ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2062/2016

Decizia nr. 2062/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin cererea formulată la data de 17 decembrie 2015, revizuenta A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin primarul general, Consiliul General al Municipiului București, SC B. SA, C., D., E., F. și G., revizuirea Deciziei civile nr. 1060 din 02 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2003 În esență, s-a susținut că, prin decizia a cărei revizuire se solicită, intimații au fost obligați să lase în deplina proprietate și posesie, reclamanților (printre care și revizuentei), imobilul situat în București, identificat ca parcela nr. 8 din blocul nr. 23 al fostei parcele (...), sector 1 (cu precizarea că recursurile declarate împotriva acestei decizii au fost respinse, prin Decizia civilă nr. 222/2006 a Curții de Apel București), întrucât în cadrul Dosarului de executare nr. x/2014 al BEJ H. s-a constatat imposibilitatea punerii în executare a obligației de predare a imobilului, conform procesului-verbal din data de 17 noiembrie 2015 (s-a constatat că pe aproape tot terenul se află edificată o construcție), revizuenta a invocat prevederile art. 322 pct. 3 C. proc.

civ., care permit revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel dacă obiectul pricinii nu se află înființa. S-au invocat și dispozițiile art. 885 din noul C. civ., în raport de care revizuenta a susținut că bunul, deși nu a pierit în materialitatea sa, dreptul său de proprietate asupra bunului s-a stins, ca urmare a imposibilității înscrierii dreptului în cartea funciară, valoarea patrimonială a bunului fiind, așadar, stinsă. Printr-o soluție de respingere a cererii de revizuire s-ar aduce atingere dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce atributele dreptului de proprietate sunt suprimate.

în etapa executării silite a titlului executoriu. instanța este chemată să-și dea concursul la caracterul util al executării silite, transformând, dacă este cazul, o obligație de predare în natură într-o obligație de restituire prin echivalent. Prin Decizia civilă nr. 431A din data de 3 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ea inadmisibilă, cererea de revizuire.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a avut în vedere următoarele considerente: prin Decizia civilă nr. 1060 din 02 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților D., A., E. și F. împotriva Sentinței civile nr. 203 din 10 martie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin primar general, SC B. SA, C. și G., a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între I. și J., fiind obligați pârâții să lase, reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul în suprafață de 358,68 mp, situat în București, identificat ca parcela nr, 8 din blocul 23 al fostei parcelări (...).

S-a reținut, în esență, că terenul a aparținut autoarei reclamanților, că nu s-a făcut dovada preluării bunului, cu titlu, de către stat, iar în condițiile nedovedirii modalității de preluare, dreptul de proprietate privată nu s-a stins, și că intimata SC B. SA nu poate justifica un drept de concesiune asupra unui bun care nu aparține domeniului public și că chitanța încheiată între J. și I. este nulă ca vânzare, având alt scop, anume o descărcare de gestiune, iar J. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului.

Din cuprinsul deciziei rezultă că prima instanță a respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect desființarea construcțiilor situate pe teren, soluție ce nu a fost apelată, de unde rezultă că reclamanții, inclusiv revizuenta din prezenta cauză, aveau cunoștință încă din timpul procesului de fond că pe terenul revendicat sunt în curs de edificare construcții care, de altfel, erau și finalizate la data deciziei definitive (în sistemul procesual anterior) a instanței de apel (02 iunie 2004), fără ca reclamanții din procesul de fond să fi formulat cereri de extindere a cadrului procesual pentru a se soluționa și raporturile lor juridice cu eventualii terți deținători ori chiar proprietari ai construcției edificate.

Condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire prevăzute de art 322 pct. 3 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, astfel cum s-a statuat și în jurisprudența instanței supreme, întrucât sintagma prevăzută de norma legală presupune o pietre fizică a bunului, ceea ce nu se poate reține în cazul terenului de față, teren care există sub construcția edificată în timpul procesului de fond. S-a avut în vedere că această statuare nu poate fi. absolutizată, fiind posibilă includerea în cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 3 C. proc. civ., a situațiilor în care exercitarea dreptului de proprietate privată devine imposibilă din motive juridice (spre exemplu, restituirea în natură a unui teren pe care se află situat un drum public ori un parc) sau faptice (spre exemplu, bunul a fost ocupat în fapt de un drum public ori de o altă construcție ori lucrare de utilitate publică, aparținând domeniul public), însă situația de față nu intră în această categorie.

