ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2963/2015

Decizia nr. 2963/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 913 din 2 martie 2015, a respins recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 1504 din 14 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că întreaga argumentație a recurentului-reclamant atât în privința excepției de nelegalitate invocate, cât și cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății se fundamentează pe interpretarea dispozițiilor legale în sensul că perioada în care a efectuat stagiul militar obligatoriu și perioada în care a fost militar angajat pe bază de contract în Ministerul Apărării Naționale reprezintă, în sensul prevederilor legale, activitate în domeniile apărării, ordinii publice și siguranței naționale, iar, prin luarea în considerare a perioadelor respective, îndeplinește condiția de vechime prevăzută de lege pentru conferirea semnului onorific "În Serviciul Patriei".

În speță, instanța de recurs a reținut că reclamantul a reiterat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M67 din 25 iunie 2012, arătând că acestea contravin prevederilor art. 6 din Legea nr. 573/2004, art. 1 și ale anexei nr. 1 (art. 11) la Legea nr. 573/2004, ale art. 333 și art. 334 C. pen. din 1969, art. 54 din Constituție, ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 346/2006, ale art. 1 din Legea nr. 384/2006, ale art. 3 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 263/2010, precum și excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului justiției nr. 2980/2014 în raport cu prevederile art. 1 și ale anexei nr. 1 (art. 11) la Legea nr. 573/2004.

Instanța a avut în vedere faptul că ambele ordine au fost emise și în aplicarea prevederilor Legii nr. 574/2004 privind Semnul onorific În Serviciul Patriei pentru maiștri militari, subofițeri și pentru funcționari publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de maiștri militari și subofițeri.

Instanța de recurs a reținut că susținerile recurentului-reclamant se referă, în esență, la faptul că prevederile contestate din cele două ordine sunt nelegale întrucât, pentru acordarea însemnului onorific "În Serviciul Patriei", în noțiunea de "activitate în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale" nu sunt incluse perioada serviciului militar obligatoriu și perioada de activitate ca militar angajat pe bază de contract.

Totodată, a avut în vedere că termenul de 30 de zile prevăzut la art. 11 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 573/2004 este un termen de recomandare, iar emiterea reglementărilor respective cu depășirea acestui termen nu atrage nelegalitatea ordinelor contestate.

Instanța de recurs a reținut că prevederile contestate în procedura excepției de nelegalitate nu intră în contradicție cu prevederile art. 54 din Constituție și ale art. 333 și art. 334 C. pen. din 1969, întrucât aceste dispoziții cu forță juridică superioară nu reglementează condițiile acordării semnului onorific "În Serviciul Patriei".

Conform art. 1 și art. 6 din Legea nr. 573/2004, semnul onorific "În Serviciul Patriei" se conferă ofițerilor și funcționarilor publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de ofițeri, care îndeplinesc condiția de vechime (15, 20 sau 25 de ani) în activitate în domeniile apărării, ordinii publice și siguranței naționale.

Prin dispozițiile art. 11 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 573/2004, legiuitorul a delegat conducătorilor ministerelor și instituțiilor centrale autonome ale statului cu responsabilități în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale competența de elaborare a reglementărilor specifice pentru detalierea condițiilor în care se poate conferi semnul onorific "În Serviciul Patriei".

Așadar, prin prevederile contestate din cele două ordine, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Justiției, în virtutea competenței de reglementare ce le-a fost conferită, au detaliat condițiile în care poate fi conferit semnul onorific, reglementând, în sfera lor de competență, înțelesul noțiunii de "activitate în domeniile apărării, ordinii publice și siguranței naționale".

Înțelesul noțiunii de "activitate în domeniile apărării, ordinii publice și siguranței naționale", astfel cum este redată la art. 1 alin. (2) din cele două ordine, este în concordanță cu dispozițiile art. 1 și art. 6 din Legea nr. 573/2004 și Legea nr. 574/2004, conform cărora semnul onorific se conferă ofițerilor și funcționarilor publici cu statut special cu grad profesional echivalent, precum și maiștrilor militari, subofițerilor și funcționarilor publici cu statut special cu grade profesionale echivalente.

Astfel, dispozițiile citate anterior, ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 346/2006, art. 1 din Legea nr. 384/2006 și art. 3 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, nu conferă consistență interpretării date de reclamant, întrucât nu reglementează luarea în considerare a perioadei serviciului militar obligatoriu ori a perioadei de activitate ca militar angajat pe bază de contract ori asimilarea soldaților și a gradaților voluntari cu ofițerii, subofițerii, maiștrii militari ori funcționarii publici cu statut special cu grade profesionale echivalente.

