AFFAIRE EMILIAN STEFANESCU c. ROUMANIE

AFFAIRE EMILIAN STEFANESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

ROMÂNIA (solicitarea nr. 35018/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 ianuarie 2010 DEFINITIVF 12/04/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Emilian Ștefanescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adică secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 decembrie 2009, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată în instanță La originea cauzei se găsește o cerere (n 35018/03) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, dl Emilian Ștefanescu ( La 29 ianuarie 2007, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1956 și își are reședința în București. În 1948, invocând acte împotriva ordinii publice, statul a confiscat toate bunurile tatălui reclamantului, inclusiv o clădire situată în Braila, la nr 130 de strada Rahova. În 1987, tatăl reclamantului a murit. La o dată nespecificată, statul a împărțit imobilul în patru apartamente. Printr-un contract din 23 martie 1999, statul a vândut unul dintre aceste apartamente cu două treimi care locuiau acolo în calitate de chiriași. La cererea reclamantului, la 11 iunie 2001, primăria a emis o decizie prin care se dispunea, la art. 2 alineatul (1), restituirea către solicitant a apartamentelor care nu fuseseră vândute. Contestarea deciziei Primăriei din 11 iunie 2001 în cursul anului 2001, reclamantul sesizează tribunalul departamental din Braila cu privire la o cauză împotriva deciziei Primăriei, astfel încât să i se dea în natură întreaga proprietate. 10. Într-o hotărâre din 31 octombrie 2001, tribunalul departamental, deși recunoscând dreptul reclamantului de a primi înapoi apartamentele nevândute, a respins acțiunea, a considerat că apartamentul vândut nu putea fi restituit atâta timp cât contractul de vânzare din 23 martie 1999 nu fusese anulat pe cale judiciară. 11. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârile din 20 ianuarie 2004 ale Tribunalului de Primă Instanță din Galați și 8 iunie 2005 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au respins recursul și, respectiv, recursul în recurs al reclamantului. Procedura în anulare a contractului de vânzare 12. În cursul anului 2001, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță. Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea împotriva cumpărătorilor, în vederea anulării contractului de vânzare. 13. printr-o hotărâre din 10 mai 2003, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea, considerând că dispozițiile legii nr. 10/2001 nu au fost aplicabile decât contractelor de vânzare încheiate după intrarea sa în vigoare, sau, în cazul de față, contractul de vânzare a fost încheiat în 1999 și, prin urmare, a fost încheiat în mod valabil. 14. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârile din 27 noiembrie 2002 ale tribunalului departamental din Braila și 4 aprilie 2003 ale Tribunalului de apel din Galați, care au respins recursul și, respectiv, recursul în recurs al reclamantului. Procedura privind punerea în aplicare a deciziei din 11 iunie 2001 15. Prin două scrisori din 11 iunie 2006, reclamantul a solicitat primăriei și prefecturii punerea în aplicare a deciziei Primăriei din 11 iunie 2001 16. La 3 iulie 2006, prefectura a informat primăria că întârzierea nejustificată în examinarea cererii reclamantului a fost responsabilă pentru autoritatea publică în cauză 17. La 21 iulie 2006, primăria a emis o decizie ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează art. 1: Acordarea de despăgubiri se propune (...) pentru imobil (...) art. 2: În temeiul articolului 16 alineatul (2) din titlul VII din Legea nr. 247/2005, dosarul este trimis Secretariatului Comisiei Centrale în termen de zece zile de la data prezentei decizii. art. 3: Având în vedere abrogarea articolului 40 din Legea nr. 10/2001 privind acordarea despăgubirilor, art. 2 alineatul (2) din Decizia din 11 iunie 2001 se modifică în mod corespunzător. Celelalte dispoziții ale deciziei menționate anterior sunt valabile 18. La data de 8 mai 2007, reclamantul a fost pus în posesia imobilului, cu excepția apartamentului vândut în 1999 foștilor chiriași. 19. Până în prezent, reclamantul nu a obținut despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru apartamentul vândut. II. DREPTUL INTERNELE PERTINENTE 20. Dispozițiile legale (inclusiv cele prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile care au fost luate în mod abuziv de către lamâi între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 și modificările ulterioare ale acestuia) și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumãrescu c. România ([GC], n 28342/95, § 31-33, CEDH 1999-VII), Străin și altele România 57001/00, § 19-26, CEDH 2005-VII), Peduraru România 63252/00, §§ 38-53, CEDO 2005-XII (extracturi) și Tudor c. România 29035/05, §§ 15 368/20, 17 ianuarie 2008). O descriere detaliată a procedurilor pentru stabilirea și plata, prin intermediul Comisiei Centrale pentru Despăgubiri, a indemnizațiilor datorate pentru clădirile naționalizate a căror restituire nu mai este posibilă, a Fondului Proprietata creat în acest scop prin Legea nr. 247/2005 privind reformarea justiției și a proprietății și a modificărilor ulterioare ale acesteia, precum și a practicii aferente, se face în Tribunalul Viașu c. România, nr. 75951/01, § 38-49, 9 decembrie 2008 22. Aceeași hotărâre, prevăzută la punctele 50-51, textele Consiliului Europei relevante în acest domeniu. Reclamantul susține că executarea parțială a hotărârii definitive din 8 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care confirma decizia primăriei din 11 iunie 2001 privind restituirea în natură a reclamantului de proprietate, cu excepția părții vândute foștilor chiriași, pentru care trebuia să primească despăgubiri, își încalcă dreptul de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat în părțile relevante ale acesteia art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 24. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nerestituire. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 25. Guvernul recunoaște dreptul reclamantului de a primi despăgubiri pentru apartamentul nerestituit în natură. 26. Acesta dorește să sublinieze că, în speță, este vorba despre o amânare obiectivă de executare și că această interferență în dreptul reclamantului de a executa decizia administrativă din 11 iunie 2001, astfel cum a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 8 iunie 2005, este proporțională cu scopul legitim pe care îl urmărește, și anume respectarea cerințelor de interes general legate de gestionarea cererilor de despăgubire pentru clădirile naționale. 