Cum terenul există în materialitatea lui, împrejurarea că acesta este ocupat de o construcție de care revizuenta a avut cunoștință încă din timpul procesului de fond, nu dă loc concluziei că dreptul de proprietate a devenit, într-o manieră absolută, imposibil de exercitat. Dimpotrivă, C. civ. din 1864 prevede remedii pentru situația în care, pe terenul unei persoane, o altă persoană a edificat o construcție - instituția accesiunii imobiliare artificiale. În ce măsură reclamanții ar putea alege să nu invoce accesiunea imobiliară în raport de actualii proprietari ai construcției, ci să se prevaleze, în cadrul unei noi acțiuni de fond împotriva pârâților inițiali (dreptul de proprietate fiind imprescriptibil extinctiv), de opțiunea recunoscută de art. 566 alin. (1) din noul C. civ.

(plata de despăgubiri în cazul pieirii ori înstrăinării bunului), este o chestiune care excede cadrului procesual de față. Împotriva Deciziei civile nr. 431/A din data de 3 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat cerere de recurs, revizuenta A., prin care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. S-a solicitat astfel, instanței, să admită recursul, să modifice decizia atacată, să admită cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 1060 din 02 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și, în consecință, să schimbe în tot această decizie, în sensul obligării pârâtului Municipiul București la plata unor despăgubiri pentru imobilul în litigiu, ca urmare a imposibilității restituirii în natura a bunului.

S-a susținut cu precădere că hotărârea recurată este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină - art 304 pct. 7 din C. proc. civ.. În raport de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că motivarea constituie așadar o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă totodată posibilitatea exercitării controlului judiciar. Mai mult, obligația de a motiva hotărârile judecătorești este rezultatul a două exigențe ce decurg din art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, așa cum aceasta este interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului; pe de o parte, acest text consacră dreptul fiecărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței de judecată, iar, pe de alta parte, impune instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți.

Insuficienta motivare a hotărârii judecătorești, astfel cum este cazul și în cauza de față, a fost sancționată în mai multe cauze soluționate împotriva României. S-a susținut că, urmare a imposibilității punerii în posesie a revizuentei și, prin urmare, a imposibilității înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului în cartea funciară, trebuie constatat că bunul a pierit. Deși bunul nu a pierit în materialitatea sa, dreptul pe care reclamanții îl au nu poate fi exercitat în niciun fel - imposibilitate absolută - situație care trebuie asimilată cu o dispariție/pieire a bunului. În cuprinsul concluziilor scrise, revizuenta a arătat că procesul-verbal nr. 816, de recepție a terminării lucrărilor a fost întocmit în data de 16 septembrie 2002 și că acest aspect prezintă relevanța în raport de data introducerii acțiunii în revendicare - respectiv, 19 iunie 2000 - și cu faptul că, la finalizarea lucrărilor, cauza se afla în faza procesuală a apelului.

Prin urmare, față de imposibilitatea modificării acțiunii în apel, în raport de interdicția prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire ar fi trebuit să constate, nu numai faptul că, la data învestirii, imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate era evidentă, ceea ce echivalează cu pieirea bunului, dar și că aceasta dispariție (în sens juridic) se întâmplase într-un moment procesual în care revizuenta nu putea modifica acțiunea în revendicare pentru a solicita valoarea bunului dispărut. Instanța nu a analizat în nici un fel această "pieire juridică" a bunului, ci doar pe cea materială, fizică, aspect ce reiese în mod neechivoc din cuprinsul deciziei recurate.

Instanța de revizuire a înțeles să motiveze decizia recurată pur teoretic, fără a analiza în vreun fel motivelor concrete invocate, ceea ce este de natură să atragă sancțiunea desființării deciziei, pentru nemotivare. S-a susținut și că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii - instanța de revizuire și-a fundamentat decizia de respingere a cererii de revizuire pe un raționament contradictoriu. Sub un prim aspect, instanța de revizuire a constatat că terenul există din punct de vedere fizic, ceea ce înseamnă că revizuenta este titulara dreptului de proprietate și că își poate exercita dreptul real asupra bunului. Însă, în mod contradictoriu, instanța de revizuire a reținut că exercitarea dreptului este condiționată de invocarea accesiunii imobiliare și că, în lipsa invocării acestei accesiuni, dreptul este îngrădit.

Or, în condițiile în care însăși instanța a reținut că dreptul de proprietate asupra terenului este îngrădit, fiind condiționat de invocarea accesiunii imobiliare, care presupune ca revizuenta să achite părților adverse o sumă mare de bani (de ordinul a câteva milioane de euro, valoarea construcției edificate pe terenul revizuentei, ceea ce presupune că dreptul său de proprietate asupra terenului nu poate fi exercitat liber), rezultă că instanța ar fi trebuit să ajungă la concluzia că, din punct de vedere juridic, bunul, nu există, că acesta a pierit. Reținând că exercitarea dreptului său de proprietate este condiționată de invocarea accesiunii imobiliare, rezultă că instanța de revizuire a anihilat practic efectele hotărârii judecătorești prin care i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului și prin care instanța a obligat intimații să-i lase în deplină proprietate și posesie, imobilul, fără nicio condiționare.

