SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 6936/03 prezentate de Danuț STAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 20 mai 2008 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători; și a lui Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 2 decembrie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAVOARE reclamantul, dl Danuț Stan, este un cetățean român, născut în 1953 și rezident în Bacău. Guvernul român ( Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului printr-o hotărâre din 28 mai 1998, tribunalul din Iași l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 10 ani de închisoare a șefului de înșelătorie. Prin hotărârea definitivă din 24 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiție a confirmat temeinicia acestei hotărâri. La o dată nespecificată, reclamantul a formulat o obiecție cu privire la executarea pedepsei cu închisoarea pe care o avea (împotriva executării . El a susținut că instanțele naționale au omis să aplice o nouă lege, care ar fi fost mai favorabilă. Prin hotărârea definitivă din 12 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție a confirmat hotărârile celor două instanțe inferioare care au respins cererea sa ca nefondată, pe motiv că nici o lege mai favorabilă nu înlocuise legea aplicată, pe bună dreptate, de instanțele care îl condamnaseră pe reclamant al șefului de înșelătorie. Detenție pentru a ispăși pedeapsa cu închisoarea la care fusese condamnat, reclamantul a fost încarcerat la 25 aprilie 2000 la centrul penitenciar din Bacău. Potrivit declarațiilor sale, în acea perioadă era în stare bună de sănătate, precum și din fișa medicală a medicilor care au examinat-o la intrarea sa în centrul penitenciarului. În timpul detenției sale, reclamantul și-a schimbat de mai multe ori poziția și a fost plasat pe rând în închisorile din Bacău, Dalași și Jilava, precum și în spitalele penitenciare din Jilava și Tirgu Ocna. Pe măsură ce reclamantul își ispășise pedeapsa, starea de sănătate a acestuia din cauza condițiilor de detenție din diferitele penitenciare unde a fost transferat succesiv. În contact cu numeroși paraziți din închisori, el a contractat infecții greu de tratat. ; ea a fost servit în necunoașterea standardelor de igienă și nu conținea suficiente calorii. El a fost obligat să împartă patul său cu unul sau doi deținuți, în celule mici și supraîncărcate, pe care le-a împărtășit cu 60, 70 sau 100 de persoane. Aceste celule nu au fost încălzite în timpul iernii, și în mod eronat, o căldură sufocantă în timpul verii. Din cauza promiscuității, unii deținuți erau adesea forțați de alții, mai tineri sau mai puternici, să aibă relații sexuale. După spusele reclamantului, autoritățile nu furnizau copii ale documentelor necesare pentru a întreprinde acțiuni în justiție. Din cauza stresului și a dietei proaste, reclamantul s-a îmbolnăvit succesiv de paralizie pe partea dreaptă, de o hepatită cronică și de o boală duodenală, așa cum reiese din diferitele relații de competență medicală. La 25 august 2000, el a fost supus unei operații chirurgicale, în urma căreia a solicitat eliberarea din motive medicale. Cererea sa a fost respinsă de Tribunalul de Primă Instanță din Bacău la 12 septembrie 2002 și de Curtea de Apel Bacău, care a solicitat totuși să fie tratată la spitalul din Jilava. Reclamantul susține că a refuzat tratamentul recomandat de Tribunalul de Primă Instanță din Bacău la 12 septembrie 2002 pentru că a fost contraindicat persoanelor care, ca și el, sufereau de boli gastrice. ; în plus, acesta a contrazis concluziile medicului specialist R., care a avut loc la 25 august 2000, ale cărui recomandări nu fuseseră luate în considerare de către autoritățile penitenciare; reclamantul a fost eliberat condiționat la 22 decembrie 2004. La ieșirea din închisoare, starea sa de sănătate s-ar fi deteriorat grav. La 18 februarie 2005, reclamantul a introdus o acțiune împotriva Ministerului Finanțelor la nivel național al penitenciarelor (inclusiv închisoarea din Bacău) și a penitenciarului Bacău, în vederea acordării unei despăgubiri pentru deteriorarea stării sale de sănătate în timpul detenției. Prin hotărârea din 24 aprilie 2007, Tribunalul de Primă Instanță din Bacău a făcut parțial dreptul la acțiune și a condamnat la plata a 8 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit