ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 201/2016

Decizia nr. 201/2016

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4753 din 10 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de pârâta A. și de reclamanta SIF B. SA împotriva sentinței civile nr. 1428 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut în esență următoarele aspecte:

Invocarea de către recurenta reclamantă a motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 cu referire la art. 178 alin. (4), devenit art. 183 alin. (4), și art. 67 alin. (1), (2) din Legea nr. 31/1990, în sensul greșitului considerent al instanței că aceste texte legale interzic administratorilor și personalului societății să participe la profitul acesteia, este neîntemeiată, întrucât interpretarea sistematică, corelată, a actelor normative incidente în situația litigioasă conduce, într-adevăr, la concluzia pe care instanța de fond a argumentat-o logic și exhaustiv, spre deosebire de recurenta reclamantă, care nu a fost în măsură să justifice în mod rezonabil raționamentul său contrar.

De asemenea, nici argumentul recurentei reclamante referitor la interpretarea greșită a art. 55 C. fisc. de către instanța de fond nu fost reținut, întrucât acest text legal reglementează impozitarea veniturilor asimilate salariilor, cum este cazul sumelor repartizate din profitul net, aspectul fiind unul pur fiscal și aplicându-se în măsura în care există situațiile premise respective, neexistând nicio rațiune pentru care o dispoziție fiscală să fie considerată ca fiind creatoare de drepturi în materia societăților sau a dreptului muncii.

În ceea ce privește critica privind greșita concluzie că doar în societățile la care se referă O.G. nr. 64/2001 se permite participarea salariaților la profit, întrucât s-ar încălca principiul nediscriminării, s-a apreciat că nu este justificată.

Instanța de recurs a apreciat totodată că - în condițiile în care contractul Colectiv de Muncă Unic încheiat la nivel național, ca și cel încheiat la nivel de unitate, trebuie să respecte legislația în vigoare, iar aceasta nu mai oferă temei pentru repartizarea profitului către salariații societăților cu capital privat - este irelevant dacă acestea prevăd sau nu o astfel de repartizare.

Referitor la faptul că instanța de fond ”nu a ținut seama de concluziile obiectivelor 1, 3 ale expertizei fiscale”, Înalta Curte a arătat, în primul rând, că instanța nu este ținută de concluziile expertizei, în măsura în care acestea sunt contrazise de situația de fapt reținută pe baza celorlalte mijloace de probă sau a dispozițiilor legale incidente, iar atributul interpretării și aplicării legii aparține instanței de judecată, și nu expertului contabil.

Instanța de recurs a constatat că nu poate fi primită cererea subsidiară formulată de recurenta reclamantă, reiterată și prin concluziile scrise, ca ”prin prisma modificărilor aduse de O.U.G. nr. 91/2007 art. 7 alin. (1) din Legea nr. 200/2006 începând cu 1 ianuarie 2008”, să se dispună anularea actului contestat pentru contribuțiile cu caracter social din perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2007 (386.783 lei) și penalitățile aferente (596.866 lei), întrucât din actele cauzei rezultă că, în urma admiterii parțiale a contestației administrative formulate de reclamantă împotriva Deciziei nr. 291/2010, organul fiscal a procedat, potrivit legii, la recalcularea sumelor datorate pe perioada 2005-2009 (care include și perioada solicitată de recurenta-reclamantă), emițând Decizia nr. FMC/405 din 22 noiembrie 2011, supusă unei proceduri de contestare administrativă și, ulterior, judiciară distinctă.

De asemenea, s-a constatat că organul fiscal a procedat corect la stabilirea obligației suplimentare de plată, întrucât reclamanta nu a declarat aceste impozite pe dividende potrivit art. 63 alin. (1) și art. 93 C. fisc. și, respectiv, art. 116 alin. (1), (5) din C. fisc.

Instanța de recurs a constatat că recurenta reclamantă a declarat impozitele respective prin declarații cod 100 subsecvent declarațiilor inițiale, și nu prin declarații rectificative, motiv pentru care acestea nu au fost preluate în evidența fiscală.

Din concluziile raportului de expertiză fiscală întocmit în cauză, a rezultat că sumele datorate cu aceste titluri au fost integral achitate în termenul legal, aspect recunoscut cel puțin indirect și de recurenta-pârâtă, care nu a stabilit majorări de întârziere pentru aceste sume.

Or, câtă vreme rațiunea și scopul legii, de colectare la bugetul de stat a impozitului pe respectivele categorii de venituri au fost atinse și s-au materializat în achitarea integral și la timp a sumelor datorate, apare ca lipsită de orice fundament juridic și logic emiterea unei decizii de impunere pentru aceste sume, care ar urma, practic, să fie achitate încă o dată.