S-a susținut și că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 322 pct. 3 C. proc. civ. - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - instanța de revizuire a aplicat greșit aceste dispoziții legale, atunci când a reținut că revizuirea este inadmisibilă, întrucât terenul revendicat se află încă în ființă. Instanța de revizuire nu a analizat în niciun fel aspectele învederate, în sensul că bunul nu mai există din punct de vedere juridic, întrucât revizuenta se află în imposibilitatea de a-și exercita atributele dreptului de proprietate, și s-a raportat doar la pieirea fizică. Inexistența atributelor dreptului de proprietate asupra terenului reprezintă o echivalență a pierii bunului, întrucât revizuenta nu își poate exercita liber și neîngrădit dreptul de proprietate asupra terenului.

Astfel, ca urmare a imposibilității punerii în posesie a revizuentei și implicit, a imposibilității înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în cartea funciară, trebuia constatat că bunul a pierit, astfel încât motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ. era admisibil.

Era determinant pentru soluționarea cererii de revizuire ca instanța învestită cu soluționarea acestei căi extraordinare de atac să constate că, dată fiind ocuparea terenului de o construcție, atributele dreptului de proprietate asupra terenului sunt în totalitate suprimate; în ceea ce privește posesia, expresia juridică a aproprierii și stăpânirii bunului, este practic anihilată, existența unei construcții care ocupă aproape întreaga suprafață a terenului nefăcând posibilă stăpânirea materială a bunului; nici folosința, ca atribut a dreptului de proprietate, nu mai există, de vreme ce ocuparea terenului face imposibilă orice formă prin care acesta ar putea fi pus în valoare; ca efect al limitării celorlalte două prerogative, precum și prin consecințele economice directe, dreptul de dispoziție asupra bunului este inexistent, posibilitatea revizuentei de a înstrăina terenul, atâta timp cât acesta este ocupat, fiind doar una teoretică, iluzorie.

Inexistența dispoziției ca atribut al dreptului de proprietate e confirmată de faptul că Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București a respins cererea de intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului. În asemenea condiții, revizuenta se află în imposibilitatea de a putea exercita, valorifica sau înstrăina în orice fel dreptul de proprietate asupra terenului, cu toate cele trei atribute componente. Prin respingerea cererii de revizuire, s-ar ajunge chiar la situația ca dreptul revizuentei de proprietate să fie doar unul teoretic, iar nu unul efectiv.

În acest sens, instanța de control judiciar urmează să aibă în vedere faptul că, în condițiile în care revizuenta deține un titlu executoriu prin care părțile adverse au fost obligate să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în litigiu, ducerea la îndeplinire a acestui titlu executoriu nu mai este posibilă nici pe cale benevolă, nici pe calea executării silite - prin procesul-verbal încheiat la data de 17 noiembrie 2015, executorii judecătorești au constatat "imposibilitatea aducerii la îndeplinire a prevederilor titlului executoriu mai sus menționat". Singura modalitate în care s-ar ajunge la protecția efectivă a dreptului de proprietate stabilit printr-o hotărâre judecătorească este schimbarea acestei hotărâri de condamnare la restituirea în natură într-o hotărâre de condamnare prin restituirea echivalentului bănesc al terenului, prin admiterea cererii de revizuire.

Recursul este nefondat. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat, pentru considerentele ce urmează: Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., "revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: pct. 3. dacă obiectul pricinii nu se află în ființă". Legiuitorul, prin dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 2 din noul C. proc. civ., a preluat întocmai sintagma "obiectul pricinii nu se află în ființă", atunci când a reglementat cel de-al doilea motiv de revizuire al unei hotărâri judecătorești pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul.

Așadar, legiuitorul nu a considerat că ar fi necesară vreo clarificare sau lămurire a acestui motiv de revizuire la momentul adoptării noului act normativ, doctrina și jurisprudența fiind consecvente interpretării conform căreia sintagma "obiectul pricinii nu se află în ființa" are în vedere dispariția fizică a bunului. Din perspectivă jurisprudențială, sub imperiul dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., s-a apreciat că norma legală nu este incidentă în ipoteza în care bunul continuă să existe fizic, dar a fost ocupat prin edificarea unei construcții - în acest sens, considerentele explicite ale Deciziei civile nr. 4967 din 08 decembrie 2000 ale Curții Supreme de Justiție, secția civilă, ceea ce înseamnă că sintagma "obiectul pricinii nu se află în ființa" desemnează doar ideea de dispariție fizică a bunului.

