ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1771/2016

Decizia nr. 1771/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial sub nr. x/3/2011 din 26 ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantele A., B., C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului Prof. Dr. D., au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 154 mp ocupat abuziv și stabilirea liniei de hotar între proprietatea lor din București, strada E. nr. 27-29, sector 1 și incinta Spitalului F. cu adresa în strada G. nr. 38-52, sector 1, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, au arătat în esență că sunt proprietarele imobilului situat în București, strada E. nr. 27-29, pe care l-au dobândit:

- A., în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 05 aprilie 1990 de către Notariatul de Stat sector 1;

- C. și B. conform certificatului de moștenitor din 06 decembrie 1994 eliberat de Notarialul de Stat sector 3.

Dintotdeauna, în actele vechi de proprietate dar și în cele din 1990, respectiv 1994, suprafața terenului deținut a fost de 1130 mp.

Ocuparea abuzivă a suprafeței de teren revendicată s-a realizat atunci când Spitalul F. a montat în anul 1990 un gard provizoriu între proprietăți, fără nici o măsurătoare, la propunerea sa exclusivă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 584 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1598 din 30 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 București, apreciind că, în raport de valoarea obiectului cererii indicată după prețuirea reclamantelor, respectiv 10.000 RON, acțiunea de față nu face parte din categoria acelora care atrag competența materială a Tribunalului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 29 decembrie 2011, sub nr. x/299/2011, iar prin sentința civilă nr. 4900 din 21 martie 2014, la rândul său, această instanță și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, reținând că, potrivit expertizei imobiliare evaluatorii administrată în fața sa, terenul revendicat, în suprafață de 148 mp, amplasat în incinta Spitalului la adresa din str. G., nr. 38-54, sector 1, are valoarea de circulație de 625.010 RON. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, dosarul fiind înaintat în vederea soluționării conflictului negativ de competență Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin sentința civilă nr. 56F din 05 iunie 2014, pronunțată de CAB, secția a III-a, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22 iulie 2014, sub nr. x/3/2011.

La 06 octombrie 2014, reclamantele A., B., C., au făcut o serie de precizări ale cererii lor, arătând că suprafața revendicată este de 154 mp și rezultă din diferența suprafeței de 1130 mp existentă în actul de vânzare-cumpărare din anul 1990 și suprafața de 976 mp găsită la efectuarea cadastrului în anul 2009, cu ocazia exproprierii pentru lărgirea străzii E. (expropriere ce nu are nicio legătură cu actualul litigiu).

Terenul revendicat a fost luat abuziv de Spitalul F. în anul 1977, împreună cu întreaga proprietate de 1130 mp teren și două corpuri de clădire: imobilul de la nr. 27 cu o suprafață construită de 162 mp și imobilul de la nr. 29 cu o suprafață construită de 133 mp. Imobilul de la nr. 27 a fost demolat în întregime de către spital în anul 1978, iar imobilul de la nr 29 a fost folosit drept contabilitate, iar ulterior depozit pentru materiale.

Terenul a fost amenajat ca parc pentru bolnavi-gravide, s-au plantat brazi, s-a construit o fântâna arteziana, s-a construit un grup sanitar-beci pentru vizitatori, s-au montat băncuțe iar terenul a fost plantat cu legume și verdețuri pentru spital în toata aceasta perioada 1977-1990. Spitalul a folosit timp de 13 ani acest teren, fără a plăti vreo despăgubire, în vreme ce proprietarul lui (soacra reclamantei) a plătit impozitul la stat 12 ani și a obținut o autorizație de construcție pentru un imobil amplasat pe același amplasament cu imobilul de la nr. 27.

Prin sentința civilă nr. 130 din 30 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea, arătând că, deși a pus în discuția părților suplimentarea probatoriului - prin solicitarea unui istoric de rol fiscal, a unei situații juridice a imobilului, respectiv a terenului, dacă acest teren a fost trecut în proprietatea statului, iar în caz afirmativ, în ce temei, respectiv în ce temei terenul s-a aflat în folosința pârâților Spitalul și Institutul - reclamantele au refuzat obținerea acestor relații, solicitând luarea unei hotărâri doar pe baza actelor de la dosar.

