ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2909/2015

Decizia nr. 2909/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 243 din 27 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj și s-a respins ca nefondat recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 464 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut, referitor la excepția nulității recursului, că prin criticile formulate recurenta își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția instanței de fond, invocând aspecte de netemeinicie și nelegalitate, de reapreciere a probelor administrate în cauză, aspecte invocate și prin cererea de chemare în judecată, care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât și de dispozițiile art. 304 ind. 1 C. proc. civ., având în vedere faptul că recursul a fost declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, instanța putând examina cauza sub toate aspectele.

Instanța de recurs a constatat că în dezlegarea pe care a dat-o chestiunilor de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză, care a concluzionat ca diferențele suplimentare de impozit pe profit și TVA, respectiv majorările de întârziere calculate de către organele de inspecție fiscală, corespund cu diferențele suplimentare calculate de către expertul contabil.

Această probă a fost administrată conform art. 201 C. proc. civ., conținând o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt, pe care instanța de fond a supus-o propriei evaluări, în coroborare cu celelalte probe ale cauzei, iar concluziile expertizei nu ar putea fi înlăturate doar pe baza unor probe contrare, iar nu prin simple afirmații sau interpretări proprii ale uneia din părți.

Astfel în ceea ce privește necolectarea TVA aferentă facturii nr. x din 19 ianuarie 2007 în sumă de 667 lei, instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta nu a prezentat motive de fapt și de drept în susținerea contestației sale.

Cu privire la stornarea unui număr de 8 facturi emise de recurenta-reclamantă către B. SA, în valoare totală de 427.569 lei și TVA în sumă de 81.238 lei, instanța de control judiciar a constatat că în mod corect a reținut judecătorul fondului că suma de 68.411 lei stabilită ca obligație suplimentară a impozitului pe profit este datorată de recurenta-reclamantă, având în vedere atât prevederile contractuale (respectiv dispozițiile art. 5 al Actului adițional nr. x/2002 la contractul din 28 martie 2000), cât și prevederile legale incidente în cauză (respectiv art. 138 C. fisc., pct. 214 al Ordinul MFP nr. 1752/2005, cât și dispozițiile art. 19 alin. (1) C. fisc.).

În ceea ce privește factura neînregistrată din 28 iunie 2010 emisă de recurenta-reclamantă către SC C. SRL pentru care prin actele fiscale contestate s-au stabilit obligații fiscale suplimentare constând în impozit pe profit în sumă de 32.713 lei și TVA în sumă de 38.847 lei, instanța de fond a reținut în mod corect că sumele sunt datorate, fiind confirmate și prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză cât și în raport de prevederile art. 134 din C. fisc. potrivit cărora, exigibilitatea taxei reprezintă data de la care autoritatea fiscală are dreptul să solicite plata de la persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.

Înalta Curte a constatat, de asemenea, că și în ceea ce privește celelalte obligații fiscale suplimentare reținute prin actele fiscale contestate și menținute ca fiind datorate de către prima instanță - impozit pe profit în sumă de 176.729 lei, diferență suplimentară TVA în sumă de 40.990 lei, aferente facturilor emise cu întârziere de recurenta-reclamantă în baza a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu SC D. SRL, cheltuielile în sumă de 9.743 lei pentru combustibilul folosit pentru alimentarea unui autoturism, considerate ca nedeductibile în raport de prevederile art. 21 alin. (4) lit. t) C. fisc. în perioada 1 mai 2009 - 31 decembrie 2010, pentru care au fost stabilite diferențe suplimentare de impozit pe profit în sumă de 1.300 lei și TVA aferentă în sumă de 2.021 lei nedeductibilă, criticile recurentei-reclamante se limitează la argumentele invocate și prin contestația împotriva actelor fiscale atacate cât și prin acțiunea formulată, fără a combate cu argumente valabile situația de fapt fiscală reținută pe baza constatărilor expertului și a documentelor contabile analizate.

Împotriva Deciziei nr. 243 din 27 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurenta-reclamantă SC A. SRL a formulat contestație în anulare, invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. "dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale în sensul confundării unor elemente și fapte materiale importante".

În motivarea căii de atac, contestatoarea a reluat argumentele prezentate și în fața instanței de recurs.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă, și o va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Prima ipoteză a textului, pe care se întemeiază cererea contestatoarei, vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Înalta Curte reamintește că greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor și de interpretare a dispozițiilor legale.

Or, aspectele invocate în contestație nu reprezintă motive în sensul art. 318 C. proc. civ. pentru a fi incidentă ipoteza greșelii materiale.

Prin urmare, contestatoarea, reiterând criticile soluționate prin decizia atacată, prin calea de atac exercitată, formulează un recurs la recurs, ceea ce contravine principiului unicității recursului.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea c. România și Stanca Popescu c. România), ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 243 din 27 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2015.

Procesat de GGC - CL