ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 126/2015

Decizia nr. 126/2015

Asupra recursului de față:

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin sentința civilă nr. 248/CA din 11 iulie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/36/2013, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 175/2006, respectiv, anexa 12 - poziția 63943.

Excepția de nelegalitate a fost invocată de com. Agigea și Consiliul Local al com. Agigea, pârâți în Dosarul nr. x/212/2011** al Tribunalului Constanța, secția I civilă.

A reținut instanța că Legea nr. 213/1998, prevede în art. 3 alin. (2) că „Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”, iar, în Anexa 1, ce cuprinde Lista ce cuprinde unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale, la diviziunea I pct. 3, se prevede că domeniul public al statului este alcătuit din apele de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare.

Dispozițiile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, vin să expliciteze art. 3 alin. (1) din lege, în sensul că arată expres că, pe lângă bunurile ce aparțin domeniului public al statului, enumerate la alin. 1, poate exista și proprietatea deținătorilor cu orice titluri ai terenurilor pe care se formează sau curg bunurile enumerate.

Prin urmare, cu respectarea acestor dispoziții legale, Guvernul României a adoptat H.G. nr. 1705/2006, prin care a prevăzut în anexa 12, la poziția 63943, ca fiind imobil aflat în domeniul public al statului Lacul Agigea, fiind dat în administrarea Agenției Naționale Apele Române, conform Legii nr. 107/1996 și H.G. nr. 981/1998 (actualmente înlocuită cu O.U.G. nr. 107/2002).

De asemenea, având în vedere definițiile date de Legea apelor, instanța a reținut că „lacul” nu se poate confunda cu bazinul hidrografic.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate referitor la respectarea unor condiții care țin de tehnica de elaborare a actului respectiv, instanța a constatat că este nefondat, întrucât Guvernul României a procedat la emiterea hotărârii cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și ale Legii nr. 52/2003, proiectul de hotărâre fiind avizat de Ministerul Justiției și Consiliul Legislativ, precum și ale H.G. nr. 50/2005, fiind publicat în M. Of. al României și pe site-ul Ministerului Finanțelor.

Împotriva sentinței civile nr. 248/CA din 11 iulie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs

com. Agigea, județul Constanța și Consiliul Local al com. Agigea.

Recursul declarat de reclamanți s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii în parte a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului, respectiv, anexa 12 - poziția 63943.

Recurenții au apreciat că hotărârea pronunțată este nelegală, în esență, pentru următoarele considerente:

I. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate și detaliate.

I.1. În ceea ce privește motivul 2, menționat în susținerea excepției de nelegalitate, instanța de fond nu s-a pronunțat sub nicio formă.

Împrejurarea că prin H.G. nr. 904/2002, modificată prin H.G. nr. 1139/2006, pârâtul Guvernul României a atestat lacul Agigea ca fiind bun din domeniul public al com. Agigea încă din anul 2006, confirmă motivele pentru care acesta a fost inventariat în domeniul public al comunei.

Mai mult, la momentul în care a fost emisă H.G. nr. 1705/2006, exista deja H.G. nr. 904/2002, care atesta faptul că acest bun face parte din domeniul public al comunei și bunul nu mai putea fi inventariat, din nou, în mod legal, și în domeniul public al statului.

I.2. Referitor la motivele 3 și 4, instanța de fond, în considerentele hotărârii, s-a limitat doar a reține că și aceste motive sunt nefondate, întrucât au fost respectate Legea nr. 52/2003 și H.G. nr. 50/2005, încălcând dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de fond nu a motivat sub ce formă sau din ce motive, consideră îndeplinite obligațiile imperative stabilite prin Legea nr. 52/2003, ci doar a concluzionat că sunt îndeplinite aceste obligații.

În documentația depusă la dosarul cauzei de către organul emitent, nu a fost depus proiectul hotărârii de Guvern ci doar o notă de fundamentare care, în fapt, ar fi trebuit să însoțească proiectul.

Totodată, autoritățile competente nu au trimis spre consultarea autorităților locale această inițiativă și, mai mult, nu a fost respectată procedura referitoare la analiza și supunerea spre adoptare a proiectelor de acte normative.

Nici cu privire la aceste chestiuni instanța nu și-a argumentat concluzia, în sensul că sunt nefondate.

II. Instanța de fond s-a pronunțat cu aplicarea greșită a legii.

Soluția primei instanțe este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât lacul Agigea nu este o apă stătătoare ci datorită modalității de formare și alimentare, este apă curgătoare.

