ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2062/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2062/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia
nr. 2062/2016
Asupra
cauzei de față, constată următoarele;
Prin
cererea formulată la data de 17 decembrie 2015, revizuenta A. a solicitat,
în contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin primarul
general, Consiliul General al Municipiului București, SC B. SA, C., D.,
E., F. și G., revizuirea Deciziei civile nr. 1060 din 02 iunie 2004,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, în Dosarul nr. x/2003
În
esență, s-a susținut că, prin decizia a cărei
revizuire se solicită, intimații au fost obligați să lase
în deplina proprietate și posesie, reclamanților (printre care
și revizuentei), imobilul situat în București, identificat ca parcela
nr. 8 din blocul nr. 23 al fostei parcele (...), sector 1 (cu precizarea
că recursurile declarate împotriva acestei decizii au fost respinse, prin
Decizia civilă nr. 222/2006 a Curții de Apel București),
întrucât în cadrul Dosarului de executare nr. x/2014 al BEJ H. s-a constatat
imposibilitatea punerii în executare a obligației de predare a imobilului,
conform procesului-verbal din data de 17 noiembrie 2015 (s-a constatat că
pe aproape tot terenul se află edificată o construcție), revizuenta
a invocat prevederile art. 322 pct. 3 C. proc. civ., care permit revizuirea
unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel dacă
obiectul pricinii nu se află înființa.
S-au
invocat și dispozițiile art. 885 din noul C. civ., în raport de care
revizuenta a susținut că bunul, deși nu a pierit în
materialitatea sa, dreptul său de proprietate asupra bunului s-a stins, ca
urmare a imposibilității înscrierii dreptului în cartea
funciară, valoarea patrimonială a bunului fiind, așadar,
stinsă. Printr-o soluție de respingere a cererii de revizuire s-ar
aduce atingere dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul
adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de
vreme ce atributele dreptului de proprietate sunt suprimate. în etapa executării
silite a titlului executoriu. instanța este chemată să-și
dea concursul la caracterul util al executării silite, transformând,
dacă este cazul, o obligație de predare în natură într-o
obligație de restituire prin echivalent.
Prin
Decizia civilă nr. 431A din data de 3 iunie 2016, Curtea de Apel
București, secția a IV a civilă, a respins, ea
inadmisibilă, cererea de revizuire.
Pentru
a pronunța această decizie, instanța a avut în vedere
următoarele considerente: prin Decizia civilă nr. 1060 din 02 iunie
2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis
apelul reclamanților D., A., E. și F. împotriva Sentinței civile
nr. 203 din 10 martie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a
civilă, în contradictoriu cu intimații Municipiul București,
prin primar general, SC B. SA, C. și G., a schimbat în parte sentința
primei instanțe, în sensul că a constatat nulitatea contractului de
vânzare-cumpărare încheiat între I. și J., fiind obligați
pârâții să lase, reclamanților, în deplină proprietate și
posesie imobilul în suprafață de 358,68 mp, situat în București,
identificat ca parcela nr, 8 din blocul 23 al fostei parcelări (...). S-a
reținut, în esență, că terenul a aparținut autoarei
reclamanților, că nu s-a făcut dovada preluării bunului, cu
titlu, de către stat, iar în condițiile nedovedirii
modalității de preluare, dreptul de proprietate privată nu s-a
stins, și că intimata SC B. SA nu poate justifica un drept de
concesiune asupra unui bun care nu aparține domeniului public și
că chitanța încheiată între J. și I. este nulă ca
vânzare, având alt scop, anume o descărcare de gestiune, iar J. nu a
dobândit dreptul de proprietate asupra terenului. Din cuprinsul deciziei
rezultă că prima instanță a respins, ca nefondat,
capătul de cerere având ca obiect desființarea construcțiilor
situate pe teren, soluție ce nu a fost apelată, de unde rezultă
că reclamanții, inclusiv revizuenta din prezenta cauză, aveau
cunoștință încă din timpul procesului de fond că pe
terenul revendicat sunt în curs de edificare construcții care, de altfel,
erau și finalizate la data deciziei definitive (în sistemul procesual
anterior) a instanței de apel (02 iunie 2004), fără ca
reclamanții din procesul de fond să fi formulat cereri de extindere a
cadrului procesual pentru a se soluționa și raporturile lor juridice
cu eventualii terți deținători ori chiar proprietari ai
construcției edificate.