Întrucât probele de la dosarul cauzei nu sunt lămuritoare, iar afirmațiile reclamantelor privind situația terenului s-au dovedit a fi contradictorii, nu s-a putut stabili dacă suprafața de teren revendicată a fost preluată de stat anterior anului 1989 și eventual s-ar aplica legile de reparații sau a fost luat ulterior anului 1990, care a fost situația sa juridică, precum și cărui fapt sau act juridic s-ar datora lipsa suprafeței de teren pretinsă de reclamante.

Apelul declarat de reclamante împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 144A din 01 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că regimul juridic aplicabil unui litigiu este cel dat de natura sa și de dispozițiile legale incidente acestuia, iar nu de textele de lege indicate de parte în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată. Reclamantul, atunci când indică un anumit text de lege drept temei al pretențiilor sale, nu poate înlătura aplicarea altor texte legale care devin incidente în cauză în raport de situația de fapt și pretenția dedusă judecății.

Un anumit cadru legislativ se aplică persoanelor și litigiilor dintre ele în mod inevitabil și obligatoriu, nefiind lăsat la dispoziția părții să i se aplice o dispoziție legală sau nu, în funcție de invocarea sa sau nu, raportat la interesele sale particulare. Ceea ce este lăsat la dispoziția părții este fixarea limitelor judecății sub aspectul obiectului și cauzei juridice (desigur și sub aspectul cadrului procesual subiectiv). Cauza juridică însă nu este echivalentă cu un anumit text legal, ci se definește ca situația de fapt încadrată juridic în anumite instituții juridice și reglementări legale aplicabile în raport de mijlocul procedural ales de parte.

Prin urmare, odată ce instanța stabilește că imobilul în discuție cade sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, trebuie să dea prioritate legii speciale în concursul dintre aceasta și legea generală, și ca atare, are de verificat care sunt drepturile părților în contextul legii speciale, urmând a pronunța soluția impusă de această lege specială, iar pe de altă parte are de verificat dacă în contextul acestei legi speciale soluția sa contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în caz de conflict aceasta din urmă având prioritate.

În legătură cu cazul dedus judecății, instanța de apel a reținut că reclamantele au susținut în mod constant, atât prin cererile depuse la dosar cât și prin cererile adresate intimatului pârât Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului Prof. Dr. D. – Departamentul OG F., că acesta a preluat în fapt, anterior anului 1989 (respectiv încă din anul 1978), parte din terenul în suprafață de 1130 mp, ce era deținut în proprietate de numita H., urmând ca ulterior să fie emis și un decret de expropriere. Acest decret de expropriere nu a mai fost emis, însă pârâtul a continuat să ocupe parte din teren.

Susținerea apelantelor, cum că parte din terenul în suprafață totală de 1130 mp, revendicată în prezenta cauză, a fost ocupat de către pârât anterior anului 1989, se coroborează cu adresa din anul 1974 emisă de Direcția Sanitară a Municipiului București, dar și cu cererea formulată de numita H. la data de 29 iulie 1974, prin care fosta proprietară H. a cedat Spitalului F. o suprafață de 208 mp pentru funcționarea acestei unități sanitare.

Raportându-se la momentul preluării în fapt a acestei suprafețe de teren de către pârât, unitate sanitară de stat, instanța de apel a determinat că regimul juridic aplicabil revendicării imobilului în litigiu, preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este cel prevăzut de Legea nr. 10/200, astfel încât formularea acțiunii în revendicare de către apelantele reclamante și întemeierea acesteia pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu exclude incidența dispozițiilor acestei legi.

Făcând trimitere la dezlegările deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a arătat că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.” și, tot astfel, că „după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței”.

