ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2459/2015

Decizia nr. 2459/2015

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta Universitatea B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 1.091.743,61 RON, din care 325.579,31 RON cu titlu de preț facturat potrivit facturii din 4 octombrie2012, 117.205,20 RON cu titlul de penalități contractuale, conform art. 10.1 din contract, de 0,1% pe zi întârziere, calculate de la data scadenței (19 octombrie 2012) și până la momentul plății efective a debitului, cu precizarea că, s-au calculat penalități până la data de 14 octombrie 2013, 471.970,35 RON cu titlul de preț facturat conform facturii din 19 septembrie 2012, 176.988,75 RON cu titlul de penalități contractuale conform art. 10.1 din contract, de 0,1% pe zi întârziere, calculate de la data scadenței (04 octombrie 2012) și până la momentul plății efective a debitului cu precizarea că penalitățile au fost calculate până la data de 14 octombrie 2013.

Prin precizarea de acțiune reclamanta și-a diminuat pretențiile în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 372.309,58 RON cu titlul de debit principal și 166.460,05 RON cu titlul de penalități de întârziere contractuale, recunoscând că pârâta i-a achitat contravaloarea facturii din 19 octombrie 2012 în sumă de 99.660,77 RON, plata efectuându-se la 8 noiembrie 2012.

În drept și-a bazat acțiunea și pretențiile pe dispozițiile art. 1350 C. civ., art. 453 C. proc. civ. și pe prevederile contractului încheiat de părți.

Prin sentința nr. 362 din 17 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Universitatea B., ca nefondată.

Prin aceeași sentință, s-a admis cererea reclamantei și în baza art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ., s-a redus onorariul avocatului pârâtei de la suma de 10.000 RON la suma de 5.000 RON, obligând reclamanta să plătească pârâtei suma de 5.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel reclamanta SC A. SRL.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 549/A din 17 octombrie 2014 a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinței nr. 362 din 17 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în Dosarul nr. x/1371/2913; a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL și, în consecință a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 110.434 RON, reprezentând contravaloarea parțială a facturii din 04 octombrie 2012, sumă la care se adaugă penalități contractuale conform art. 10.1 din contract, de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenței facturii – 19 octombrie 2012 - și până la momentul plății efective a debitului principal; a obligat pârâta la plata sumei de 3.388,46 RON reprezentând penalități de întârziere aferente sumei de 99.660,70 RON, reprezentând plată parțială a contravalorii facturii din 04 octombrie 2012; a compensat cheltuielile de judecată suportate de părți în primă instanță (până la concurența sumei de 1.513 RON), și a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 3.487 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a compensat cheltuielile de judecată suportate de părți în apel, (până la concurența sumei de 2.750 RON), și a obligat intimata să-i plătească apelantei suma de 7.297,76 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL cât și pârâta Universitatea B.

Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă SC A. SRL a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă formulează următoarele critici:

- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, instanța fiind în eroare cu privire la obiectul sesizării instanței. De asemenea, motivarea instanței estre străină de natura pricinii, reținând, în esență, fără temei, că între părți nu a operat o prelungire de comun acord a termenului convenit inițial.

Esențial în soluționarea cauzei este obiectul pricinii care constă în pretențiile solicitate de către reclamantă în temeiul contractului de execuție lucrări din 16 noiembrie 2010 și a acordului de prelungire a duratei contractuale, întemeiat pe dispozițiile art. 6 pct. 6.1 lit. c) și art. 6 pct. 6.2 din contract.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză.

Astfel, art. 1201 vechiul C. proc. civ. nu are aplicabilitate în speță. Chestiunea de drept care trebuia lămurită este dacă creditorul a acceptat încheierea acordului de prelungire reglementat de art. 6 din contract.

Recurenta-reclamantă susține că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1069 și art. 1073 vechiul C. civ., ceea ce a condus la analiza probatoriului administrat în cauză pentru a se stabili dacă pârâta a acceptat sau nu prelungirea lucrărilor. Ceea ce trebuia analizat este legat de existența acordul de prelungire a termenului de execuție a lucrărilor fără penalități.

Dispozițiile sus evocate nu exclud posibilitatea părților de a deroga de la ele, astfel cum s-a stabilit prin art. 6 pct. 6.1 lit. c) și art. 6 pct. 6.2 din contract.