din cauza condițiilor precare în instituțiile penitenciare. Pe baza articolului 3 din Convenție și a jurisprudenței Curții în această privință, precum și pe baza declarațiilor martorilor, instanța a reținut următoarele: Reglementarea privind condițiile de detenție nu a fost respectată în cazul reclamantului, iar acest aspect nu a fost negat de părțile pârâte. (...) Instanța constată existența unei legături de cauzalitate între, pe de o parte, condițiile improprii de detenție și absența unui tratament medical și a unui regim de viață care sunt adecvate pentru reclamant și, pe de altă parte, apariția sau reactivarea bolilor sale. Tribunalul a respins cererile de despăgubire a prejudiciului material, reținându-se că reclamantul nu și-a exprimat pretențiile cu privire la costul fizioterapiei și la o intervenție chirurgicală pe care o efectuase încă, în timp ce îi era permis să sesizeze instanțele cu privire la o nouă acțiune în despăgubire de îndată ce aceste cheltuieli ar fi fost efectiv angajate. Instanța a respins, de asemenea, cererea de plată a unei despăgubiri pentru pierderea de câștig echivalentă cu diferența dintre ajutorul social plătit reclamantului și salariul mediu, în mai mult decât trebuia să speculeze cu privire la salariul pe care reclamantul l-ar fi putut obține. Instanța reține, în sfârșit, că, având în vedere faptul că persoana în cauză este afectată de bolile sale, reclamantul ar putea solicita o pensie de invaliditate de la autoritățile competente. La o dată nespecificată, hotărârea din 24 aprilie 2007 a devenit definitivă. La 31 martie 2008, reclamantul este considerat a fi plătit de la 596,93 de noi lei românești (RON) în temeiul acestei hotărâri. Curtea a fost informată în acest sens ca răspuns la o scrisoare din 27 martie 2008, prin care interoga părțile cu privire la dezvoltarea procedurii. Recurentul invocă o încălcare a articolului 3 din convenție din cauza condițiilor proaste de detenție în diferitele penitenciare în care și-a ispășit pedeapsa cu închisoarea, susținând că starea sa de sănătate, care era bună în ziua intrării sale în închisoare, era grav deteriorată la data eliberării sale condiționate. Invocând articolele 6 și 7 din Convenție, el se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale îndreptate împotriva sa de către șeful de înșelăciune și de respingerea obiecției sale față de: executarea pedepsei cu închisoarea prin hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție din 12 iunie 2002. Primul motiv al reclamantului se referă la condițiile de detenție și la impactul acestora asupra stării sale de sănătate. Reclamantul: art. 3 din Convenție, care este astfel formulat, nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. În observațiile sale prezentate la 3 septembrie 2007, guvernul excită de la supremația cauzei, având în vedere existența hotărârii din 24 aprilie 2007, precum și de la neobosirea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a depus nicio plângere împotriva personalului penitenciar cu privire la calitatea îngrijirii medicale și la condițiile de detenție. Potrivit reclamantului, hotărârea din 24 aprilie 2007 care nu face decât parțial dreptul la pretențiile sale, acesta nu permite Curții să încheie la supremația cererii sale. De asemenea, el consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . în acest caz, măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Ignacolo-Zenide c. România 108, [GC], nr 31679/96, EHR 2000-I și Ruianu c. România 34647/97, § 66, 17 În consecință, având în vedere evoluțiile situației după comunicarea cererii, Comisia consideră că nu este necesar să se analizeze excepțiile ridicate de guvern, acesta fiind, în orice caz, inadmisibil din următoarele motive. Astfel, Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă a unei victime mai puțin în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, printre multe altele, Amuur c. Franța, Hotărârea din 25 iunie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 III, p. 846, § 36, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999 VI, Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 142, CEDO 2000 IV, și El Majjaoui și Stichting Touba Moskee c. Țările de Jos (radiație) [GC], n 25525/03, § 28, 20 decembrie 2007). În speță, Curtea constată că reclamantul a fost încarcerat între 