Din totalul suprafeței de teren de 1130 mp, cât se arată în actele prezentate de reclamante că existau, o suprafață de 276 mp a format obiect al exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994, conform sentinței civile nr. 1794 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, astfel că apelantelor reclamante ar fi trebuit să le rămână în proprietate, în urma acestei exproprieri, suprafața de 854 mp (1130-276=854mp).

Însă, atât cu ocazia efectuării lucrărilor de cadastru din anul 2009 (ulterior exproprierii suprafeței de 276 mp) cât și a întocmirii raportului de expertiză topografică întocmit în prezentul dosar (14 iunie 2013), s-a constatat că terenul deținut în fapt de apelantele pârâte este în suprafața de 976 mp, această suprafață fiind mai mare cu 122 mp decât suprafața rămasă în proprietatea acestora în urma exproprierii din anul 2008.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate, prin susținerea următoarelor critici:

-

Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, schimbând natură și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), dat fiind că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o acțiune în revendicare și grănițuire pentru o suprafața de 154 mp teren, de care reclamantele au fost deposedate în anul 1990, după revoluție, prin construirea unui gard de către Spitalul F. care să despartă proprietățile lor. Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecații prin aceea că a considerat acțiunea ca supunându-se prevederilor Legii nr. 10/2001, deși această lege nu este aplicabilă, iar reclamantele nu au revendicat un imobil naționalizat sau preluat abuziv anterior anului 1989.

La montarea gardului despărțitor în 1990, Spitalul F. a încălcat limitele de hotar existente la preluarea proprietății lor, în 1977, când a avut loc preluarea spre folosință a întregului imobil ce aparținea autoarei reclamantelor.

Reamintind istoricul și situația imobilului ce constituie proprietatea lor, recurentele au arătat din nou că acesta a fost dobândit ulterior anului 1989, prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 aprilie 1990, că imobilul a fost inclus în planurile cadastrale încă din anul 1949, că în anul 1977, pe planurile cadastrale înainte de cedarea spre folosință către spital, se puteau identifica cele două case, nr. 27 și nr. 29, lucru care nu se mai regăsește în planurile cadastrale de după preluarea imobilului de către spital, că întreg imobilul ar fi trebuit să facă obiectul unui decret de expropriere, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Terenul în suprafața de 1130 mp din acte și locuința nu au ieșit niciodată din patrimoniul autoarei lor, nu a fost naționalizat, donat, preluat abuziv.

Suprafața terenului rezultă din actele de vânzare-cumpărare din anii 1949 și 1974, din actul de vânzare cumpărare din 05 aprilie 1990, din certificatul de moștenitor din 06 decembrei 1994 și certificatul fiscal din mai anul 2009, iar faptul nepreluării abuzive a terenului rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 05 aprilie 1990 în care se specifică acest lucru. În plus, o serie de alte fapte dovedesc acest aspect, cum ar fi încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 05 aprilie 1990 (care nu s-ar fi putut realiza deoarece nimeni nu putea vinde ceva ce nu are), la baza vânzării aflându-se autorizația din anul 1990 eliberată de Primăria sectorului 1 București, înregistrarea imobilului în evidentele fiscale, plata impozitului, intabularea terenului.

Exproprierea din anul 2009, pentru lărgirea Bulevardului E., nu ar fi putut avea loc deoarece Statul nu putea expropria decât un teren proprietate privată. Nu a existat vreo contestație sau cerere cu privire la dreptul de proprietate al reclamantelor asupra respectivului imobil.

Prin urmare, nu este incidentă revendicării unui teren infim, de 154 mp, Legea nr. 10/2001, cât timp acest teren face parte integrantă din terenul dobândit de reclamante, intabulat pe numele lor și pentru care s-a plătit impozitul aferent întregii suprafețe.