În continuare, recurenta-reclamantă prezintă modul în care s-au derulat relațiile contractuale, pentru a demonstra că acordul de prelungire a termenului a existat, pentru că ambele părți au înțeles să execute contractul, ulterior datei stabilită inițial, acordul excluzând plata de penalități.

O ultimă critică a recurentei-reclamante vizează cuantificarea obligațiilor reciproce ale părților, capăt de cerere subsidiar, care în opinia recurentei nu depinde de soluția care urmează a fi dată capătului principal.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă Universitatea B. a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, cu referire la dispozițiile art. 942 - 969 C. civ.

În ceea ce privește dispozițiile art. 942 C. civ. nesocotite de către instanță, se arată că instanța de apel nu a observat că prin acordul de voință al părților a fost modificată valoarea inițială a contractului.

Instanța nu a respectat prevederile legale referitoare la încheierea, modificarea și forța obligatorie a contractelor, inclusiv opozabilitatea contractului.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile referitoare la comunicarea actelor juridice unilaterale, întrucât au fost nesocotite dispozițiile art. 38 C. com. referitoare la data de la care produc efecte actele juridice unilaterale.

Instanța de apel a calculat penalitățile de întârziere de la data emiterii facturii, în acest fel fiind încălcate dispozițiile legale sus menționate. Data de la care trebuiau calculate penalitățile este 9 octombrie 2012, dată la care factura a ajuns la cunoștința beneficiarului.

În cadrul termenului legal, recurenta-reclamantă SC A. SRL a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat.

La 30 aprilie 2015, recurenta-pârâtă SC Universitatea B. a formulat întâmpinare în combaterea recursului declarat de reclamantă, prin care a solicitat, în principal respingerea acestuia ca inadmisibil, având în vedere că aspectele invocate nu pot fi circumscrise nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La 5 iunie 2015, recurenta-pârâtă Universitatea B. a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., magistratul asistent raportor opinând în sensul că ambele recursuri sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din 25 iunie 2015 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor părților, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 22 octombrie 2015, constatând lipsa acordului membrilor completului de judecată în ce privește admisibilitatea în principiu a recursurilor formulate în cauză, situație care atrage imposibilitatea soluționării recursurilor potrivit art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pricina a primit termen de judecată, în ședința publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 19 noiembrie 2015, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității ambelor recursuri și pentru a da posibilitatea recurentei-reclamantă SC A. SRL să depună la dosarul cauzei concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 26 noiembrie 2015.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL a depus după închiderea dezbaterilor, la 20 noiembrie 2015 concluzii scrise, completare a concluziilor scrise, și la 23 noiembrie 2015, cerere privind repunerea cauzei pe rol.

Prin cererea privind repunerea cauzei pe rol, recurenta-reclamantă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 și art. 98 alin. (2) C. proc. civ., norme care încalcă, în opinia sa, dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Înalta Curte, urmează a analiza, în prealabil, cererea privind repunerea cauzei pe rol, formulată de către recurenta-reclamantă SC A. SRL, și va reține următoarele:

Recurenta-reclamantă SC A. SRL, după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, a formulat cerere privind repunerea cauzei pe rol, în temeiul art. 400 C. proc. civ., raportat la art. 98 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că este necesară repunerea cauzei pe rol, pentru lămurirea obiectului cererii pe baza explicațiilor date de părți, opinia sa fiind în sensul că recursurile sunt admisibile în principiu.

În acest arată că a suspus analizei instanței de judecată întregul contract, iar valoarea obiectului cererii trebuie raportată la obiectul contractului, stabilit de părți potrivit art. 2.1, modificat prin actul adițional din 18 februarie 2011, adică 1.785.956,91 RON.

Recurenta face trimitere la dispozițiile art. 400, art. 98 alin. (3) și art. 101 C. proc. civ.

În concluzie, întrucât valoarea obiectului contractului, fără penalități și dobânzi este cu mult superioară pragului de 1.000.000 RON, stabilit prin art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, excepția inadmisibilității recursurilor este nefondată.

Prin intermediul aceleiași cereri, recurenta-reclamantă solicită ca instanța să dispună sesizarea Curții Constituționale, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 în vederea soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (2) C. proc. civ. și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care încalcă dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Analizând cererea privind repunerea cauzei pe rol, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată și o va respinge, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 400 C. proc. civ. „Dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților".