Condițiile
de admisibilitate ale cererii de revizuire prevăzute de art 322 pct. 3 C.
proc. civ. nu sunt îndeplinite, astfel cum s-a statuat și în
jurisprudența instanței supreme, întrucât sintagma
prevăzută de norma legală presupune o pietre fizică a
bunului, ceea ce nu se poate reține în cazul terenului de față,
teren care există sub construcția edificată în timpul procesului
de fond. S-a avut în vedere că această statuare nu poate fi.
absolutizată, fiind posibilă includerea în cazul de revizuire
prevăzut de art. 322 pct. 3 C. proc. civ., a situațiilor în care
exercitarea dreptului de proprietate privată devine imposibilă din
motive juridice (spre exemplu, restituirea în natură a unui teren pe care
se află situat un drum public ori un parc) sau faptice (spre exemplu,
bunul a fost ocupat în fapt de un drum public ori de o altă
construcție ori lucrare de utilitate publică, aparținând
domeniul public), însă situația de față nu intră în
această categorie.
Cum
terenul există în materialitatea lui, împrejurarea că acesta este
ocupat de o construcție de care revizuenta a avut
cunoștință încă din timpul procesului de fond, nu dă
loc concluziei că dreptul de proprietate a devenit, într-o manieră
absolută, imposibil de exercitat. Dimpotrivă, C. civ. din 1864
prevede remedii pentru situația în care, pe terenul unei persoane, o
altă persoană a edificat o construcție - instituția
accesiunii imobiliare artificiale. În ce măsură reclamanții ar
putea alege să nu invoce accesiunea imobiliară în raport de actualii
proprietari ai construcției, ci să se prevaleze, în cadrul unei noi
acțiuni de fond împotriva pârâților inițiali (dreptul de
proprietate fiind imprescriptibil extinctiv), de opțiunea recunoscută
de art. 566 alin. (1) din noul C. civ. (plata de despăgubiri în cazul
pieirii ori înstrăinării bunului), este o chestiune care excede
cadrului procesual de față.
Împotriva
Deciziei civile nr. 431/A din data de 3 iunie 2016 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă, a formulat cerere de recurs,
revizuenta A., prin care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și
9 C. proc. civ. S-a solicitat astfel, instanței, să admită
recursul, să modifice decizia atacată, să admită cererea de
revizuire a Deciziei civile nr. 1060 din 02 iunie 2014 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă, și, în
consecință, să schimbe în tot această decizie, în sensul
obligării pârâtului Municipiul București la plata unor
despăgubiri pentru imobilul în litigiu, ca urmare a
imposibilității restituirii în natura a bunului.
S-a
susținut cu precădere că hotărârea recurată este
nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină -
art 304 pct. 7 din C. proc. civ.. În raport de prevederile art. 261 alin. (1)
pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că motivarea constituie
așadar o garanție pentru părți că cererile lor au fost
analizate cu atenție și oferă totodată posibilitatea
exercitării controlului judiciar. Mai mult, obligația de a motiva
hotărârile judecătorești este rezultatul a două
exigențe ce decurg din art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a
Drepturilor Omului, așa cum aceasta este interpretată de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului; pe de o parte, acest text consacră dreptul
fiecărei persoane de a-și prezenta argumentele și
observațiile în fața instanței de judecată, iar, pe de alta
parte, impune instanței obligația de a proceda la un examen efectiv
al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de
părți. Insuficienta motivare a hotărârii
judecătorești, astfel cum este cazul și în cauza de
față, a fost sancționată în mai multe cauze
soluționate împotriva României.
S-a
susținut că, urmare a imposibilității punerii în posesie a
revizuentei și, prin urmare, a imposibilității înscrierii
dreptului de proprietate asupra terenului în cartea funciară, trebuie
constatat că bunul a pierit. Deși bunul nu a pierit în materialitatea
sa, dreptul pe care reclamanții îl au nu poate fi exercitat în niciun fel
- imposibilitate absolută - situație care trebuie asimilată cu o
dispariție/pieire a bunului. În cuprinsul concluziilor scrise, revizuenta
a arătat că procesul-verbal nr. 816, de recepție a
terminării lucrărilor a fost întocmit în data de 16 septembrie 2002
și că acest aspect prezintă relevanța în raport de data
introducerii acțiunii în revendicare - respectiv, 19 iunie 2000 - și
cu faptul că, la finalizarea lucrărilor, cauza se afla în faza
procesuală a apelului. Prin urmare, față de imposibilitatea
modificării acțiunii în apel, în raport de interdicția
prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanța
învestită cu soluționarea cererii de revizuire ar fi trebuit să
constate, nu numai faptul că, la data învestirii, imposibilitatea
exercitării dreptului de proprietate era evidentă, ceea ce
echivalează cu pieirea bunului, dar și că aceasta
dispariție (în sens juridic) se întâmplase într-un moment procesual în
care revizuenta nu putea modifica acțiunea în revendicare pentru a
solicita valoarea bunului dispărut.