Prevederile din Legea nr. 263/2010 nu prezintă relevanță întrucât reglementează condițiile de acordare a drepturilor în sistemul unitar de pensii publice, iar nu condițiile acordării semnului onorific "În Serviciul Patriei".

Pe fondul cauzei, instanța de recurs a reținut că sunt neîntemeiate criticile aduse sentinței atacate, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea semnului onorific.

În ceea ce privește criticile formulate de recurent sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 și 8 C. proc. civ., s-a apreciat că acestea se circumscriu tot motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează temeinicia soluției pronunțate de prima instanță în raport cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Împotriva acestei decizii contestatorul A. a formulat contestație în anulare, invocând prevederile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatorul a arătat, în esență, următoarele:

2.1. Dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că este vorba despre o eroare de calcul a activității sale în domeniile apărării, ordinii publice și siguranței naționale, rezultând astfel o perioadă mai mică de 15 ani, în condițiile în care și-a desfășurat activitatea în calitate de militar sau funcționar public cu statut special în sistemul administrației penitenciare, totalizând 21 de ani și 5 luni.

Contestatorul a invocat și încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv al încălcării dreptului la un proces echitabil, susținând că judecata a fost pur formală și fictivă, bazată pe încălcarea legilor.

Totodată, a reiterat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M67 din 25 iunie 2012, pentru aprobarea instrucțiunilor privind condițiile în care se conferă Semnul onorific În Serviciul Patriei ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor din structurile Ministerului Apărării Naționale raportat la prevederile: art. 1 și art. 6 din Legea nr. 573/2004; art. 333 și art. 334 din vechiul C. pen.; art. 11 din Anexa nr. 1 din Legea nr. 573/2004; art. 54 din Constituție; art. 36 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale; art. 1 din Legea nr. 384/2006; art. 3 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 263/201.

De asemenea, a reiterat excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (2) din Anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2980 din 22 august 2014 pentru aprobarea Normelor metodologice privind condițiile în care se conferă Semnul onorific În Serviciul Patriei funcționarilor publici cu statut special cu grade profesionale echivalente cu gradele de ofițeri, maiștri militari și subofițeri din Ministerul Justiției, Administrației Naționale a Penitenciarelor și unitățile subordonate acesteia, față de art. 1 din Legea nr. 573/2004, precum și excepția de nelegalitate a Ordinul ministrului justiției nr. 2980/2014 în raport cu prevederile art. 11 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 573/2004.

Contestatorul a arătat că prevederile din ordinele contestate adaugă la lege și creează discriminare între angajați, solicitând ca excepțiile de nelegalitate invocate să fie judecate, pe fond, de Curtea de Apel București, întrucât vizează acte administrative emise de către organe ale administrației publice centrale.

Contestatorul a susținut că în mod greșit a fost soluționată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Penitenciarului Jilava, prin prisma raporturilor de serviciu existente.

2.2. Instanța de recurs a omis, din greșeală, să cerceteze motivele de recurs referitoare la faptul că hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; instanța poate să examineze cauza sub toate aspectele.

În susținerea acestor motive, contestatorul a arătat, în esență, faptul că în mod greșit a fost calculată activitatea sa, susținând că deși are o vechime de peste 21 de ani de activitate în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, nu i s-a acordat semnul onorific "În Serviciul Patriei", pe motiv că nu îndeplinește condiția de vechime necesară acordării acestui semn onorific, nefiindu-i astfel recunoscută perioada 17 octombrie 1991 - 15 octombrie 1992, în care a efectuat stagiul militar, și cea cuprinsă între 01 ianuarie 1993 - 30 iunie 2001 în care a avut calitatea de militar angajat pe bază de contract.

În concluzie, contestatorul a solicitat admiterea contestației în anulare și obligarea intimaților să-i confere și să-i acorde semnul onorific

solicitat, corespunzător activității desfășurate în instituțiile de apărare, ordine publică și siguranță națională, precum și la recunoașterea perioadei în care a efectuat stagiului militar și perioadei în care a avut calitatea de militar angajat pe bază de contract la U.M. 01046 București, ca fiind activitate desfășurată în același sistem care să fie luată în considerare la acordarea semnului onorific în discuție, invocând prevederile Legii nr. 573/2004 și Legii nr. 189/2011.

Prin întâmpinările formulate, intimații Ministerul Apărării Naționale, Penitenciarul Jilava, Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției au solicitat respingerea contestației în anulare, arătând, în esență, că motivele invocate nu se încadrează în prevederile art. 318 C. proc. civ., fiind reiterate aceleași considerente avute în vedere la soluționarea cauzei.