25 aprilie 2000 și 22 decembrie 2004 și că, prin hotărârea din 24 aprilie 2007, se poate acorda o despăgubire pentru prejudiciul cauzat de condițiile de detenție în închisoare. Curtea consideră că raționamentul Tribunalului de Primă Instanță din Bacău care a pronunțat hotărârea din 24 aprilie 2007 constituie o recunoaștere explicită a nerespectării cerințelor articolului 3, din cauza absenței în speță a unor condiții decente de detenție și a unui tratament medical adecvat în închisoare. În ceea ce privește a doua condiție care rezultă din principiul de mai sus, Curtea amintește că faptul de a ști dacă persoana în cauză a obținut pentru prejudiciul care i-a fost cauzat o reparație □ comparabilă cu satisfacția echitabilă de care vorbește art. 41 din Convenția privind încălcarea dreptului comunitar (Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, § 72, CEDH 2006 V). În speță, Curtea constată că a fost pus capăt situației de care se plângea reclamantul, în măsura în care la data depunerii cererii de compensare la instanțele interne reclamantul nu se mai afla în închisoare. În plus, se consideră că se acordă ca despăgubiri o sumă comparabilă cu ceea ce ar fi putut obține Curtea dacă ar fi constatat o încălcare a articolului 3 (a se vedea, mutatis mutandis Kalachnikov c. Rusia, nr 47095/99, CEDH 2002 VI, Kehayov c. Bulgaria, n 4330/98, 18 ianuarie 2005, Mouisel c. Franța, n 67263/01, CEDH 2002 IX, Sarban c. Moldova, n 3456/05, 4 octombrie 2005 și Bragadireanu c. România, n 22088/04, 6 decembrie 2007). Comisia reamintește, de asemenea, că este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, în special a instanțelor și a instanțelor, că legislația internă și dovezile din dosar trebuie să fie prezentate și că, în lipsa unei arbitrale, nu este de competența sa să pună sub semnul întrebării încheierea instanțelor interne în ceea ce privește caracterul nefondat al pretențiilor reclamantului în ceea ce privește prejudiciul material ( Brualla Gómez de la Torre c. Spania , Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997, p. 2955, § 31, și García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I. Desigur, plata sumei acordate de instanța de primă instanță nu a avut loc decât după scrisoarea Curții care impune informații recente cu privire la stadiul de executare. În orice caz, Curtea constată că: în pofida întârzierii efectuării plății, despăgubirea primită de reclamant la 31 martie 2008 constituie, având în vedere valoarea sa, o despăgubire adecvată pentru încălcarea suferită. Din aceste motive, Curtea consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 3. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 al doilea paragraf se referă la procedura penală acționată împotriva reclamantului șefului de înșelăciune și la respingerea obiecției sale la executarea pedepsei. În ceea ce privește procedura pe fond a acuzării penale împotriva reclamantului, Curtea constată că hotărârea definitivă a fost pronunțată în speță la 24 februarie 2000, în timp ce prezenta hotărâre nu a fost introdusă la 2 decembrie 2002, la mai mult de șase luni de la data deciziei definitive. 35 § 1 și 4 din Convenție. Curtea reamintește, în sfârșit, că procedura care se referă la executarea pedepsei nu se referă la dreptul de a se pronunța pe bună dreptate asupra unei acuzații în materie penală sau asupra unor drepturi și obligații cu caracter civil, evitând astfel aplicabilitatea art. 6 alin. (1) din Convenție (X. c. Austria, 1237/61, Decizia Comisiei din 5 martie 1962, Deciziile și rapoartele (DR) 8, p. 75-79. Prin urmare, această parte a spătarului este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 3 din Convenție și să declare cererea inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Josep CasaDevall Modulul Adjunct Președinte
de la requête n
o
6936/03
présentée par Dănuț STAN
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 20 mai 2008 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 décembre 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Dănuț Stan, est un ressortissant roumain, né en 1953 et résidant à Bacău. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure pénale dirigée contre le requérant
Par un jugement du 28 mai 1998, le tribunal d’Iași condamna le requérant à une peine de dix ans d’emprisonnement du chef d’escroquerie.
