ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1342/2016

Decizia nr. 1342/2016 Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea formulată în cadrul Dosarului nr. x/95/2013al Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, și înregistrată pe rolul acelei instanțe la data de 10 iunie 2014, A., în calitate de creditor, a formulat contestație la tabelul preliminar de creanțe al debitoarei SC B. SRL, întocmit de administratorul judiciar SC C. SPRL, solicitând totodată și reorganizarea societății. Prin sentința nr. 1181 din 30 septembrie 2014, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, a respins contestația formulată de A. împotriva tabelului preliminar al creanțelor debitoarei SC B. SRL, întocmit de administratorul judiciar SC C. SPRL. Împotriva sentinței sus-menționate, contestatorul A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea depusă la data de 07 decembrie 2015, în fața instanței de apel, SC B. SRL, prin administrator A., a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (2) teza C. proc. civ., arătând că aceste prevederi contravin dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora,,părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”. La aceeași dată, SC B. SRL, prin administrator A., a depus și o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a dezlega, în temeiul art. 519 C. proc. civ. , dispozițiile art. 49 alin. (2) teza I C. proc. civ. , în ceea ce privește posibilitatea unui judecător împotriva căruia s-a formulat o cerere de recuzare de a se pronunța asupra cauzei până la soluționarea recursului declarat împotriva încheierii date în cererea de recuzare.

Prin Decizia nr. 1020 din 16 decembrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 49 alin. (2) teza IC. proc. civ. și a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței nr. 1181 din 30 septembrie 2014 a Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă. Împotriva acestei decizii, criticând-o numai sub aspectul soluției date cererii de sesizare a Curții Constituționale, contestatorul A., în nume propriu și în calitate de administrator al SC B. SRL, a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, recurentul a învestit Curtea de Apel Craiova cu o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (2) teza I-a C. proc. civ., care prevăd că: „formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății", raportat la dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, conform cărora, „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil". În susținerea acesteia, recurentul a arătat că f ormularea unei cereri de recuzare, în condițiile C. proc.

civ., nu determină suspendarea cauzei, petentul fiind obligat să formuleze concluzii în fața unei instanțe asupra căreia planează suspiciuni de lipsă de imparțialitate, iar s oluționarea recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare după ce magistratul recuzat s-a pronunțat îl plasează pe petent în imposibilitatea de a obține judecarea cauzei sale de o instanță imparțială. În acest sens, recurentul a susținut că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conceput un mecanism de analiză asupra imparțialității instanțelor, care cuprinde două faze distincte, pe baza a două criterii individuale, care necesită o abordare separată, respectiv criteriul subiectiv si criteriul obiectiv.

Astfel, criteriul subiectivității este determinat de existența anumitor fapte certe din care să reiasă dubii asupra imparțialității, iar c riteriul obiectivității va trebui determinat, dacă în afara conduitei personale a judecătorului, există fapte dovedite de natură a ridica îndoieli în ceea ce privește imparțialitatea acestuia. În raport cu aceste aspecte, recurentul a apreciat că în măsura în care soluționarea cauzei are loc înainte de judecarea recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, asemenea situație duce la concluzia că pricina a fost examinată de judecător lipsit de imparțialitate.

Mai susține recurentul că, într-adevăr, legiuitorul a urmărit să limiteze posibilitatea justițiabilului de a formula cereri de recuzare în scopul tergiversării judecății, dar la fel de adevărat este și că justițiabilul trebuie protejat împotriva abuzurilor instanței, astfel încât a considerat neconstituțional textul criticat, deoarece justiția trebuie făcută în interesul justițiabilului și nu împotriva lui. În acest sens, recurentul a apreciat că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, întrucât nu a observat că sunt îndeplinite, în speță, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, cererea având legătură cu cauza, excepția de neconstituționalitate fiind invocată în cursul unui litigiu, precum și faptul că nu există o decizie a Curții Constituționale care să fi declarat ca neconstituționale dispozițiile actului normativ contestat.

În aceeași ordine de idei, recurentul a arătat că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 recunosc posibilitatea părților din proces să invoce excepții de neconstituționalitate, astfel că soluția pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Prin întâmpinarea transmisă prin poștă la 24 februarie 2016, intimata SC C. SPRL, în calitate de administrator judiciar al SC B. SRL, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului A., arătând că acesta nu poate reprezenta în mod valabil societatea debitoare, având în vedere că nu a fost desemnat administrator special, în condițiile în care împotriva debitoarei SC B. SRL a fost deschisă procedura falimentului, iar dreptul de administrare a fost ridicat administratorului societar.