Reclamantele dețin dreptul de proprietate asupra terenului conform actelor ulterioare anului 1989, iar autoarea, la momentul vânzării imobilului, a făcut dovada dreptului de proprietate anterior anului 1989, inclusiv dovada achitării impozitului .

Dreptul de proprietate asupra locuinței și terenului nu a fost contestat de nimeni, nici de pârâți și nimeni nu a susținut apartenența dreptului de proprietate asupra terenului la Stat pentru a putea fi aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

Dacă Primăria Municipiului București a afirmat că terenul face obiectul Legii nr. 10/2001, trebuia să și dovedească apartenența bunului la patrimoniul său, ca și modalitatea de preluare a acestuia, etc.

Suprafața revendicată de 154 mp, respectiv 148 mp găsită de expert prin măsurători, se află în posesia pârâtei și în proprietatea reclamantelor, posesie dobândită prin construirea eronată a gardului despărțitor realizată în 1990, pentru a-și proteja investiția făcută în acea zona pe terenul reclamantelor.

Acțiunea în revendicare tinde la dobândirea posesiei nu a proprietății, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Nu s-a cerut în acest litigiu reconstituirea dreptului de proprietate, deoarece reclamantele dețin acest drept, iar terenul nu a ieșit niciodată din proprietatea autoarei lor.

Pentru a da dezlegarea din hotărârea sa, instanța de apel ar fi trebuit să arate prin ce acte a ieșit terenul din proprietatea autoarei și cum se dovedește că în prezent terenul se află în proprietatea statului întrucât în lipsa acestor dovezi nu se poate discuta despre aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Cauza acțiunii de față se regăsește în faptul construirii eronate a unui gard cu încălcarea limitei de hotar. Pentru a determina temeinicia acțiunii, instanța trebuia doar să stabilească întinderea dreptului de proprietate al reclamantelor și al pârâtului, precum și stabilirea întinderii terenului posedat în fapt de fiecare din părțile litigante.

Gardul a fost construit după revoluție, în 1990, pârâtul neinvocând vreo preluare abuzivă a terenului de către stat, proprietarii reali având deplină încredere că li se va împrejmui suprafața cedată spre folosința în anul 1977, de aceea nu s-a făcut nicio măsurătoare.

Terenul în speță nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei și nu se solicită reconstituirea dreptului de proprietate, ci doar efectuarea unei simple măsurători comparative pentru grănițuirea a două terenuri învecinate.

Instanța de apel a schimbat înțelesul vădit al acțiunii, neexistând nicio dovadă, niciun act de preluare, niciun decret de expropriere care să probeze ieșirea imobilului din patrimoniul autoarei pentru ca reclamantele să-l solicite în baza Legii nr. 10/2001.

Titlul lor asupra imobilului există, de altfel, este intabulat, terenul de 148 mp revendicat făcând parte integrantă din acesta.

Nu au solicitat și nu ar putea solicita reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 10/2001, atâta timp cât dreptul le aparține în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1990, există deschis rol fiscal, plătindu-se impozit pentru 1130 mp teren până în anul 2009, când s-a făcut cadastrul pentru exproprierea stradală.

Pârâții nu au dovedit că poseda suprafața de 148 mp, găsită de expert în plus, în baza vreunui decret sau alt act de preluare anterior anului 1989. Deci, nu se poate vorbi despre aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, litigiul fiind despre stabilirea liniei de hotar între două proprietăți. În lipsa dovezii că un imobil este în proprietatea statului nu se pot invoca prevederi ale Legii nr. 10/2001.

- Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, neobservând actele dosarului și temeinicia cererii de chemare în judecată (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Această critică a fost susținută în legătură cu concluzia instanței de apel, în sensul că reclamantele ar deține în fapt o suprafață excedentară, de 122 mp, față de cea a actelor, luând în considerare și suprafața de teren ce le-a fost expropriată în anul 2008.

