanța de recurs.

Concluzionând, contestatorii au solicitat admiterea contestației în anulare, anularea Deciziei de recurs și rejudecând recursul să se dispună casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru refacerea expertizei în specialitatea evaluare teren arabil. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. Noțiunea de „greșeală materială” se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În acest context, nu se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme într-un „recurs la recurs”, prin care partea nemulțumită să tindă a repune în discuție aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul securității raporturilor juridice, care protejează prezumția de validitate a hotărârilor judecătorești irevocabile (cauza Mitrea contra Românei, hotărârea din 29 iulie 2008). În speță, contestatorii au susținut că instanța a săvârșit o greșeală materială, respingând motivul de recurs referitor la aspectul înlăturării fără temei a raportului de expertiză întocmit de expertul F., precum și cel referitor la evaluarea terenului expropriat în comparație cu terenuri învecinate.

Astfel, contestatorii nu au invocat o greșeală materială, adică o eroare legată de aspectele formale ale judecății în recurs. Aceștia au solicitat ca instanța să reanalizeze situația terenului în litigiu, adică instanța să reaprecieze probele și aspectele care țin de situația de fapt și de drept stabilită în cauză. Constatând astfel că pe calea contestației în anulare nu au fost invocate motive prin care să se susțină „greșeli materiale” în sensul considerentelor enunțate, în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 318 teza I C. proc. civ. În ceea ce privește motivul contestației în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare, Înalta Curte constată următoarele: Textul de lege sus-menționat vizează omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare sau de modificare formulate de recurentul care a pierdut, chiar și în parte, procesul, iar nu argumentele enunțate de parte, care sunt subsumate motivului de recurs pe care îl susțin și asupra cărora se poate răspunde printr-un considerent comun. Pe de altă parte, dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde, în conținutul său, mai multe motive, instanța este obligată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea contestației în anulare.

Motivul de recurs pretins a nu fi fost examinat de către Înalta Curte, conform susținerilor expuse în cadrul contestației în anulare este, în esență, cel potrivit căruia contestatorii au arătat că au criticat soluțiile instanțelor de fond sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar instanța de recurs, deși a reținut acest motiv, a abordat chestiunea dedusă judecații doar din perspectiva acțiunii inițiale cu care au investit Tribunalul Timiș la data de 24 iunie 2010, fără să țină seama de precizarea ulterioară. Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns argumentat motivului de recurs potrivit căruia au fost încălcate dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, deoarece expropriatorul a dispus exproprierea numai a unei părți din teren.

Analizând critica formulată de recurenți pe acest aspect instanța de recurs a constatat că susținerea este nefondată, arătând în considerentele Deciziei următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, hotărârile emise în baza Legii nr. 198/2004, prin care s-a stabilit și s-a dispus consemnarea despăgubirii de către expropriator către proprietarii expropriați, pot face obiectul controlului jurisdicțional numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii, iar dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt incidente numai în ceea ce privește „stabilirea despăgubirii” nu și în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate către expropriator, ce nu poate fi contestat de către expropriați.

Prin urmare, prin folosirea sintagmei ”în ceea ce privește stabilirea despăgubirii” în situația acțiunilor formulate în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, așa cum este cazul în speță, se constată că legiuitorul a dorit ca în acest domeniu controlul jurisdicțional să se facă doar în privința stabilirii cuantumului despăgubirii nu și în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate către expropriator. Pentru considerentele arătate, instanța de recurs a constatat că soluțiile instanțelor de fond prin care s-a respins cererea reclamanților potrivit căreia se impune a fi expropriată întreaga suprafață de teren rămasă, întrucât nu mai are nicio valoare economică, sunt legale. Se constată astfel că, în realitate, contestatorii sunt nemulțumiți de modul în care instanța de recurs a răspuns criticilor formulate prin cererea de recurs.

Instanța învestită cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor în baza cărora un anumit motiv de recurs a fost respins, și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunțată în cauză. Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs. În acest sens, mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială. Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare.

Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.) Cum criticile formulate de contestatori nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva Deciziei nr. 1730 din data de 25 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2015.