Literatura de specialitate a exprimat aceeași opinie în situații similare celei pendinte, dovadă elocventă în acest sens fiind redarea expunerii de motive a hotărârii judecătorești sus-menționate în susținerea acestei idei doctrinare. În esență, s-a opinat că acest motiv de revizuire presupune ipoteza în care, printr-o hotărâre cu o singură condamnare, debitorul a fost obligat să predea creditorului un bun cert și determinant, care însă a pierit după pronunțarea hotărârii. Doctrina mai recentă - analizând aceeași sintagmă din perspectiva dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ. sau ale dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 2 din noul C. proc. civ.

(conținutul lor normativ fiind identic) - a exprimat același punct de vedere, evidențiind însă cu mai multă acuratețe juridică cerințele ce se impun a fi îndeplinite într-o astfel de cauză, respectiv, cererea de revizuire să vizeze o hotărâre cu o singură condamnare; obiectul litigiului să fi fost un lucru cert și determinat; debitorul să fi fost obligat, prin hotărâre, să predea creditorului acel bun; bunul să fi pierit după pronunțarea hotărârii, astfel încât executarea obligației în natură să nu mai fie posibilă. Prin Decizia civilă nr. 1060 din 02 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâții au fost obligați să lase, reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul în suprafață de 358,68 mp, situat în București, identificat ca parcela nr. 8 din blocul 23 al fostei parcelări (...).

S-a reținut, în esență, că terenul a aparținut autoarei reclamanților, numita I., respectiv că nu s-a făcut dovada preluării bunului, cu titlu, de către stat, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate privată al autoarei reclamanților nu s-a stins.

Cum terenul există în materialitatea lui, împrejurarea că acesta este ocupat de o construcție de care revizuenta a avut cunoștință încă din timpul procesului de fond - s-a reținut astfel în mod judicios că, din cuprinsul hotărârii judecătorești, rezultă că prima instanță a respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect desființarea construcțiilor situate pe teren, soluție ce nu a fost apelată; reclamanții aveau cunoștință că, pe terenul revendicat, sunt în curs de edificare construcții care, de altfel, erau și finalizate la data deciziei definitive (în sistemul procesual anterior) a instanței de apel (02 iunie 2004), fără ca reclamanții din procesul de fond să fi formulat cereri de extindere a cadrului procesual pentru a se soluționa și raporturile lor juridice cu terții deținători/proprietari ai construcției edificate - nu poate conduce la concluzia că "obiectul pricinii nu se afla înființa", în accepțiunea de dispariție fizică a bunului.

Stingerea dreptului de proprietate se referă așadar, la pieirea bunului, în materialitatea lui, ca dispariție a obiectului dreptului de proprietate, situație care nu se regăsește în speța de față, câtă vreme terenul se află în ființa. S-a statuat astfel cu deplin temei că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ., întrucât sintagma prevăzută de norma legală presupune o pieire fizică a bunului, ceea ce nu se poate reține în cazul terenului de față, teren care există sub construcția edificată în timpul procesului de fond.

Ceea ce este relevant și contează în circumstanțele cauzei pendinte sunt următoarele aspecte, reținute de altfel și de instanța anterioară: în raporturile cu statul și cu ceilalți intimați, revizuenta a fost recunoscută ca proprietar; situația juridică a imobilului a fost tranșată prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile; numai dispariția fizică a bunului duce la pierderea (încetarea) dreptului de proprietate și din punct de vedere juridic (un bun care nu există nu poate fi vândut, donat, închiriat, ele); prin invocarea pieirii bunului din punct de vedere juridic, reclamanta tinde la rezolvarea pe fond a regimului juridic al terenului, dintr-o altă perspectivă juridică, ceea ce este inadmisibil în contextul cauzei pendinte; de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești și până în prezent, bunul nu a pierit, ci ființează din punct de vedere fizic, situația sa juridică nemodificându-se sub nici un element esențial, diferită fiind doar abordarea revizuentei în încercarea de a obține contravaloarea bunului imobil într-un context procedural inadecvat; modalitatea concretă în care revizuenta își poate valorifica dreptul de proprietate asupra terenului, dată fiind existența construcției edificată pe teren, este o opțiune proprie a acesteia, pe care trebuie să și-o exprime în condițiile legii.