În considerarea celor expuse, a solicitat respingerea recursului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin răspunsul la întâmpinare transmis prin poștă la 18 martie 2016, recurentul A., în nume propriu și în calitate de administrator al SC B. SRL, a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei ca fiind nefondate, arătând că are calitate procesuală activă, iar societatea aflată în procedura de reorganizare este reprezentată în instanță de administratorul statutar, dacă acestuia nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, iar nu de către administratorul judiciar. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc.

civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu. Prin încheierea din camera de consiliu din 17 mai 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la 27 mai 2016. La 6 iunie 2016, intimata SC C. SPRL a depus punct de vedere asupra raportului, prin care arată că împotriva debitoarei SC B. SRL a fost deschisă procedura falimentului și că,în calitate de lichidator judiciar al SC B. SRL, nu își însușește recursul formulat de A. în numele debitoarei, iar cu privire la motivele de recurs invocate apreciază că acestea sunt nefondate, sens în care solicită respingerea acestora.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte va anula recursul declarat de către recurenta-intervenientă SC B. SRL și va re spinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-contestator A., pentru următoarele considerente: Înalta Curte, în conformitate cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ. a luat în examinare excepția lipsei calității numitului A. de reprezentant al SC B. SRL, rămânând în pronunțare asupra acesteia. Față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate, excepția lipsei calității de reprezentant și în raport de dispozițiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 82 alin. (1) C. proc.

civ., „când instanța constată lipsa calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată ”. Rezultă, din aceste prevederi legale că lipsa calității de reprezentant se invocă pe cale de excepție. Deși prin efectul pe care îl produce excepția este peremptorie, pentru că duce la anularea cererii, ea începe prin a avea efect dilatoriu deoarece nulitatea nu intervine automat, la data la care se invocă excepția, ci numai dacă nu se face dovada calității de reprezentant în termenul acordat în acest scop.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin sentința nr. 220 din 18 februarie 2014 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței în Dosarul nr. x/95/2013, aflat pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, administrator judiciar fiind desemnată societatea SC C. SPRL, iar dreptul de reprezentare al societății revenind, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2006, administratorului judiciar desemnat de judecătorul sindic. În cuprinsul punctului de vedere asupra raportului depus la 6 iunie 2016, intimata SC C. SPRL arată că împotriva debitoarei SC B. SRL a fost deschisă procedura falimentului și că, dreptul de administrare a numitului A. a fost ridicat. Totodată se menționează că față de împrejurarea că SC B. SRL se află în procedura falimentului, intimata SC C. SPRL, în calitate de lichidator judiciar nu își însușește recursul formulat de numitul A., în numele debitoarei.

Astfel, în condițiile în care intimata SC C. SPRL, lichidator judiciar al SC B. SRL nu a înțeles să-și însușească recursul declarat de administratorul A. în numele debitoarei SC B. SRL, Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 82 alin. (1) C. proc. civ. și a Legii nr. 85/2006 va a dmite excepția lipsei calității numitului A. de reprezentant al SC B. SRL și, în consecință va anula recursul declarat de către recurenta-intervenientă SC B. SRL. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-contestator A., Înalta Curte a apreciat că este nefondat, pentru urmă toarele considerente: Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-contestator A. arată că soluția pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere că în mod eronat instanța de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, întrucât nu a observat că sunt îndeplinite, în speță, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, cererea având legătură cu cauza, excepția de neconstituționalitate fiind invocată în cursul unui litigiu, precum și faptul că nu există o decizie a Curții Constituționale care să fi declarat ca neconstituționale dispozițiile actului normativ contestat. Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită. Din analiza dosarului, Înalta Curte constată că argumentele aduse în sprijinul criticii formulate sunt nefondate, având în vedere că în cauză, Curtea de Apel Craiova a soluționat în mod corect cererea de sesizare a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (2) teza I C. proc. civ., care prevăd că „formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății”.

Aceasta deoarece, prin susținerile formulate, recurentul a arătat că dispozițiile evocate privind f ormularea unei cereri de recuzare care nu determină suspendarea cauzei, obligă partea să formuleze concluzii în fața unei instanțe asupra căreia planează suspiciuni de lipsă de imparțialitate, aspect care în opinia sa contravine dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția României, conform cărora, „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil” iar s oluționarea recursului, în condițiile art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.,împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare după ce magistratul recuzat s-a pronunțat îl plasează pe petent în imposibilitatea de a obține judecarea cauzei sale de o instanță imparțială.

Astfel, d in verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 49 alin. (2) teza I C. proc. civ. a căror neconstituționalitate se solicită vizează soluționarea cererii de recuzare de către instanța în fața căreia a fost formulată cererea, nu procedura de soluționare de către instanța superioară, prevăzută de dispozițiile art. 53 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut neîndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia, „ Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”, întrucât excepția invocată nu avea legătură cu soluționarea apelului declarat în cauză. În acest context, se reține că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. vizează aplicarea greșită a legii de către instanțele anterioare rezultată din nesocotirea unor norme de drept material, iar în speța de față o astfel de regulă nu a fost încălcată și, pe cale de consecință, întrucât critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova este nefondată, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-contestator A. împotriva Deciziei nr. 1020 din 16 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, iar în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de către recurenta-intervenientă SC B. SRL împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția lipsei calității numitului A. de reprezentant al SC B. SRL. Anulează recursul declarat de către recurenta-intervenientă SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 1020 din 16 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-contestator A. împotriva aceleiași decizii. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 septembrie 2016.