Astfel, recurentele au susținut că terenul ce la aparține, din strada E. nr. 27-29, este în suprafață de 1130 mp, din care, în cursul anului 2008, a avut loc exproprierea unei suprafețe de 276 mp pentru lărgirea străzii E. La acea dată au făcut cadastrul imobilului deoarece altfel nu putea fi expropriat, ocazie cu care au constatat că în loc de 1130 mp, în fapt se regăsesc doar 976 mp teren.

Diferența este de 154 mp, respectiv suprafața revendicată prin prezenta acțiune. Suprafața de 276 mp preluată cu ocazia exproprierii în vederea lărgirii străzii E. se scade din suprafața de teren găsită în urma intabulării, adică 976 mp, iar nu din suprafața din acte, de 1130 mp. Astfel, în loc să dețină în fapt 854 mp teren (1130-276=854 mp) conform actelor, reclamantele dețin doar 700 mp.

Diferența între cât dețin în fapt - 700 mp și cât ar fi trebuit să dețină, conform actelor după expropriere – 854 mp este exact suprafața revendicată - 154 mp.

Instanța de apel a adunat eronat suprafața găsită în urma intabulării - 976 cu suprafața expropriată - 276 mp, deși trebuia să scadă din suprafața găsită suprafața expropriată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

La data de 23 septembrie 2016, intimatul Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fiind corectă constatarea instanțelor de judecată în sensul că parte a terenului de 1130 mp a fost preluat de I.O.M.C., fostul Spital F., încă din 1978, astfel că restituirea acestei părți nu ar putea avea loc decât cu respectarea termenelor și condițiilor stabilite prin Legea nr. 10/2001.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând criticile din recursul reclamantelor, Înalta Curte apreciază că acestea au caracter nefondat.

Primul motiv al recursului reclamantelor a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Raportat la cazul dedus judecății, acest motiv de recurs a fost susținut față de aprecierea instanței de apel în sensul că imobilului ce face obiectul judecății, date fiind istoricul și situația sa juridică, îi este aplicabil regimul de drept al Legii speciale nr. 10/2001, astfel încât revendicarea sa de la pârâți, pe calea dreptului comun, nu este posibilă.

Înalta Curte reține că invocarea acestui motiv de recurs presupune cu necesitate ca litigiul dedus judecății să privească interpretarea ori reglementarea de raporturi juridice între părți care să aibă la bază un act juridic în sensul de negotium iuris, întrucât pe calea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se tinde la protejarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

În sensul legii procesuale civile, interpretarea greșită de către instanță a actului juridic dedus judecății (prin schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia) vizează interpretarea dată actului juridic (unilateral au bilateral) încheiat ori semnat de părțile litigante, care guvernează raporturile dintre acestea, și în legătură cu care s-a născut diferendul între ele, iar nu interpretarea dată de instanță actelor de procedură înfăptuite în cursul procesului, cum ar fi cererea de chemare în judecată, așa cum s-a invocat de către recurentele-reclamante, susținându-se că instanța de apel ar fi denaturat obiectul acțiunii – în revendicare și grănițuire pe dreptul comun, transformând-o ori calificând-o ca fiind supusă Legii nr. 10/2001.

Astfel de critici, pentru argumentele arătate, nu sunt deschise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., impropriu invocat de recurente pentru a susține nelegalitatea determinării incidenței în cauză a altui regim juridic aplicabil decât cel invocat de parte. Fiind însă susceptibile de încadrare în motivul legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste critici vor fi analizate pe acest temei.

Recurentele susțin, așa cum au făcut-o inițial și prin cererea de chemare în judecată, că au dedus judecății un litigiu întemeiat pe dreptul comun, respectiv un diferend între vecini, reglabil pe calea unei acțiuni în revendicare și grănițuire, a cărui cauză se regăsește în eronata trasare a gardului despărțitor între proprietăți, prin înglobarea de către pârât a unei suprafețe de 154 mp teren, din totalul de 1130 mp ce le aparține, aflat la adresa din București, str. E. nr. 27-29, sector 1. De asemenea, acestea au subliniat că nu au cerut în proces reconstituirea dreptului de proprietate deoarece dețin deja acest drept în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 aprilie 1990, drept înscris în cartea funciară și pentru care au plătit impozit fiscal, fiind titulare de rol. Potrivit acestora, niciodată suprafața de teren revendicată de la pârât nu a făcut obiectul vreunei preluări abuzive de către stat, atare împrejurare nefiind nici susținută de vreuna din părțile litigante, dar nici probată în vreun fel.