27. Curtea reamintește că, atunci când autoritățile au obligația de a acționa în executarea unei hotărâri judecătorești și omit să facă acest lucru, această inerție implică responsabilitatea pentru lanurile de pe teren de la art. 1 din Convenție (Tunç c. Turcia, n 5440/00, § 26, 24 mai 2005). 28. Curtea ia notă de faptul că decizia primăriei din 11 iunie 2001 de ordonare a restituirii apartamentelor libere și a plății despăgubirilor pentru apartamentul vândut a fost confirmată definitiv, la contestarea reclamantului, printr-o hotărâre din 8 iunie 2005 al Înaltei Curți. De asemenea, Comisia constată că această decizie, deși validată printr-o hotărâre definitivă, nu a fost pusă în aplicare decât parțial, în pofida demersurilor reclamantului. Astfel, este văzută predarea apartamentele administrate de către instanță, dar a trebuit să se predea procedurii prevăzute de legea nr. 10/2001, modificată, pentru a primi despăgubirile pecuniare la care avea dreptul, pentru apartamentul nerestituit în natură. Or, Curtea amintește că, până în prezent, reclamantul nu a primit încă această despăgubire. 29. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr 1 CONVENȚIEI 30. Reclamantul susține că lipsa de plată a despăgubirilor pentru care s-a recunoscut dreptul a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale, astfel cum se prevede la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitatea 31. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.În plus, Curtea arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fondul Tezei părților 32, Guvernul face o prezentare detaliată a Fondului Proprietatea În opinia sa, repararea prevăzută de legile în materie corespunde criteriilor stabilite de jurisprudența Curții. El susține că o anumită întârziere în efectuarea plății este inevitabilă, având în vedere numărul mare de dosare de restituire. 33. Reclamantul contestă teza guvernului. Aprecierea Curții Principii Generale 34. Curtea face trimitere la jurisprudența privind încălcarea dreptului la respectarea bunurilor persoanelor care au dreptul la despăgubiri ca urmare a naționalizării clădirilor a căror restituire nu mai este posibilă (în special, Matache și alții c. România, n 3821/02, 19 octombrie 2006 Faimblat c. România, n 23066/02, 13 ianuarie 2009; și Viașu, citată anterior). 35. În special, Comisia reamintește că, în cauza Viașu (citată anterior, §§ 59-60), o decizie administrativă care recunoaște dreptul la reparații este suficientă pentru a crea un interes patrimonial protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 și, prin urmare, neexecutarea unei astfel de decizii constituie o interferență în sensul primei propoziții din primul paragraf al acestui articol. 36. Ea a ajuns la o constatare a încălcării dreptului de proprietate al reclamantului în cauza Viașu, ținând cont de eficiența sistemului de restituire, în special de întârzierea procedurii de restituire sau de plata despăgubirii. 37. În special, Curtea a stabilit deja că: ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... § 71-72 Faimblat § 37-38 ; și Matache și alții § 42 Hotărârile citate anterior). Aplicarea în speță a acestor principii 38. Curtea constată că, în prezenta cauză, deși reclamantul a obținut, la 8 iunie 2005, o decizie internă definitivă prin care își confirmă dreptul de a fi restituit apartamente libere și de a obține despăgubiri pentru apartamentul vândut, această decizie a fost executată doar parțial, reclamantul neprimind încă despăgubirile pentru apartamentul vândut de statul membru în care își desfășurau chiriașii. 39. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost supuse în lumina principiilor enunțate în jurisprudența menționată la alin. 36 Mai sus, Curtea consideră că nu există dovezi sau argumente care să justifice eșecul dreptului de proprietate al reclamantului. Curtea nu vede niciun motiv pentru a se achita în speță de concluzia încălcării la care a ajuns în cauzele anterioare. 40. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, faptul că reclamantul nu a primit despăgubiri, în pofida dreptului care i-a fost recunoscut printr-o decizie administrativă definitivă și de a nu avea o certitudine cu privire la data la care această hotărâre ar fi executată, a făcut ca reclamantul să suporte o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prin urmare, a avut loc o încălcare în speță a acestei dispoziții. II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 41. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagube 42. Reclamantul solicită 225 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, din care 120 ar fi suferit. 400 EUR pentru apartamentul propriu-zis și 104 800 pentru lipsa de câștig. De asemenea, solicită 20 000 EUR ca prejudiciu moral. 43. Guvernul prezintă un raport de expertiză, conform căruia valoarea de vânzare a apartamentului în litigiu ar fi de 54 453 EUR. În ceea ce privește cererea pentru prejudiciile morale, consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între presupusul prejudiciu moral și presupusa încălcare a convenției și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă, în comparație cu sumele acordate în acest sens în cauze similare împotriva României. 44. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare antrenează pentru o cauză de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 45. În cazul de față, având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și elementele furnizate de guvern în această privință și luând în considerare neplăcerile și incertitudinea pe care situația în cauză le-a cauzat reclamantului, Curtea, hotărând în echitate, îi alocă, în orice caz, suma de 68 000 EUR. Reclamantul solicită 7 820 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Acesta prezintă documente justificative parțiale în sprijinul cererii sale. 47. Guvernul susține că reclamantul nu a prezentat documente justificative decât pentru 1 025 EUR din cheltuielile și cheltuielile de judecată solicitate. 48. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din Convenție, numai cheltuielile de care este stabilit că au fost efectiv suportate, că sunt în conformitate cu o necesitate și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova Bulgaria [GC], nr 3119′′′, § 79, CEDH 1999-II). 49. Curtea, după examinarea documentației prezentate de solicitant, decide să îi acorde 1 300 EUR, în acest scop. Interese moratorii 50. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 000 EUR (68 000 EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru toate prejudiciile (ii. 300 EUR (mii trei sute EUR), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 12 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