Înalta Curte a apreciat nu poate fi reținută critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește majorările de întârziere în sumă de 129.513 lei aferente impozitului pe veniturile nerezidenților,

Din raportul de expertiză fiscală întocmit în cauză pe baza actelor contabile prezentate de părți, rezultă că recurenta reclamantă a achitat cu titlul de impozit pe dividendele distribuite persoanelor juridice nerezidente suma de 1.995.059 lei, cu 15.794 lei mai mult decât datora luând în considerare Convențiile de evitare a dublei impuneri incidente, nereținându-se vreun impozit în plus în numele rezidenților și nesolicitându-se restituirea plății făcute în plus.

În fine, instanța de recurs a respins și critica privind acordarea procentului de 10% din suma plătită cu titlul de onorariu de avocat.

Împotriva Deciziei nr. 4753 din 10 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire SIF B. SA.

Cererea de m revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21(2) din Legea nr. 554/2004 solicitându-se ca urmare a admiterii cererii de revizuire admiterea recursului declarat de societatea revizuentă și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în integralitate a acțiunii reclamantei astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, revizuenta arată că aceasta este admisibilă în raport de motivele invocate, care se încadrează în dispozițiile art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004 și în raport de dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1039/2012. În raport de Decizia Curții Constituționale nr. 1039/2012 calea de atac întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este admisibilă atunci când are ca obiect și hotărârea unei instanțe de recurs care nu evocă fondul cauzei, dar prin care a fost încălcat dreptul Uniunii Europene. Aceasta deoarece reglementarea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reprezintă un mijloc procedural care permite reformarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțată de o instanță judecătorească cu încălcarea priorității dreptului Uniunii Europene, reprezentând un mijloc de asigurare a respectării obligației asumate de statul român, înscrisă în art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană și garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituția României.

În ceea ce privește decizia contestată prin care au fost respinse ambele recursuri declarate de părți, fiind menținută soluția instanței de fond prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată, revizuenta arată că instanța de recurs deși i s-a solicitat nu a înlăturat normele de drept intern care vin în contradicție cu normele de drept european, conform art. 148 alin. (2) din Constituția României și având în vedere considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1039/2012.

În concret revizuenta arată că instanța de recurs a făcut aplicarea normei naționale respectiv dispozițiile art. 178 alin. (4) devenit art. 183(4) din Legea nr. 31/1990 raportat la dispozițiile art. 67 alin. (1) și (2) din același act normativ care se referă la cota parte din profit ce se plătește fiecărui asociat, proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, normă care în opinia revizuentei vine în conflict cu normele comunitare respectiv art. 345, art. 106 și art. 107 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, art. 4 și 5 din Directiva nr. 2006/111/CE din 16 noiembrie 2006 privind transparența relațiilor financiare care reglementează principiul egalității de tratament între întreprinderile publice și private, principiul neutralității concurențiale precum și aplicarea principiului neutralității concurențiale prin controlul ajutorului de stat.

Instanța de recurs a invocat faptul că art. 178 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale a stipulat expres, până la modificările aduse de Legea nr. 161/2003, dreptul administratorilor și al personalului societății cu capital de stat sau privat de a participa alături de fondatori la beneficii, în situația în care acest drept de participare la profit este prevăzut în actul consecutiv ori a fost adunarea generală extraordinară, ori ulterior textul legal a prevăzut acest drept numai pentru fondatori în cazul societăților cu capital privat, fără ca în lege să mai fie prevăzut alt text care să se refere la un astfel de drept al personalului, deși acest drept a rămas menționat în contractul colectiv de muncă la nivel național pentru anii 2007-2010.

Revizuenta arată că instanța de recurs nu a sancționat, prin înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 referitoare la regimul participării la profit care creează discriminări pentru salariații din societățile private comparativ cu cei din societățile în care statul este acționar majoritar care au dreptul, expres prevăzut de O.G. nr. 64/2001 de a participa la o parte din profitul acestor entități.

Se apreciază că rezultatele tratamentului fiscal diferit constau în consecințe fiscale diferite, salariații din sectorul privat fiind impozitați mai sever comparativ cu cei din societățile de stat și regiile autonome, cu echivalentul contribuțiilor sociale obligatorii, fiind încălcate dispozițiile art. 20, 21 și 28 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

În raport de motivele expuse se solicită admiterea cererii de revizuire astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

La dosar intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată, apreciindu-se că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Curtea asupra admisibilității cererii de revizuire, în condițiile în care Decizia civilă nr. 4753 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nu evocă fondul, fiind respinse ambele recursuri declarate de părți și menținută sentința civilă nr. 1428 din 23 aprilie 2013, constată că aceasta este admisibilă în raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 și de interpretarea dată prin Decizia Curții Constituționale nr. 1039/2012.