Prin urmare, nu este admisibilă formularea unei cereri de revizuire decât în condițiile art. 322 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât în alt fel s-ar ajunge să se încalce principiul legalității căii de atac - în esență, aceasta înseamnă că o cale de atac poate fi exercitată doar dacă este prevăzută de lege și în condițiile prevăzute de aceasta. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Cât timp instanța de revizuire a apreciat, așa cum este corect, că sintagma prevăzută de norma legală presupune o pieire fizică a bunului, nu i se poate imputa acesteia că nu a analizat și alte aspecte, irelevante, și care excedează cauzei pendinte, dar și cadrului procesual de învestire (bunul nu ar mai exista din punct de vedere juridic, din perspectiva faptului că revizuenta se află în imposibilitatea de a-și exercita atributele dreptului de proprietate, de a fi pusă în posesie, de a-i fi înscris dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, în cartea funciară etc.). În ceea ce privește Convenția Europeană a Drepturilor Omului, într-adevăr, aceasta protejează drepturilor concrete și efective, însă Curtea, în hotărârile pronunțate, a apreciat că numai situația eșecului încercărilor făcute la instanțele judecătorești și la autoritățile naționale pentru remedierea situației duce la pierderea posibilității de a dispune de bunuri.

Or, în cauză, așa cum a arătat și instanța de revizuire, reclamanta are la îndemână alte pârghii juridice pentru respectarea bunurilor sale. Chiar și în ipoteza în care s-ar accepta ideea de dispariție juridică a bunului, respectiv de stingere juridică a dreptului de proprietate asupra acestui bun, în mod necesar această situație se impunea a fi corelată cu nașterea unui drept de proprietate publică, fie pe calea exproprierii, fie prin transferul unui bun din domeniul privat în domeniul public al statului (al unei comunități locale), sau cu nașterea unui alt drept de proprietate privată asupra aceluiași bun (prin accesiune, uzucapiune, proprietate aparentă etc.), ceea ce nu e cazul situației de față.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea recurată este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină - nu este întemeiat, pentru considerentele ce urmează: Prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prescriu că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă: "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Din această perspectivă, s-a susținut corect că motivarea constituie o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție, respectiv că aceasta oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar. Am arătat în parag. anterior că atâta timp cât instanța de revizuire a apreciat că sintagma prevăzută de norma legală presupune o pieire fizică a bunului, nu i se poate imputa acesteia că nu a analizat și alte aspecte, irelevante, și care excedează contextul cauzei pendinte.

Modalitatea concretă în care revizuenta își va valorifica în concret dreptul de proprietate recunoscut asupra terenului, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, dată fiind existența construcției edificată pe teren, este o opțiune proprie a acesteia, pe care trebuie să și-o exprime în condițiile legii. Aceasta înseamnă că dreptul pe care reclamanții îl au asupra imobilului poate fi exercitat în mod real și că niciuna din situațiile invocate de recurenta-revizuentă nu poate conduce la ideea de dispariție/pieire a bunului. Instanța nu a analizat pretinsa "pieire juridică" a bunului, ci doar pe cea materială, fizică, întrucât numai în această ultimă ipoteză suntem în contextul de admisibilitate prescris de art. 322 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ. Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii - pentru considerentele ce urmează: Instanța de revizuire nu și-a fundamentat decizia de respingere a cererii de revizuire pe un raționament contradictoriu, întrucât aceasta nu a făcut altceva decât să reconfirme situația juridică a imobilului - constatând că terenul există din punct de vedere fizic și că revizuenta este titulara dreptului de proprietate - apreciind totodată că revizuenta își poate exercita dreptul real asupra bunului, în condițiile legii. Instanța de revizuire a redat în cuprinsul motivării una din modalitățile prin care revizuenta și-ar putea valorifica în concret dreptul de proprietate asupra terenului, făcând trimitere astfel la instituția accesiunii imobiliare, fără ca prin aceasta să aducă vreun element concret de contradictorialitate în raționamentul juridic asumat.

Instanța de revizuire nu a anihilat prin aceste argumente efectele hotărârii judecătorești prin care i-a fost recunoscut, revizuentei, dreptul de proprietate asupra terenului, ci doar a clarificat circumstanțele cauzei pendinte, fiind totodată consecventă unei anumite interpretări a sintagmei "obiectul pricinii nu se află în ființa", aceea de dispariție fizică a bunului, orice altă variantă de asimilare fiind pur speculativă și de neacceptat. Deși, în mod formal, recurenta-revizuentă a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., criticile concret formulate nu au vizat această ipoteză legală. În considerarea celor arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 431A din data de 3 iunie 2016 Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2016. Procesat de GGC - GV