Înalta Curte reține, totuși, că soluția primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în judecată, a avut la bază argumentul opoziției manifestată de reclamante față de propunerea tribunalului de suplimentare a probelor în vederea lămuririi regimului juridic al terenului revendicat.

De asemenea, deși prin motivele de recurs pretind că niciodată nu a avut loc o preluare abuzivă de către stat a terenului obiect al litigiului, recurentele uită că despre această preluare au furnizat ele însele relații prin chiar „precizările” (sub aspectul motivelor și istoricului juridic al proprietății) aduse cererii introductive, prin înscrisul de la dosarul primei instanțe (tribunalul), arătând că „terenul pe care îl solicităm a fost luat abuziv de Spitalul F. în anul 1977, împreună cu întreaga proprietate de 1130 mp teren și două corpuri de clădire”, cea de la nr. 29 și cea de la nr. 27, ocazie cu care a avut loc și demolarea clădirii de la acest din urmă număr poștal; că terenul a fost amenajat ca parc pentru bolnavi sau a fost plantat cu legume și verdețuri pentru spital în toată perioada 1977-1990, că spitalul l-a folosit timp de 13 ani fără a plăti chirie, știind că se va restructura zona, despăgubirile materiale urmând a le primi proprietarul, când se va face exproprierea.

Recurentele au mai precizat că apariția decretului de expropriere nu a mai avut loc, date fiind modificările socio-politice determinate de revoluție, iar întrebate fiind de prima instanță asupra circumstanțelor reintrării în posesia terenului din str. E. nr. 27-29, sector 1, au declarat prin A. că soțul său a mers la directorul spitalului și a solicitat un apartament în imobil.

Susțineri în același sens ale recurentelor se mai regăsesc în notele de ședință de la dosarul tribunalului, prin motivele de apel și prin înscrisul intitulat „clarificări pentru instanță”, regăsit la dosarul de apel.

Instanța de apel a constatat însă că cele relatate de reclamante sunt susținute și de elemente probatorii ale dosarului, indicându-se în acest sens adresa din 18 mai 1974 a Direcției Sanitare a Municipiului București, dar și declarația fostei proprietare H., prin care solicită (la 29 iulie 1974) „rectificarea impozitului pe proprietatea de la adresa de mai sus deoarece din teren am cedat Spitalului F. o suprafață de 208 mp pe data de 1 aprilie 1974”.

De vreme ce informațiile sunt în sensul existenței unui transfer chiar al unui drept de folosință asupra unei suprafețe de 208 mp teren de la fosta proprietară către Spital, realizat (în anul 1974) anterior preluării în fapt a întregii suprafețe de 1130 mp și construcții, pretins a fi avut loc în anul 1977, preluare ce a precedat unei preconizate (dar nefinalizate) măsuri a exproprierii și despre care relatează chiar reclamantele în precizările cererii lor, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că terenul ce face obiectul litigiului intră sub regimul de reglementare al Legii nr. 10/2001, acesta neputând fi revendicat de la pârâți pe calea dreptului comun.

Faptul că, atât în cazul cedării suprafeței de 204 mp realizată în anul 1974, cât și a preluării întregului teren cu construcții de la nr. 27 și nr. 29 de pe str. E., realizată în anul 1977, ar fi fost vorba despre o preluare în vederea folosinței terenului pe durată nedeterminată, în lipsa plății oricărei chirii sau despăgubiri, iar nu despre un real transfer al dreptului de proprietate, constituie argumente ce susțin chiar caracterul abuziv al preluării, care însă nu pot fi susținute într-o acțiune în realizare și grănițuire formulate în condițiile dreptului comun.