Potrivit art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

„(1) Împotriva soluțiilor definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de C. proc. civ.

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adăuga la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare”.

Alin. (1) al art. 21 din Legea nr. 554/2004 a fost abrogat prin Legea nr. 76/2012, art. 54 pct. 5.

În privința dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 1039/2012, că sunt neconstituționale, în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.

În considerarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, se constată că revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 poate fi exercitată și împotriva hotărârilor care nu evocă fondul.

În raport de cele expuse, Curtea apreciază cererea de revizuire ca admisibilă urmând a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Instituirea căii de atac a revizuirii prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, în materia contenciosului administrativ a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs în sensul încălcării obligației garantate prin art. 148 alin. (4) din Constituția României.

Curtea apreciază pentru următoarele considerente că în cauză această condiție nu este îndeplinită, neputându-se reține că instanța de recurs prin soluția de menținere a hotărârii instanței de fond, ca efect al respingerii recursurilor, a încălcat principiul priorității dreptului comunitar în sensul dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004.

În fapt revizuenta susține că instanța de recurs prin soluția de respingere a recursului declarat de revizuentă - societate cu capital privat a aplicat dispozițiile art. 178 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu dispozițiile O.G. nr. 64/2001 fără a sancționa caracterul discriminatoriu al acestor dispoziții legale ale normei naționale, care permit participarea la profit doar a salariaților din societățile cu capital integral sau majoritar de stat. Prin această aplicare a normei naționale revizuenta arată că instanța de recurs a încălcat dispozițiile dreptului Uniunii Europene prin care sunt interzise tratamentele discriminatorii sau cele prin care este afectată concurența între societăți.

În esență revizuenta susține că prin interzicerea participării la profit și a salariaților cu capital integral sau majoritar de stat, norma națională a intrat în conflict cu principiile dreptului Uniunii Europene, iar instanța de recurs, care nu a înlăturat aceste dispoziții a pronunțat o hotărâre prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar în sensul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Curtea nu va reține ca întemeiate susținerile revizuentei în cauză neputându-se reține încălcarea de către instanța de recurs a principiilor generale ale dreptului european respectiv nediscriminarea sau libera concurență.

Aceasta ținând cont de obiectul cauzei care este strict de natură fiscală iar în cauză a fost aplicată și interpretată corect norma națională, respectiv dispozițiile Legii nr. 31/1990 și O.G. nr. 64/2001. Astfel pentru societățile comerciale cu capital privat - cazul revizuentei, odată cu modificarea Legii nr. 31/1990 prin Legea nr. 161/2003 nu mai există cadrul legal privind repartizarea profitului către salariații săi, cu excepția salariaților societăților menționate în mod expres prin O.G. nr. 64/2001, salariații din societățile cu capital privat neavând dreptul de participare la profit, ci doar la premii supuse regimului curent de impozitare al veniturilor asimilate salariilor, pentru care se datorează contribuții la asigurările sociale și fondurile speciale.

Iar modificarea Legii nr. 31/1990 prin Legea nr. 161/2003 este de competența exclusivă a legiuitorului român neputându-se reține că prin aceasta a fost încălcat principiul nediscriminării deoarece nu există situații similare sau principiul liberei concurențe deoarece nu există o faptă anticoncurențială.

Măsura legislativă dispusă și aplicată corect de instanța de recurs privește calificarea sumelor acordate salariaților societății reclamante. S-a apreciat corect, prin aplicarea dispozițiilor normei naționale, care nu este în conflict cu principiile normei comunitare, că participarea salariaților la profitul societății de investiții financiare constituie acordare de premii, sumele primite fiind de natura veniturilor asimilate salariaților, pentru care se datorează contribuții la asigurările sociale și fondurile speciale.

În ceea ce privește susținerile revizuentei privind aplicarea în cauză a Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic încheiat la nivel național acestea nu sunt fondate. Aceste contracte trebuie să fie în concordanță cu legea și nu pot produce efecte și în cazul salariaților companiilor private, întrucât încalcă prevederile legii societăților comerciale.

În esență salariați din societățile cu capital privat nu pot beneficia de drepturi cu caracter general menționate în contractul colectiv de muncă dacă norma specială aplicabilă Legii nr. 31/1990 modificată prin Legea nr. 161/2003 nu mai reglementează pentru ei aceste drepturi. Aceasta nu poate fi reținută ca o încălcare a normelor comunitare, în cauză neexistând o normă comunitară încălcată sau un principiu general comunitar încălcat de natură a atrage îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Față de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 326 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 4753 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta SIF B. SA împotriva Deciziei nr. 4753 din 10 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 februarie 2016.