Lacul Agigea este o apă curgătoare, respectiv, un bazin hidrografic ce măsoară 27 ha iar 1 km

2

este echivalentul a 100 ha. Prin urmare, lacul Agigea constituie ¼ dintr-un singur km

2

și, implicit, nu depășește suprafața de 10 km

2

.

Astfel, în raport de caracteristicile de geneză, formare, poziționare și existență a lacului Agigea, acesta se încadrează în dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea apelor, întrucât este un bazin hidrografic cu o suprafață sub 10 km

2

.

Prin notele scrise depuse la dosar la data de 16 ianuarie 2015, recurenții au formulat precizări cu privire la motivele de recurs, detaliind considerentele anterior expuse.

A.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata

A.

a invocat excepția tardivității declarării recursului și excepția inadmisibilității cererii, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.

Înalta Curte a respins excepția tardivității declarării recursului, invocată de intimata

A.,

pentru motivele reținute în practicaua prezentei decizii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Excepția inadmisibilității cererii deduse judecății, invocată de către intimata

A.

, este neîntemeiată și va fi respinsă, reținând că excepția de nelegalitate este admisibilă și în ceea ce privește actele cu caracter normativ, excepția fiind un mijloc de apărare care nu poate fi restrictiv, în sensul de a nu putea fi folosit și în privința unor acte normative a căror adresabilitate este generală.

Critica formulată de recurenți privind nemotivarea sentinței civile, nu poate fi reținută.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele sentinței regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cu arătarea actelor normative incidente în cauză, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Motivarea clară și accesibilă răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (de exemplu, Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 13 martie 2007 în cauza Gheorghe contra României).

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

În mod corect prima instanță a reținut că H.G. nr. 1705/2006 a fost adoptată în baza art. 108 din Constituția României și a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin însușirea proiectului de Hotărâre pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, inițiat de Ministerul Finanțelor Publice, care, potrivit prevederilor H.G. nr. 208/2005, cu modificările ulterioare, era la data adoptării actului contestat, organ de specialitate al administrației publice centrale, care aplica Strategia și Programul de guvernare în domeniul finanțelor publice, printre funcțiile principale ale acestuia regăsindu-se și aceea de asigurare a evidenței centralizate a bunurilor ce constituie domeniul public al statului.

H.G. nr. 1705/2006 a fost elaborată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, precum și a prevederilor cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, proiectul actului fiind avizat de Ministerul Justiției și de Consiliul Legislativ, cu Avizul din 08 august 2006.

În Nota de fundamentare care a însoțit proiectul hotărârii de Guvern s-a menționat că se urmărește realizarea unei evidențe transparente și la zi a tuturor modificărilor intervenite în inventarul bunurilor din domeniul public al statului și că, având în vedere volumul mare al informațiilor aflate pe suport de hârtie, anexele la Hotărârea de Guvern se publică pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, urmând a fi comunicate instituțiilor interesate, la solicitarea acestora.

În acord cu interpretarea instanței de fond, se reține că dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 107/1996, se referă la apele curgătoare și nu la lacurile naturale, din modul de redactare al alin. (1) rezultând că lacurile și celelalte forme de prezentare a apei în natură, fac parte dintr-o enumerare ce aparține domeniului public al statului.

De asemenea, în raport cu definițiile cuprinse în Legea nr. 107/1996, se constată că statutul „lacului” nu se confundă cel al „bazinului hidrografic”, împrejurarea că orice lac prezintă un bazin hidrografic de alimentare dar în același timp, are aspectul de apă stătătoare, nefiind de natură a pune semnul egalității între cele două forme fizico-geografice în discuție.

În aplicarea Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, lacul Agigea a fost inclus pentru prima dată în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, prin H.G. nr. 1045/2000 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998, lege organică aplicabilă în cauza dedusă judecății, lacurile naturale nu sunt incluse în categoria bunurilor care fac parte din domeniul public local, administrate de către consiliile locale, potrivit Legii nr. 215/2001, ci fac parte din categoria bunurilor care aparțin exclusiv domeniului public al statului, evidențiate în Anexa la Legea nr. 213/1998 și reglementate ca atare de prevederile constituționale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de

com. Agigea, județul Constanța și de Consiliul Local al com. Agigea, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de com Agigea, județul Constanța și Consiliul Local al com. Agigea, împotriva sentinței nr. 248/CA din 11 iulie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.