Definiția cuprinzătoare a noțiunii de „imobile preluate în mod abuziv”, regăsită în enumerarea de la art. 2 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, include indiscutabil și categoria preluărilor în fapt, în care se înscrie, potrivit susținerilor reclamantelor ori elementelor probatorii ale cauzei, menționate de instanța de apel, și situația imobilului revendicat.

Fie că raportarea se realizează la „cedarea suprafeței de 204 mp teren” realizată de H. în favoarea Spitalului H. la 1 aprilie 1974 sau la „preluarea abuzivă” de către Spital a întregii suprafețe de 1130 mp și construcții de la adresa din E., nr. 27 și nr. 29, ce se pretinde a fi avut loc în 1977, pierderea proprietății reclamantelor de astăzi îmbracă forma unei preluări de facto, realizată sau propusă în beneficiul unei entități a statului și care a intervenit în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Astfel fiind, nu se poate admite că pentru recuperarea de către reclamante a oricărei suprafețe din terenul de 1130 mp, chiar și pentru suprafața infimă de 154 mp, acestea ar avea deschisă calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun împotriva pârâților Ministerul Sănătății și Institutul (fostul Spital F.).

Această concluzie nu poate fi înlăturată de argumente precum cele invocate de recurente, în sensul că autoarea lor a deținut cu titlu terenul, pe bază de înscrisuri anterioare anului 1989 ori că ar fi plătit întotdeauna impozit pe întreaga suprafață de 1130 mp teren, a cărui proprietate nu ar fi pierdut-o niciodată, de vreme ce relatările acestora, ca și elementele probatorii, administrate la solicitarea instanței de apel, indică o situație contrară.

Nici argumente precum faptul că recurentele însele dețin bunul în baza unui titlu legal – contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 5 aprilie 1990 – care se referă la una din construcții și întreaga suprafață de 1130 mp, că dreptul a fost înscris în cartea funciară și că există deschis rol fiscal, plătindu-se impozit pentru toată suprafața de 1130 mp teren (până în 2009), nu sunt apte să schimbe această concluzie asupra regimului juridic căruia îi este supusă suprafața revendicată.

Mențiunea din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 5 aprilie 1990, în sensul că „Locuința este liberă de sarcini sau servituți, nu a fost naționalizată, nu a trecut în patrimoniul statului prin vreun act normativ”, este pur declarativă, neconstituind în sine dovada împrejurărilor la care se referă și în plus ea vizează situația locuinței, iar nu și a terenului. Deschiderea rolului fiscal și plata impozitului pentru suprafața de 1130 mp se întemeiază chiar pe mențiunile acestui contract, neconstituind dovezi suplimentare ale aceluiași fapt afirmat, iar înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu are efecte constitutive de proprietate.

Faptul că, ulterior cedării de către fosta proprietară, în favoarea Spitalului, a unei suprafețe de 204 mp (în aprilie 1974) și ulterior preluării de către același Spital (în 1977) a întregii suprafețe de teren și a locuințelor existente la nr. 27 și la nr. 29 pe str. E., fosta proprietară a redobândit posesia terenului și a locuinței rămase după demolare, pe calea unor împrejurări de fapt (după 1990), că – în aceste circumstanțe – a reușit încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu reclamantele, urmată de înscrierea dreptului în cartea funciară și de deschiderea rolului fiscal, și că tot la nivelul anului 1990 a avut loc amplasarea unui gard despărțitor de către spital, despre care se pretinde că ar fi înglobat o suprafață de 154 mp din terenul reclamantelor, constituie toate împrejurări de fapt ori consecințe ale unor împrejurări de fapt care nu schimbă regimul juridic aplicabil bunului revendicat. Dat fiind acest regim, nu poate fi primită susținerea recurentelor, în sensul că litigiul ar fi unul de drept comun, în grănițuire și revendicare, privitor la un diferend între vecini.