Interpretarea dispozițiilor sus evocate trebuie corelată cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ., care prevede închiderea dezbaterilor în fond atunci când instanța se socotește lămurită în privința împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept ale cauzei. Norma prevede că după acest moment, nu este posibilă depunerea la dosarul cauzei a niciunui înscris, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă.

Revenind la cauza de fată, se retine că instanța a acordat termen de judecată la 19 noiembrie 2015, pentru dezbaterea publică a excepției invocată, din oficiu, de către instanță, dispunând și amânarea pronunțării pentru ca recurenta-reclamantă, care a nu a fost prezentă în instanță, să depună la dosar note scrise.

Manifestarea de voință a recurentei-reclamantă, exprimată prin cererea privind repunerea cauzei pe rol, nu poate fi luată în considerare, fiind o cerere depusă după închiderea dezbaterilor, în termenul de amânare a pronunțării, prin care se invocă aspecte noi care nu au format obiectul dezbaterilor.

Dintr-un alt punct de vedere dispozițiile art. 400 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât de aceste dispoziții legale se poate prevala instanța de judecată atunci când aceasta constată că sunt necesare noi lămuri. Cu alte cuvinte, această instituție procedurală vizează deliberarea și este pusă, în principal, la dispoziția instanței investită cu soluționarea cererii.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă cererea privind repunerea cauzei pe rol.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte urmează să le respingă, ca inadmisibile pentru următoarele considerente:

Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care instanța de apel a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 362 din 17 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în Dosarul nr. x/1371/2913; a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL și, în consecință a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 110.434 RON, reprezentând contravaloarea parțială a facturii din 04 octombrie 2012, sumă la care se adaugă penalități contractuale conform art. 10.1 din contract, de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenței facturii – 19 octombrie 2012 - și până la momentul plății efective a debitului principal; a obligat pârâta la plata sumei de 3388,46 RON reprezentând penalități de întârziere aferente sumei de 99.660,70 RON, reprezentând plată parțială a contravalorii facturii din 04 octombrie 2012.

Obiectul prezentului dosar este reprezentat de cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, astfel cum a fost precizată prin răspunsul la întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la 16 decembrie 2013, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 372.309,58 RON cu titlul de debit principal și 166.460,05 RON cu titlul de penalități de întârziere contractuale.

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Obiectul prezentului dosar este reprezentat de o acțiune evaluabilă în bani, având ca obiect o valoare inferioară pragului de 1.000.000 RON.

Art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Potrivit art. 98 C. proc. civ. „(1) Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. (2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății".

Conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Art. 634 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că „Sunt hotărâri definitive: (1) hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului ; (2) hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs (...)".

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., pot fi recurate hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile prevăzute de lege.

Aplicând aceste dispoziții sus evocate la speța dedusă judecății Înalta Curte reține că reclamanta, prin cererea introductivă de instanță, a formulat un capăt de cerere principal și unul accesoriu acestuia, care cuprinde penalități de întârziere, iar competența se determină doar pe baza valorii capătului principal, iar nu prin însumarea acestuia cu valoarea accesoriilor capătului principal de cerere.

Nu vor fi reținute considerentele recurentei-reclamantă, exprimate prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la 20 noiembrie, respectiv 23 noiembrie 2015, potrivit cărora competența se determină în cauza de față în funcție de valoarea totală a contractului care a fost de 1.795.956,91 RON, acesta fiind obiectul principal al contractului. Valoarea litigiului se stabilește de către reclamant, potrivit art. 194 lit. c) C. proc. civ., această valoare fiind în mod clar indicată prin cererea de chemare în judecată și prin precizarea de acțiune formulată de reclamantă.

În aceste condiții devin incidente dispozițiile art. 634 C. proc. civ., care enumera hotărârile definitive fiind cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv recurs pentru că a expirat termenul pentru exercitarea căii de atac - care dobândesc caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac - și cele pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunțării lor.

Față de dispozițiile anterior menționate, decizia civilă nr. 549 A din 17 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, atacată cu recurs în prezenta cauză, nu este supusă recursului în ce privește niciuna din părțile hotărârii prevăzute de dispozițiile art. 461 C. proc. civ.

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și de către pârâta Universitatea B. și împotriva deciziei civile nr. 549 A din 17 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea privind repunerea cauzei pe rol formulată de recurenta-reclamantă SC A. SRL.

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și pârâta Universitatea B. împotriva deciziei civile nr. 549 A din 17 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2015.