ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1467/2017

HOTĂRÂRE

04.10.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1467/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1467/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 25 octombrie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Asociația Clubul Sportiv B. Târgu Jiu, obligarea pârâtei la plata sumei de 24.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății efective, reprezentând drepturi salariale aferente lunilor decembrie 2015 - mai 2016 (inclusiv), datorate în temeiul contractului individual de muncă nr. 640 din 24 august 2015, la plata sumei de 37.680 dolari S.U.A., echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății efective, reprezentând penalități de întârziere salariale calculate până la 18 octombrie 2016 și la plata penalităților de întârziere salariale, calculate în continuare, până la plata efectivă a debitului principal în cuantum de 24.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 2605 din 10 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VllI-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței generale a instanțelor române. A respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței materiale a tribunalului. A admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Analizând cu prioritate excepțiile invocate în cauză, tribunalul a constatat, cu privire la raportul juridic dedus judecății, că în speță a fost semnat un contract individual de muncă, ceea ce diferențiază un atare contract de o convenție civilă de prestări servicii fiind raportul de subordonare a salariatului față de angajator.

S-a observat din cuprinsul cererii de chemare în judecată coroborat cu mențiunile din contractul depus la dosar, că reclamantul are domiciliul în Statele Unite ale Americii (la dosar neaflându-se nicio dovadă a reședinței acestuia în București), că a activat ca jucător profesionist la clubul pârât și ca a fost încheiat pe perioadă determinată, respectiv 23 august 2015 - 22 mai 20Î6, contractul individual de muncă.

Dat fiind faptul că reclamantul a fost salariat al pârâtului, instanța a reținut aplicarea normei cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011, constatând că în cauză competența teritorială este alternativă, în funcție de domiciliul, reședința sau locul de muncă al reclamantului.

S-a observat însă că în speță intervine un element de extraneitate determinat de naționalitatea și domiciliul reclamantului, la momentul înregistrării acțiunii neputând fi preluat de reper nici locul de muncă, deoarece acesta nu mai exista.

În măsura în care la momentul înregistrării acțiunii contractul încetase, tribunalul a reținut că și în ipoteza în care nu ar fi existat prevederea imperativă cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competența de soluționare ar fi aparținut Tribunalului Gorj, aceasta fiind instanța, de la sediul pârâtului, instanță de drept comun conform art. 307 C. proc. civ., fiind evidentă inaplicabilitatea art. 1072 din cod.

În contextul dat, în raport de data la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată, s-a constatat că erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 134/2010, care în Cartea a VlI-a reglementează procedura procesului civil internațional și care au înlocuit dispozițiile Legii nr. 105/1992, principalul criteriu după care este atrasă competența internațională a instanțelor române fiind existența pe teritoriul României a domiciliului sau sediului pârâtului, care în speță este situat în județul Gorj.

Prin sentința nr. 838 din 4 iulie 2017, Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență. A suspendat, din oficiu, judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

S-a reținut, pornind de la prevederile C. muncii și ale Legii nr. 62/2011, care prevăd o competență teritorială exclusivă în materia litigiilor de muncă în funcție de domiciliul/reședința/sediul/locul de muncă al reclamantului și având în vedere că reclamantul este cetățean străin, nu are domiciliul/reședința în România, iar la momentul introducerii acțiunii nu mai avea locul de muncă pe teritoriul României, că în atare situație, față de art. 275 C. muncii și art. 216 din Legea nr. 62/2011, devin incidente dispozițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în considerarea argumentelor ce succed:

Art. 1 și art. 2 lit. c) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii reglementează domeniul raporturilor de muncă și se aplică cetățenilor străini încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României.

Art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 stipulează în sensul că judecarea conflictelor de munca este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 din cod, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.

Prin urmare, litigiului privitor la soluționarea conflictului de muncă dedus prezentei judecăți i se aplică legea materială și procesuală română.

În principiu, competența teritorială internă (art. 107 C. proc. civ.) se stabilește în raport cu domiciliul, respectiv sediul pârâtului. Regula generală este că „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul”. Pentru cazul în care domiciliul/sediul este necunoscut, se recurge la instanța reședinței/reprezentanței pârâtului, iar dacă nu are reședință/reprezentanță cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reprezentanța, după caz.

Legea nr. 62/2011 a dialogului social, prin art. 210, reglementează o excepție de la această regulă de principiu, în sensul că „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. Aceasta este o normă alternativă cu caracter protectiv, constituind un beneficiu pentru salariatul căruia i se permite să opteze între două instanțe, deopotrivă competente.

În cauză, potrivit actelor și lucrărilor dosarului, reclamantul A. nu are domiciliu sau rezidență pe teritoriul României, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată, și anume 25 octombrie 2016, raporturile de muncă cu pârâtul încetaseră.

Astfel, având în vedere ca la data învestirii instanței, reclamantul nu avea domiciliul, reședința sau locul de muncă în România și că acesta nu s-a adresat instanței în raza căreia a avut locul de muncă, nefacând o alegere de competență teritorială, astfel cum era îndrituit potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, textul legal anterior citat nu își găsește utilitatea în stabilirea competenței, iar calitatea de cetățean străin a reclamantului impune raportarea la prevederile art. 1065 din Cartea a VI-a din C. proc. civ., conform cărora „Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel” coroborate cu cele ale art. 1072 alin. (1) din cod, potrivit cărora „Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale”.

În atare situație devin incidente dispozițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., ce statuează că dacă în aplicarea prevederilor alin. (1) ale acestui text, nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 București sau, după caz, la Tribunalul București. în condițiile în care reclamantul nu s-a adresat instanței de la locul de muncă, nu există niciun element care să atragă o astfel de apreciere.

Cum potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, tribunalul este instanța competentă material să soluționeze cererile având ca obiect conflictele de muncă, în aplicarea dispozițiilor art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Tribunalului București.