Par un arrêt définitif du 24 février 2000, la Cour suprême de justice confirma le bien-fondé de ce jugement.
A une date non précisée, le requérant introduisit une objection à l’exécution de la peine d’emprisonnement qu’il s’était vu infliger (
contestație la executare
). Il faisait valoir que les juridictions nationales avaient omis de faire l’application d’une nouvelle loi, qui aurait été plus favorable.
Par un arrêt définitif du 12 juin 2002, la Cour suprême de justice confirma les décisions des deux juridictions inférieures qui avaient rejeté sa demande comme mal fondée, au motif qu’aucune loi plus favorable n’avait remplacé la loi appliquée, à juste titre, par les juridictions qui avaient condamné le requérant du chef d’escroquerie.
2.
Les mauvais traitements allégués par le requérant lors de sa
détention
Afin de purger la peine d’emprisonnement à laquelle il avait été condamné, le requérant fut incarcéré le 25 avril 2000 au centre pénitentiaire de Bacău. Selon ses dires, il était à cette époque-là en bon état de santé, ainsi qu’il ressort d’une fiche médicale dressée par les médecins l’ayant examiné lors de son admission dans le centre pénitentiaire.
Pendant sa détention, le requérant changea plusieurs fois d’établissement. Il fut tour à tour placé dans les pénitenciers de Bacău, d’Iași et de Jilava ainsi que dans les hôpitaux pénitentiaires de Jilava et Tîrgu Ocna.
Au fur et à mesure que le requérant purgeait sa peine, son état de santé s’aggrava en raison des conditions de détention dans les différents établissements pénitentiaires où il fut transféré successivement. En contact avec de nombreux parasites qui abondaient dans les pénitenciers, il contracta des infections difficiles à traiter. Son alimentation quotidienne était insuffisante
; elle était servie en méconnaissance des normes d’hygiène et ne contenait pas suffisamment de calories. Il était obligé de partager son lit avec un ou deux autres détenus, dans des cellules petites et surchargées, qu’il partageait avec soixante, soixante-dix ou cent personnes. Ces cellules n’étaient pas chauffées en hiver, et mal ventilées, d’une chaleur suffocante pendant l’été. A cause de la promiscuité, certains détenus étaient souvent forcés par d’autres, plus jeunes ou plus puissants, d’avoir des rapports sexuels. Aux dires du requérant, les autorités ne fournissaient pas les copies des documents nécessaires pour entreprendre d’éventuelles actions en justice.
En raison du stress et de la mauvaise alimentation, le requérant tomba malade successivement de paralysie du côté droit, d’hépatite chronique et d’ulcère duodénal, comme il ressort des différents rapports d’expertise médicale.
Le 25 août 2000, il subit une opération chirurgicale, à la suite de laquelle il demanda à être mis en liberté pour raisons médicales. Sa demande fut rejetée par le tribunal de première instance de Bacău le 12 septembre 2002 ainsi que par la cour d’appel de Bacău, laquelle recommanda toutefois qu’il soit traité à l’hôpital pénitentiaire de Jilava.
Le requérant indique avoir refusé le traitement recommandé par le tribunal de première instance de Bacău le 12 septembre 2002 parce qu’il était contre-indiqué aux personnes qui, comme lui, souffraient de maladies gastriques
; de plus, il contrevenait aux conclusions du médecin spécialiste R., qui l’avait opéré le 25 août 2000, et dont les recommandations n’avaient pas été prises en compte par les autorités
pénitentiaires.
Le requérant fut mis en liberté conditionnelle le 22 décembre 2004. A sa sortie de prison, son état de santé se serait gravement détérioré.
3.
L’action en dédommagement introduite par le requérant contre l’administration pénitentiaire
Le 18 février 2005, le requérant introduisit une action, contre le ministère des Finances, l’Administration nationale des pénitenciers («
l’Administration
») et le pénitencier de Bacău, afin de se voir octroyer une indemnité pour la détérioration de son état de santé pendant la
détention.