Instanța
nu a analizat în nici un fel această "pieire juridică" a
bunului, ci doar pe cea materială, fizică, aspect ce reiese în mod
neechivoc din cuprinsul deciziei recurate. Instanța de revizuire a
înțeles să motiveze decizia recurată pur teoretic,
fără a analiza în vreun fel motivelor concrete invocate, ceea ce este
de natură să atragă sancțiunea desființării
deciziei, pentru nemotivare.
S-a
susținut și că hotărârea recurată cuprinde motive
contradictorii - instanța de revizuire și-a fundamentat decizia de
respingere a cererii de revizuire pe un raționament contradictoriu. Sub un
prim aspect, instanța de revizuire a constatat că terenul există
din punct de vedere fizic, ceea ce înseamnă că revizuenta este
titulara dreptului de proprietate și că își poate exercita
dreptul real asupra bunului. Însă, în mod contradictoriu, instanța de
revizuire a reținut că exercitarea dreptului este
condiționată de invocarea accesiunii imobiliare și că, în
lipsa invocării acestei accesiuni, dreptul este îngrădit. Or, în
condițiile în care însăși instanța a reținut că
dreptul de proprietate asupra terenului este îngrădit, fiind
condiționat de invocarea accesiunii imobiliare, care presupune ca
revizuenta să achite părților adverse o sumă mare de bani
(de ordinul a câteva milioane de euro, valoarea construcției edificate pe
terenul revizuentei, ceea ce presupune că dreptul său de proprietate
asupra terenului nu poate fi exercitat liber), rezultă că
instanța ar fi trebuit să ajungă la concluzia că, din punct
de vedere juridic, bunul, nu există, că acesta a pierit.
Reținând că exercitarea dreptului său de proprietate este
condiționată de invocarea accesiunii imobiliare, rezultă că
instanța de revizuire a anihilat practic efectele hotărârii
judecătorești prin care i-a fost recunoscut dreptul de proprietate
asupra terenului și prin care instanța a obligat intimații
să-i lase în deplină proprietate și posesie, imobilul,
fără nicio condiționare.
S-a
susținut și că hotărârea recurată este nelegală,
fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită
a dispozițiilor art. 322 pct. 3 C. proc. civ. - art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. - instanța de revizuire a aplicat greșit aceste dispoziții
legale, atunci când a reținut că revizuirea este inadmisibilă, întrucât
terenul revendicat se află încă în ființă. Instanța de
revizuire nu a analizat în niciun fel aspectele învederate, în sensul că
bunul nu mai există din punct de vedere juridic, întrucât revizuenta se
află în imposibilitatea de a-și exercita atributele dreptului de
proprietate, și s-a raportat doar la pieirea fizică. Inexistența
atributelor dreptului de proprietate asupra terenului reprezintă o
echivalență a pierii bunului, întrucât revizuenta nu își poate
exercita liber și neîngrădit dreptul de proprietate asupra terenului.
Astfel, ca urmare a imposibilității punerii în posesie a revizuentei
și implicit, a imposibilității înscrierii dreptului de
proprietate asupra terenului revendicat în cartea funciară, trebuia
constatat că bunul a pierit, astfel încât motivul de revizuire întemeiat
pe dispozițiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ. era admisibil. Era
determinant pentru soluționarea cererii de revizuire ca instanța
învestită cu soluționarea acestei căi extraordinare de atac
să constate că, dată fiind ocuparea terenului de o
construcție, atributele dreptului de proprietate asupra terenului sunt în
totalitate suprimate; în ceea ce privește posesia, expresia juridică
a aproprierii și stăpânirii bunului, este practic anihilată,
existența unei construcții care ocupă aproape întreaga
suprafață a terenului nefăcând posibilă stăpânirea
materială a bunului; nici folosința, ca atribut a dreptului de
proprietate, nu mai există, de vreme ce ocuparea terenului face
imposibilă orice formă prin care acesta ar putea fi pus în valoare;
ca efect al limitării celorlalte două prerogative, precum și
prin consecințele economice directe, dreptul de dispoziție asupra
bunului este inexistent, posibilitatea revizuentei de a înstrăina terenul,
atâta timp cât acesta este ocupat, fiind doar una teoretică, iluzorie.