Este adevărat că recurentele nu au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului despre care au susținut că le lipsește din totalul de 1130 mp, cât figura în actul de dobândire al autoarei lor din 1949, dar nici acest aspect nu justifică recuperarea suprafeței de 154 mp de la pârâți, pe calea dreptului comun, întrucât, după cum corect a reținut instanța de apel, un anumit regim juridic este aplicabil unui bun în raport de elementele de fapt și cele juridice cărora acesta a fost supus în istoricul său, iar nu după voința reclamantului care înțelege să invoce aplicarea unor anume norme juridice și să le ignore pe altele.

Înalta Curte nu consideră, precum au afirmat recurentele, că deținând un titlu de proprietate (și) asupra suprafeței de 154 mp, acestea nu ar fi avut motiv să ceară reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestei suprafețe în baza legilor reparatorii, de vreme ce, pe de o parte, susțin că în fapt suprafața în cauză le lipsește (nu se află în posesia lor), iar, pe de altă parte, afirmă că partea de teren în cauză se află în continuare în stăpânirea celui care, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, a realizat o preluare abuzivă a întregului teren din care făcea parte aceasta.

Soluționarea acțiunii deduse judecății, cu ignorarea regimului juridic ce guvernează bunul litigios, nu ar putea avea loc, de bunăseamă, nici în considerarea atitudinii pârâților, după cum au opinat recurentele întrucât, de vreme ce regimul legal al unui bun nu este lăsat la alegerea sau aprecierea reclamantului, în egală măsură, el nu poate fi determinat nici de atitudinea procesuală a părții pârâte concretizate, spre exemplu, în neopunerea la admiterea acțiunii ori în necontestarea dreptului reclamantului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă dezlegarea dată de instanța de apel acțiunii, dezlegare ce se sprijină în mod esențial pe determinarea corectă a regimului legal incident bunului revendicat.

Este adevărat că la hotărârea atacată, instanța de apel dezvoltă și un argument subsidiar, sprijinit pe rezultatul calculului suprafețelor de teren deținute și care ar fi putut fi deținute de reclamante, luând în considerare exproprierea ulterioară anilor 1990, realizată în scopul lărgirii străzii E. și care a afectat și imobilul de la nr. 27-29 de pe strada E.

Este real și că, în urma acestor calcule, instanța de apel concluzionează eronat că reclamantele ar deține în fapt, în urma exproprierii realizată în 2008 (și care le-a afectat o suprafață de 276 mp teren) o suprafață de teren de 976 mp, mai mare cu 122 mp decât cea cuvenită potrivit actelor, când, în realitate, suprafața rămasă este de doar 700 mp.

Recurentele au criticat și acest argument subsidiar, susținând că instanța de apel ar fi pronunțat o hotărâre nelegală, neobservând actele dosarului și temeinicia cererii de chemare în judecată, critică pe care au întemeiat-o pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă totuși la vicii de nelegalitate a hotărârii care nu are un temei legal ori care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Apreciind, pe de o parte, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu e compatibil cu această ultimă parte a analizei realizată de instanța de apel (care s-a întemeiat efectiv pe probe și pe analiza acestora), iar pe de altă parte, că și ajungând la concluzia corectă (în sensul că recurentele dețin în prezent 700 mp la adresa menționată, așadar mai puțin cu 154 mp decât s-ar cuveni, potrivit actelor) soluția litigiului nu ar fi putut fi alta decât cea adoptată, date fiind dezlegările arătate cu ocazia cercetării primei critici de recurs (precum s-a arătat, calculul suprafețelor fiind utilizat de instanța de apel ca un argument subsidiar și nenecesar), Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A., B. și C. împotriva deciziei nr. 144A din 1 martie 2016 a Curții de Apel București, s

ecția a IV-a civilă

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2016.