Par un jugement du 24 avril 2007, le tribunal de première instance de Bacău fit partiellement droit à l’action et condamna l’Administration à verser au requérant 8
000 euros (EUR) au titre du dommage moral subi à cause des conditions précaires dans les établissements pénitentiaires.
Se fondant sur l’article 3 de la Convention et la jurisprudence de la Cour en la matière ainsi que sur les déclarations de témoins, le tribunal retint ce qui suit
:
«
La réglementation sur les conditions de détention n’a pas été respectée dans le cas du plaignant, et cet aspect n’a pas été nié par les parties défenderesses. (...)
Le tribunal constate l’existence d’un lien de causalité entre, d’une part, les conditions impropres de détention et l’absence d’un traitement médical et d’un régime de vie qui conviennent au requérant et, d’autre part, l’apparition ou la réactivation de ses maladies. [L’Administration] n’a pu prouver le contraire.
»
Le tribunal rejeta les demandes de réparation du préjudice matériel, en retenant que le requérant n’avait pas étayé ses prétentions concernant le coût de la physiothérapie et d’une intervention chirurgicale qu’il n’avait pas encore subies, tout en rappelant qu’il lui était loisible de saisir les juridictions d’une nouvelle action en réparation dès que ces dépenses seraient effectivement engagées. Le tribunal rejeta aussi la demande de paiement d’une indemnité au titre du manque à gagner équivalant à la différence entre l’aide sociale payée au requérant et le salaire moyen, en estimant qu’il ne lui appartenait pas de spéculer sur le salaire que le requérant aurait pu obtenir. Le tribunal retint enfin que vu l’invalidité causée par ses maladies, le requérant pourrait demander une pension d’invalidité auprès des autorités compétentes.
A une date non précisée, le jugement du 24 avril 2007 devint définitif.
Le 31 mars 2008, le requérant s’est vu payer par l’Administration la somme de 30
596,93 nouveaux lei roumains (RON) en vertu de ce jugement. La Cour en fut informée en réponse à une lettre du 27 mars 2008, par laquelle elle interrogeait les parties sur le développement de la procédure.
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 3 de la Convention en raison des mauvaises conditions de détention dans les différents centres pénitentiaires où il a purgé sa peine de prison. Il fait valoir que son état de santé, qui était bon le jour de son entrée en prison, s’était considérablement détérioré à la date où il fut mis en liberté conditionnelle.
2.
Invoquant les articles 6 et 7 de la Convention, il se plaint du caractère inéquitable de la procédure pénale dirigée contre lui du chef d’escroquerie et du rejet de son objection à l’exécution de la peine d’emprisonnement par l’arrêt définitif de la Cour suprême de justice du 12
juin 2002.
1.
Le premier grief du requérant porte sur les conditions de détention et leur impact sur son état de santé. Le requérant invoque l’article 3 de la Convention qui est ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Dans ses observations présentées le 3 septembre 2007, le Gouvernement excipe de la prématurité du grief, étant donné l’existence du jugement du 24
avril 2007, ainsi que du non
‑
épuisement des voies de recours internes, dans la mesure où le requérant n’avait pas introduit de plainte contre le personnel pénitentiaire concernant la qualité des soins et les conditions de détention.
Selon le requérant, le jugement du 24 avril 2007 ne faisant que partiellement droit à ses prétentions, il ne permet pas à la Cour de conclure à la prématurité de sa requête. De même, il considère qu’il n’y avait, en pratique, aucun recours effectif pour se plaindre des violations alléguées.
La Cour n’est pas appelée à examiner
in abstracto
l’ordre juridique interne, son unique tâche étant d’examiner si, en l’espèce, les mesures adoptées par les autorités roumaines ont été adéquates et suffisantes (voir
mutatis mutandis
l’arrêt
Ignaccolo-Zenide c.
Roumanie
§
108, [GC], n
o
31679/96, ECHR 2000-I et
Ruianu c. Roumanie
,
n
o
34647/97, §
66, 17
juin 2003). Par conséquent, compte tenu des développements de la situation après la communication de la requête, elle estime qu’il n’est pas nécessaire de se pencher sur les exceptions soulevées par le Gouvernement, le grief étant de toute façon irrecevable pour les raisons qui suivent.