Inexistența dispoziției ca atribut al dreptului de proprietate e
confirmată de faptul că Oficiul de Cadastru și Publicitate
Imobiliară București a respins cererea de intabulare în cartea
funciară a dreptului de proprietate asupra terenului. În asemenea
condiții, revizuenta se află în imposibilitatea de a putea exercita,
valorifica sau înstrăina în orice fel dreptul de proprietate asupra
terenului, cu toate cele trei atribute componente.
Prin
respingerea cererii de revizuire, s-ar ajunge chiar la situația ca dreptul
revizuentei de proprietate să fie doar unul teoretic, iar nu unul efectiv.
În acest sens, instanța de control judiciar urmează să aibă
în vedere faptul că, în condițiile în care revizuenta deține un
titlu executoriu prin care părțile adverse au fost obligate să-i
lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în
litigiu, ducerea la îndeplinire a acestui titlu executoriu nu mai este
posibilă nici pe cale benevolă, nici pe calea executării silite
- prin procesul-verbal încheiat la data de 17 noiembrie 2015, executorii
judecătorești au constatat "imposibilitatea aducerii la
îndeplinire a prevederilor titlului executoriu mai sus menționat".
Singura modalitate în care s-ar ajunge la protecția efectivă a
dreptului de proprietate stabilit printr-o hotărâre judecătorească
este schimbarea acestei hotărâri de condamnare la restituirea în
natură într-o hotărâre de condamnare prin restituirea echivalentului
bănesc al terenului, prin admiterea cererii de revizuire.
Recursul
este nefondat.
Motivul
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat,
pentru considerentele ce urmează:
Potrivit
dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., "revizuirea unei
hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin
neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o
instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în
următoarele cazuri: pct. 3. dacă obiectul pricinii nu se află în
ființă".
Legiuitorul,
prin dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 2 din noul C. proc. civ., a
preluat întocmai sintagma "obiectul pricinii nu se află în
ființă", atunci când a reglementat cel de-al doilea motiv de
revizuire al unei hotărâri judecătorești pronunțate asupra
fondului sau care evocă fondul. Așadar, legiuitorul nu a considerat
că ar fi necesară vreo clarificare sau lămurire a acestui motiv
de revizuire la momentul adoptării noului act normativ, doctrina și
jurisprudența fiind consecvente interpretării conform căreia
sintagma "obiectul pricinii nu se află în ființa" are în vedere
dispariția fizică a bunului.
Din
perspectivă jurisprudențială, sub imperiul dispozițiilor
art. 322 alin. (1) C. proc. civ., s-a apreciat că norma legală nu
este incidentă în ipoteza în care bunul continuă să existe
fizic, dar a fost ocupat prin edificarea unei construcții - în acest sens,
considerentele explicite ale Deciziei civile nr. 4967 din 08 decembrie 2000 ale
Curții Supreme de Justiție, secția civilă, ceea ce
înseamnă că sintagma "obiectul pricinii nu se află în
ființa" desemnează doar ideea de dispariție fizică a
bunului.
Literatura
de specialitate a exprimat aceeași opinie în situații similare celei
pendinte, dovadă elocventă în acest sens fiind redarea expunerii de
motive a hotărârii judecătorești sus-menționate în
susținerea acestei idei doctrinare. În esență, s-a opinat
că acest motiv de revizuire presupune ipoteza în care, printr-o
hotărâre cu o singură condamnare, debitorul a fost obligat să
predea creditorului un bun cert și determinant, care însă a pierit
după pronunțarea hotărârii. Doctrina mai recentă -
analizând aceeași sintagmă din perspectiva dispozițiilor art.
322 alin. (1) C. proc. civ. sau ale dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct.
2 din noul C. proc. civ. (conținutul lor normativ fiind identic) - a
exprimat același punct de vedere, evidențiind însă cu mai
multă acuratețe juridică cerințele ce se impun a fi
îndeplinite într-o astfel de cauză, respectiv, cererea de revizuire
să vizeze o hotărâre cu o singură condamnare; obiectul
litigiului să fi fost un lucru cert și determinat; debitorul să
fi fost obligat, prin hotărâre, să predea creditorului acel bun;
bunul să fi pierit după pronunțarea hotărârii, astfel încât
executarea obligației în natură să nu mai fie posibilă.
