ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1283/2015

Obiectul cauzei și procedura derulată în fața primei instanțe; Prin sentința civilă nr. 3151 din 21 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/119/2012 al Tribunalului Covasna, s-a admis excepția necompetenței materiale și în consecință, s-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele SC D. SA și E., având ca obiect să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 15 februarie 1996, în favoarea Curții de Apel Brașov. Tribunalul a reținut faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de E. în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/1991 este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că acțiunea prin care se solicită anularea/constatarea utilității acestuia se circumscrie prevederilor art. 1 din acest act normativ. Conform art. 3 pct. 1 C. proc. civ.: „Curțile de apel judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale”. Prin urmare, a considerat că Curtea de Apel Brașov este competentă să soluționeze cererea de față și, pentru considerentele și textele de lege menționate, găsind întemeiată excepția invocată, instanța a admis excepția. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de apel sub nr. x/119/2012. Pârâtul E. a invocat excepția inadmisibilității; acțiunii, precum și pe cea a tardivității formulării acțiunii, raportat la faptul că reclamanții nu au realizat procedură prealabilă obligatorie potrivit Legii contenciosului administrativ și la faptul că au luat cunoștință de existenta certificatului de atestare cu mai mult de 1 an de zile în urmă, astfel că acțiunea a fost formulată tardiv. Pe fondul cauzei, a arătat că nu se impune anularea actului, acesta fiind emis în conformitate cu normele legale în vigoare.

Hotărârea Curții de apel; Prin sentința civilă nr. 90 din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca tardiv formulată acțiunea reclamanților A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții E. și SC D. SA și a obligat pe reclamanți să plătească pârâtei SC D. SA suma de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, asupra imobilului înscris în C.F. Sf. Gheorghe - casă de piatră eu 5 camere și curte, a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea numiților F. și G., în cote egale. Potrivit, certificatelor de moștenitor, reclamantele A. și B. sunt moștenitoare legale ale defunctului F., iar reclamantul C. este moștenitor al defunctului H., tatăl sau, iar acesta este moștenitor al defuncților G. și I., bunicii reclamantului. În baza Decretului nr. 92/1950, ca efect al naționalizării, imobilul a trecut în proprietatea Statului Român, acesta a intabulat dreptul de proprietate în C.F. prin încheierea din 09 ianuarie 1957, iar dreptul de folosință s-a intabulat în favoarea Sfatului Popular al orașului Sf. Gheorghe. Prin Încheierea C.F. din 04 iulie 1958 dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a intabulat în favoarea J. Sf. Gheorghe, în baza Deciziei nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureș. în baza Deciziei nr. 1227/1966, a procesului verbal de predare-primire, asupra imobilului s-a intabulat în foaia de sarcini a cărții funciare dreptul de administrare operativă în favoarea K. Brașov - Încheierea C.F. din 15 octombrie 1968. Decizia nr. 1227/1966 a fost emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Brașov, care a transmis din administrarea întreprinderii de gospodărie Orășenească Sf. Gheorghe în administrarea K. Brașov imobilul din litigiu. Procesul verbal de predare primire a fost întocmit în vederea întocmirii cuvenitelor formalități necesare operării în evidențele contabile a bunului transferat în evidențele CF s-a făcut mențiunea radierii dreptului de „proprietate" intabulat în foaia B în favoarea J. Sf. Gheorghe ca urmare a intabulării dreptul de administrare operativă în favoarea K. Brașov. La data de 11 iunie 1996 a fost emisă încheierea C.F., prin care s-a rectificat suprafața imobilului de la 252 la 312 mp în baza adeverinței din 1996 a Consiliului Local al mun. Sf. Gheorghe, iar apoi s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC D. SA Sf. Gheorghe în temeiul H.G. nr. 834/1991 și a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 15 februarie 1996. Prin încheierea C.F., s-a intabulat dreptul de administrare operativă asupra imobilului în favoarea K. Brașov, poz. C1. Prin urmare, dreptul de proprietate a fost intabulat în favoarea Statului Român de la naționalizare (încheierea din 09 ianuarie 1957) și până la intabularea sa în favoarea SC D. SA (Încheierea C.F. din 11 iunie 1996). Deși prin Încheierea C.F. din 04 iulie 1958 s-a intabulat în favoarea J. Sf. Gheorghe dreptul de proprietate, fiind înscrisă în foaia B.15 a cărții funciare, această unitate a avut doar drept de administrare, ce a fost radiat odată cu transmiterea acestui drept către K. Brașov. Dreptul de folosință asupra imobilului a fost intabulat în favoarea mai multor persoane juridice până în anul 1996, după cum s-a arătat anterior. Prin sentința civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna s-a admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin L. și s-a constatat că imobilul înscris în C.F. Sf. Gheorghe, a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950. În speța de față, reclamanții au solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 15 februarie 1996, la data de 8 februarie 2012, prin precizarea la cererea de chemare în judecată formulată în Dosarul nr. x/119/2012 al Tribunalului Covasna. Chiar dacă reclamanților nu li s-a comunicat actul administrativ contestat, aceștia au avut cunoștință de existența și conținutul lui încă din anul 2009. În cererea de chemare în judecată formulată la data de 1 octombrie 2001 în Dosarul civil nr. x/2001 al Tribunalului Covasna, reclamanții fac vorbire despre existența certificatului de atestare a proprietății (fila 80 dosar curte), iar în precizarea de acțiune formulată la data de 17 septembrie 2009 în Dosarul, civil nr. x/119/2001 al Tribunalului Covasna, reclamanții au precizat și seria și nr. certificatului (fila 88 dosar curte). Același aspect rezultă și din cererea de repunere pe rol a Dosarului nr. x/2001, formulată anterior datei de 17 septembrie 2009, în care este identificat același certificat (fila 84 dosar curte). Prin urmare, prima instanță a constatat că termenul de 1 an de zile prevăzut de lege pentru a cere anularea certificatului de atestare a proprietății, calculat de la data luării la cunoștință a reclamanților despre existența actului - așa cum prevede art. 11 din Legea nr. 554/2004, a fost cu mult depășit. Reclamanții nu au invocat nici motive temeinice care să justifice introducerea acțiunii peste termenul de 6 luni, lipsa cunoștințelor juridice ale reclamanților nefiind un motiv temeinic în sensul legii. Cum termenul de 1 an este un termen de decădere, instanța de fond a constatat că prezenta cerere a fost tardiv formulată.

Calea de atac exercitată; Împotriva sentinței nr. 90 din 29 aprilie 2013 a Curții de apel, au formulat recurs în termen legal reclamanții B. și C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenții au susținut că sentința este nelegală, întrucât: - hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 304 alin. (3) și (9) raportat la art. 17 C. proc. civ. Arată recurenții că obiectul principal al litigiului e constituit de cererea referitoare la anularea actelor de dobândire a proprietății și restabilirea situației anterioare, astfel încât capătul de cerere ce vizează anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate are un caracter accesoriu și urmare a prorogării de competență, în temeiul art. 17 C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei aparține tribunalului. - hotărârea este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 11 din Legea nr. 554/2004, în sensul că reclamanții au luat cunoștință de conținutul certificatului de atestare a dreptului de proprietate numai în cursul soluționării acestei cauze și astfel nu se poate considera că certificatul nu a fost atacat în termenul legal; - cheltuielile judiciare acordate de judecătorul fondului intimatei SC D. SA trebuiau limitate la suma de 1.200 lei, atât cât a solicitat și apărătorul recurenților.