Ainsi, la Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,
Amuur c.
France
, arrêt du 25 juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
III, p.
846, §
36,
Dalban c. Roumanie
[GC], n
o
28114/95, §
‑
VI,
Labita c. Italie
[GC], n
o
26772/95, §
‑
IV, et
El Majjaoui et Stichting Touba Moskee c. Pays-Bas
(radiation) [GC], n
o
25525/03, §
28, 20
décembre 2007).
En l’espèce la Cour note que le requérant a été incarcéré du 25 avril 2000 au 22 décembre 2004 et que par le jugement du 24 avril 2007 il s’est vu octroyer une réparation pour le préjudice causé par les conditions de détention en prison.
La Cour estime que le raisonnement du tribunal de première instance de Bacău qui a rendu le jugement du 24 avril 2007 constitue une reconnaissance explicite d’un manquement aux exigences de l’article 3, en raison de l’absence en l’espèce de conditions décentes de détention et d’un traitement médical adéquat en prison.
Quant à la seconde condition qui se dégage du principe ci-dessus énoncé, la Cour rappelle que le fait de savoir si la personne concernée a obtenu pour le dommage qui lui a été causé une réparation – comparable à la satisfaction équitable dont parle l’article
41 de la Convention – revêt de l’importance pour la question de savoir si une personne peut encore se prétendre victime de la violation alléguée (
Cocchiarella c.
Italie
[GC], n
o
64886/01, §
‑
V).
En l’espèce la Cour note qu’il a été mis fin à la situation dont se plaignait le requérant, dans la mesure où à la date de l’introduction de la demande de compensation auprès des juridictions internes le requérant ne se trouvait plus en prison. En outre, il s’est vu octroyer comme dédommagement un montant qui est comparable à ce qu’il aurait pu obtenir si la Cour avait constaté une violation de l’article 3 (voir,
mutatis mutandis
,
Kalachnikov c.
Russie
, n
o
‑
VI,
Kehayov c. Bulgarie
, n
o
41035/98, 18 janvier 2005,
Mouisel c. France
, n
o
‑
IX,
Sarban c.
Moldova
, n
o
3456/05, 4 octobre 2005, et
Bragadireanu c. Roumanie
, n
o
22088/04, 6
décembre 2007). Elle rappelle aussi que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne et les preuves au dossier, et qu’en l’absence d’arbitraire il ne lui appartient pas de mettre en cause la conclusion des tribunaux internes quant au caractère non étayé des prétentions du requérant au titre du préjudice matériel (
Brualla Gómez de la Torre c. Espagne
, arrêt du 19 décembre 1997,
Recueil
1997
‑
VIII, p. 2955, §
31, et
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
‑
I).
Certes, le paiement de la somme octroyée par le tribunal de première
instance n’a eu lieu qu’après la lettre de la Cour exigeant des informations récentes sur le stade de l’exécution.
Quoi qu’il en soit, la Cour constate qu’en dépit du retard dans le paiement, le dédommagement reçu par le requérant le 31 mars 2008 constitue, compte tenu de son montant, une réparation adéquate de la violation subie.
Pour ces raisons, la Cour estime que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 3. Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article 35
§
4.
2.
Le second grief porte sur l’iniquité alléguée de la procédure pénale diligentée contre le requérant du chef d’escroquerie et sur le rejet de son objection à l’exécution de la peine.
S’agissant de la procédure sur le fond de l’accusation pénale contre le requérant, la Cour note que l’arrêt définitif a été prononcé en l’espèce le 24
février 2000, alors que la présente requête n’a été introduite que le 2
décembre 2002, soit plus de six mois après la date de la décision définitive.
Il s’ensuit que cette partie du grief est tardive et doit être rejetée en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
La Cour rappelle enfin que la procédure d’objection à l’exécution de la peine ne porte pas sur le «
bien-fondé
» d’une «
accusation en matière pénale
» ni sur des «
droits et obligations de caractère civil
», échappant ainsi à l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention (
X. c. Autriche
, n
o
1237/61, décision de la Commission du 5 mars 1962, Décisions et rapports (DR) 8, pp. 75-79).
Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président