Prin
Decizia civilă nr. 1060 din 02 iunie 2004 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă, pârâții au fost obligați
să lase, reclamanților, în deplină proprietate și posesie
imobilul în suprafață de 358,68 mp, situat în București,
identificat ca parcela nr. 8 din blocul 23 al fostei parcelări (...). S-a
reținut, în esență, că terenul a aparținut autoarei
reclamanților, numita I., respectiv că nu s-a făcut dovada
preluării bunului, cu titlu, de către stat, ceea ce înseamnă
că dreptul de proprietate privată al autoarei reclamanților nu
s-a stins.
Cum
terenul există în materialitatea lui, împrejurarea că acesta este
ocupat de o construcție de care revizuenta a avut
cunoștință încă din timpul procesului de fond - s-a
reținut astfel în mod judicios că, din cuprinsul hotărârii
judecătorești, rezultă că prima instanță a
respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect desființarea
construcțiilor situate pe teren, soluție ce nu a fost apelată;
reclamanții aveau cunoștință că, pe terenul
revendicat, sunt în curs de edificare construcții care, de altfel, erau
și finalizate la data deciziei definitive (în sistemul procesual anterior)
a instanței de apel (02 iunie 2004), fără ca reclamanții
din procesul de fond să fi formulat cereri de extindere a cadrului
procesual pentru a se soluționa și raporturile lor juridice cu
terții deținători/proprietari ai construcției edificate -
nu poate conduce la concluzia că "obiectul pricinii nu se afla
înființa", în accepțiunea de dispariție fizică a
bunului. Stingerea dreptului de proprietate se referă așadar, la
pieirea bunului, în materialitatea lui, ca dispariție a obiectului dreptului
de proprietate, situație care nu se regăsește în speța de
față, câtă vreme terenul se află în ființa.
S-a
statuat astfel cu deplin temei că nu sunt îndeplinite condițiile de
admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art.
322 pct. 3 C. proc. civ., întrucât sintagma prevăzută de norma
legală presupune o pieire fizică a bunului, ceea ce nu se poate
reține în cazul terenului de față, teren care există sub
construcția edificată în timpul procesului de fond.
Ceea
ce este relevant și contează în circumstanțele cauzei pendinte
sunt următoarele aspecte, reținute de altfel și de instanța
anterioară: în raporturile cu statul și cu ceilalți
intimați, revizuenta a fost recunoscută ca proprietar; situația
juridică a imobilului a fost tranșată prin puterea unei
hotărâri judecătorești irevocabile; numai dispariția
fizică a bunului duce la pierderea (încetarea) dreptului de proprietate
și din punct de vedere juridic (un bun care nu există nu poate fi
vândut, donat, închiriat, ele); prin invocarea pieirii bunului din punct de
vedere juridic, reclamanta tinde la rezolvarea pe fond a regimului juridic al
terenului, dintr-o altă perspectivă juridică, ceea ce este
inadmisibil în contextul cauzei pendinte; de la momentul pronunțării
hotărârii judecătorești și până în prezent, bunul nu a
pierit, ci ființează din punct de vedere fizic, situația sa
juridică nemodificându-se sub nici un element esențial, diferită
fiind doar abordarea revizuentei în încercarea de a obține contravaloarea
bunului imobil într-un context procedural inadecvat; modalitatea concretă
în care revizuenta își poate valorifica dreptul de proprietate asupra
terenului, dată fiind existența construcției edificată pe
teren, este o opțiune proprie a acesteia, pe care trebuie să
și-o exprime în condițiile legii.
Prin
urmare, nu este admisibilă formularea unei cereri de revizuire decât în
condițiile art. 322 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât în alt fel
s-ar ajunge să se încalce principiul legalității căii de
atac - în esență, aceasta înseamnă că o cale de atac poate
fi exercitată doar dacă este prevăzută de lege și în
condițiile prevăzute de aceasta. Această regulă are valoare
de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din
Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care
poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele
prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie
făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.
Cât
timp instanța de revizuire a apreciat, așa cum este corect, că
sintagma prevăzută de norma legală presupune o pieire
fizică a bunului, nu i se poate imputa acesteia că nu a analizat
și alte aspecte, irelevante, și care excedează cauzei pendinte,
dar și cadrului procesual de învestire (bunul nu ar mai exista din punct
de vedere juridic, din perspectiva faptului că revizuenta se află în
imposibilitatea de a-și exercita atributele dreptului de proprietate, de a
fi pusă în posesie, de a-i fi înscris dreptul de proprietate asupra
terenului revendicat, în cartea funciară etc.).