Apărările intimaților E. și SC D. SA; Prin întâmpinarea înregistrată la 19 ianuarie 2015, intimatul E. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Răspunzând criticilor recurenților, a arătat că soluția pronunțată de instanța de fond, care a constatat că termenul de 1 an prevăzut de lege pentru a cere anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, calculat de la data luării la cunoștință despre existența actului (conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004) a fost cu mult depășit, este legală și temeinică. Intimata SC D. SA a depus întâmpinare la data de 16 martie 2015, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Arată intimata că în ceea ce privește competența materială a instanței, cererea de constatare a nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu este o cerere incidentală sau accesorie și astfel, în mod corect a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov, nefiind aplicabile dispozițiile art. 17 C. proc. civ. privind prorogarea legală de competență. Contrar susținerilor recurenților, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu este un „act subsecvent de înstrăinare”, ci un act de atestare a dreptului de proprietate emis în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, astfel încât nu intervine prorogarea legală de competență.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate de recurenți, a apărărilor din întâmpinările depuse de intimați și potrivit dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului pentru considerentele expuse în continuare. Instanța de contencios administrativ a fost investită cu o acțiune având ca obiect anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 15 februarie 1996, urmare a disjungerii și declinării competenței materiale de soluționare a cauzei prin sentința nr. 3151 din 21 noiembrie 2012 a Tribunalului Covasna. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 octombrie 2001 (Dosar nr. x/2001) pe rolul Tribunalului Covasna, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu SC D. SA constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 100 din 29 ianuarie 1957 a Tribunalului Popular Sf. Gheorghe emisă în baza Decretului nr. 92/1950, prin care imobilul în litigiu - casă din piatră și curte în suprafață de 252 mp a fost intabulat în favoarea Statului Român; a Încheierii prin care acesta a intrat în posesia K. Brașov, ulterior a SC D. SA Sf. Gheorghe; a contractului de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 2000 încheiat cu M. și restabilirea situației anterioare, prin reînscrierea dreptului de proprietate, în favoarea reclamanților. Ulterior, prin precizarea la acțiune formulată la 17 septembrie 2009, reclamanții au indicat și seria și numărul certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru SC D. SA, ca de altfel și în cererea de repunere pe rol a Dosarului nr. x/2001 formulată anterior datei de 17 decembrie 2009 (filele 84-88 dosar fond). Motivul de recurs ce vizează soluționarea cauzei cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, Înalta Curte constată că este nefondat. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 17 C. proc. civ. privind prorogarea legală de competență cu privire la soluționarea cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de E. pentru SC D. SA, cu sediul în Sf. Gheorghe, județul Covasna, având în vedere că acesta reprezintă un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, act administrativ emis de o autoritate publică centrală poate fi atacat în condițiile prevăzute de art. 1 și 10 din Legea nr. 554/2004 raportate la art. 3 pct. 1 C. proc. civ., la instanța de contencios administrativ competentă, legea instituind o procedură specială derogatorie de la normele de drept comun, de soluționare a unor astfel de cereri. De asemenea, se impune a se preciza că soluționarea acestei cereri nu depinde de soluția dată în acțiunea principală, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind un capăt de cerere care poate avea o existență de sine stătătoare. Astfel, Tribunalului Covasna, investit cu soluționarea contestației întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu-i putea reveni prin prorogare legală de competență în temeiul art. 17 C. proc. civ., competența de a soluționa o cerere pentru care este prevăzută o procedură și o competență de soluționare într-o lege specială (Legea nr. 554/2004). Soluția de disjungere și declinare corespunzătoare a competenței pronunțată de Tribunalul Covasna a fost împărtășită și de instanța de contencios administrativ, investită în temeiul dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește critica referitoare la greșita admitere a excepției tardivității formulării cererii de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 15 februarie 1996, Înalta Curte o apreciază ca nefondată. Recurenții-reclamanți au solicitat anularea actului administrativ mai sus menționat prin precizarea la cererea de chemare în judecată - obiect al Dosarului nr. x/119/2012 al Tribunalului Covasna, precizare înregistrată la data de 8 februarie 2012, însă aceștia fac vorbire despre existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate atât în cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 octombrie 2001 în Dosarul nr. x/2001 al Tribunalului Covasna cât și în precizarea la acțiune depusă la data de 17 septembrie 2009 în Dosarul nr. x/119/2001 al aceluiași tribunal (filele 80-84). Așadar, soluția pronunțată de judecătorul fondului, în sensul că termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 pentru a solicita anularea Certificatului din 15 februarie 1996, calculat de la momentul luării la cunoștință despre existența actului a fost depășit și astfel excepția tardivității formulării acțiunii este întemeiată fiind împărtășită și de instanța de control judiciar. Această soluție se impune și prin prisma faptului că recurenții nu au invocat motive temeinice care să justifice introducerea acțiunii peste termenul de 6 luni, iar termenul de 1 an reprezintă un termen de decădere, a cărui nerespectare are drept consecință respingerea acțiunii ca tardiv formulată. În ceea ce privește critica ce vizează cheltuielile judiciare la care au fost obligați recurenții (cheltuieli ce au fost diminuate prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de către instanța de fond), Înalta Curte reține că nu există nicio justificare legală care să oblige la micșorarea acestora până la limita onorariului plătit de reclamanți propriului avocat. Instanța de fond, în mod temeinic a avut în vedere la stabilirea cheltuielilor judiciare acordate intimatei SC D. SA, obiectul cauzei, valoarea pretențiilor și complexitatea cauzei, precum și munca depusă de apărătorul intimatei care a fost prezent la două termene de judecată și a formulat note și concluzii scrise. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.