În ceea ce privește încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocată, se susține faptul că nu s-au arătat motive care să susțină afirmația că judecata a fost una pur formală și fictivă.

II. Considerațiile Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute în art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 317 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare de drept comun:

"(1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

(2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond,,.

În speță, nu sunt identificate motive care să se încadreze în prevederile art. 317 C. proc. civ. Nu se invocă în mod expres încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, ci contestatorul face doar afirmații în privința competenței soluționării cauzei, însă acestea sunt fără fundament, având în vedere sentința de declinare a soluționării cauzei pronunțată de Tribunalul București în favoarea Curții de Apel București, care nu a format obiectul unui conflict de competență, instanțele pronunțându-se astfel în limita învestirii lor.

Astfel, deși contestatorul indică ca temei prevederile art. 317 și art. 318 C. proc. civ., în realitate dezvoltă critici care pot fi încadrate în prevederile art. 318 din același cod. De altfel, în preambulul contestației în anulare acesta a solicitat admiterea acestei cereri în baza art. 318 C. proc. civ.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ., stabilește cazurile în care poate fi formulată această contestație:

"(1) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Pornind de la interpretarea acestei prevederi legale, Înalta Curte constată, pe de o parte, că legiuitorul a circumstanțiat obiectul contestației în anulare speciale, care poate viza exclusiv hotărârile pronunțate în recurs.

Pe de altă parte, "greșeala materială" la care se referă art. 318 din C. proc. civ. constă în erori de ordin procedural de o asemenea gravitate încât să fi avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite, confundarea unor elemente materiale sau a unor date esențiale ale dosarului.

Înalta Curte reamintește că greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor și de interpretare a dispozițiilor legale.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Or, motivele invocate în contestație nu reprezintă motive în sensul art. 318 C. proc. civ. pentru a fi incidentă ipoteza greșelii materiale, argumentată de contestator pe împrejurarea că instanța de recurs nu a răspuns criticilor sale referitoare la pretinsa eroare de calcul a activității desfășurate în domeniile apărării, ordinii publice și siguranței naționale, în sensul că nu s-a luat în considerare întreaga activitate desfășurată în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, și la soluționarea excepțiilor invocate, ceea ce a condus la dezlegarea greșită a pricinii.

Presupusele greșeli invocate la calculul vechimii sale în activitățile desfășurate, în sensul că în mod eronat nu sunt incluse perioada serviciului militar obligatoriu și perioada de activitate ca militar angajat pe bază de contract, nu pot reprezenta erori evidente de natură procedurală ori confuzii cu privire la textele de lege aplicabile după cum sugerează contestatorul.

Totodată, în speță, nu se poate susține că instanța de recurs a omis, din greșeală, să cerceteze motivele de recurs invocate, în condițiile în care hotărârea este temeinic motivată, potrivit considerentelor de la punctul I.1. din decizie, din care rezultă că au fost analizate criticile împotriva sentinței recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9, punctele 4, 7 și 8 apreciindu-se că se circumscriu tot punctului 9, precum și a prevederilor art. C. proc. civ.

Chiar în situația în care nu s-a răspuns tuturor argumentelor recurentului, este suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de recurs nefondat.

În literatura și practica judiciară, se face constant deosebirea între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinul acestor motive.

Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Din conținutul hotărârii contestate, rezultă că instanța de recurs a analizat și totodată a răspuns tuturor criticilor formulate împotriva sentinței care a format obiectul recursului, atât în privința excepțiilor invocate, inclusiv cele de nelegalitate, cât și pe fondul cauzei, care se fundamentează pe interpretarea dispozițiilor legale, ajungând la concluzia corectă că, în speță, contestatorul nu se încadrează în prevederile legale pentru acordarea semnului onorific solicitat.

De altfel, susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, care a constatat că toate criticile formulate de recurent, atât pe excepții, cât și pe fond, vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a căii de atac.

Cât privește încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva dreptului la un proces echitabil, invocată de contestator pe motiv că judecata a fost una pur formală și fictivă bazată pe încălcarea legilor, se constată faptul că încălcarea dreptului la un proces echitabil are mai multe componente, însă partea nu justifică și nu argumentează vreo încălcare a prevederilor citate, neindicând în ce mod i s-a încălcat respectivul drept.

Din modul de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare, contestatorul tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluționată cauza, or, o astfel de abordare nu poate fi primită.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea c. România și Stanca Popescu c România), ceea ce nu este cazul în speță.

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 913 din 2 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2015.

Procesat de GGC - GV