În
ceea ce privește Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
într-adevăr, aceasta protejează drepturilor concrete și
efective, însă Curtea, în hotărârile pronunțate, a apreciat
că numai situația eșecului încercărilor făcute la
instanțele judecătorești și la autoritățile naționale
pentru remedierea situației duce la pierderea posibilității de a
dispune de bunuri. Or, în cauză, așa cum a arătat și
instanța de revizuire, reclamanta are la îndemână alte pârghii
juridice pentru respectarea bunurilor sale.
Chiar
și în ipoteza în care s-ar accepta ideea de dispariție juridică
a bunului, respectiv de stingere juridică a dreptului de proprietate
asupra acestui bun, în mod necesar această situație se impunea a fi
corelată cu nașterea unui drept de proprietate publică, fie pe
calea exproprierii, fie prin transferul unui bun din domeniul privat în
domeniul public al statului (al unei comunități locale), sau cu
nașterea unui alt drept de proprietate privată asupra aceluiași
bun (prin accesiune, uzucapiune, proprietate aparentă etc.), ceea ce nu e
cazul situației de față.
Motivul
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea
recurată este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care
se sprijină - nu este întemeiat, pentru considerentele ce urmează:
Prevederile
art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prescriu că hotărârea
judecătorească trebuie să cuprindă: "motivele de fapt
și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele
pentru care s-au înlăturat cererile părților". Din
această perspectivă, s-a susținut corect că motivarea
constituie o garanție pentru părți că cererile lor au fost
analizate cu atenție, respectiv că aceasta oferă posibilitatea
exercitării controlului judiciar.
Am
arătat în parag. anterior că atâta timp cât instanța de
revizuire a apreciat că sintagma prevăzută de norma legală
presupune o pieire fizică a bunului, nu i se poate imputa acesteia că
nu a analizat și alte aspecte, irelevante, și care excedează
contextul cauzei pendinte.
Modalitatea
concretă în care revizuenta își va valorifica în concret dreptul de
proprietate recunoscut asupra terenului, printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă, dată fiind existența
construcției edificată pe teren, este o opțiune proprie a
acesteia, pe care trebuie să și-o exprime în condițiile legii. Aceasta
înseamnă că dreptul pe care reclamanții îl au asupra imobilului
poate fi exercitat în mod real și că niciuna din situațiile
invocate de recurenta-revizuentă nu poate conduce la ideea de
dispariție/pieire a bunului.
Instanța
nu a analizat pretinsa "pieire juridică" a bunului, ci doar pe
cea materială, fizică, întrucât numai în această ultimă
ipoteză suntem în contextul de admisibilitate prescris de art. 322 alin.
(1) pct. 3 C. proc. civ.
Nu
este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.
civ. - hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii - pentru
considerentele ce urmează:
Instanța
de revizuire nu și-a fundamentat decizia de respingere a cererii de
revizuire pe un raționament contradictoriu, întrucât aceasta nu a
făcut altceva decât să reconfirme situația juridică a
imobilului - constatând că terenul există din punct de vedere fizic
și că revizuenta este titulara dreptului de proprietate - apreciind
totodată că revizuenta își poate exercita dreptul real asupra
bunului, în condițiile legii. Instanța de revizuire a redat în
cuprinsul motivării una din modalitățile prin care revizuenta
și-ar putea valorifica în concret dreptul de proprietate asupra terenului,
făcând trimitere astfel la instituția accesiunii imobiliare,
fără ca prin aceasta să aducă vreun element concret de
contradictorialitate în raționamentul juridic asumat.
Instanța
de revizuire nu a anihilat prin aceste argumente efectele hotărârii
judecătorești prin care i-a fost recunoscut, revizuentei, dreptul de
proprietate asupra terenului, ci doar a clarificat circumstanțele cauzei
pendinte, fiind totodată consecventă unei anumite interpretări a
sintagmei "obiectul pricinii nu se află în ființa", aceea
de dispariție fizică a bunului, orice altă variantă de
asimilare fiind pur speculativă și de neacceptat.
Deși,
în mod formal, recurenta-revizuentă a invocat și dispozițiile
art. 304 pct. 5 C. proc. civ., criticile concret formulate nu au vizat
această ipoteză legală.
În
considerarea celor arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul
declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 431A din
data de 3 iunie 2016 Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2016.
Procesat
de GGC - GV