EMILIAN ȘTEFĂNESCU c. ROUMANIE

(Requête n

o

35018/03)

ARRÊT

STRASBOURG

12 janvier 2010

DÉFINITIF

12/04/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Emilian Ștefănescu c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 décembre 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

35018/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Emilian Ștefănescu («

le requérant

»), a saisi la Cour le 2 octobre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 29 janvier 2007, le président de la troisième section a décidé

de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet

l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1956 et réside à Bucarest.

5.

En 1948, invoquant des agissements contre l’ordre public, l’Etat confisqua tous les biens du père du requérant, y compris un immeuble sis à Brăila, au n

o

130 de la rue de Rahova. En 1987, le père du requérant décéda.

6.

A une date non précisée, l’Etat divisa l’immeuble en quatre

appartements.

7.

Par un contrat du 23 mars 1999, l’Etat vendit un de ces appartements à deux tiers qui y habitaient en tant que locataires («

les acheteurs

»).

8.

Sur demande du requérant, le 11 juin 2001, la mairie délivra une décision qui ordonnait, dans son article 2 § 1, la restitution au requérant des appartements qui n’avaient pas été vendus. L’article 2 § 2 de la même décision précisait que, pour l’appartement vendu, le requérant devait se voir octroyer des dédommagements «

en vertu de l’article 40 de la loi

n

o

10/2001

».

A.

Contestation de la décision de la mairie du 11 juin 2001

9.

Au cours de l’année 2001, le requérant saisit le tribunal départemental de Brăila d’une contestation contre la décision de la mairie, afin de se voir restituer en nature la totalité de l’immeuble.

10.

Par un jugement du 31 octobre 2001, le tribunal départemental, bien que reconnaissant le droit du requérant à se voir restituer les appartements non vendus, rejeta l’action, jugea que l’appartement vendu ne pouvait pas être restitué aussi longtemps que le contrat de vente du 23 mars 1999 n’avait pas été annulé par voie judiciaire.

11.

Ce jugement fut confirmé par des arrêts des 20 janvier 2004 de la cour d’appel de Galați et 8 juin 2005 de la Haute Cour de cassation et de justice, qui rejetèrent respectivement l’appel et le recours en pourvoi du requérant.

B.

Procédure en annulation du contrat de vente

12.

Au cours de l’année 2001, le requérant saisit le tribunal de première

instance de Brăila d’une action contre les acheteurs, afin de voir annuler le contrat de vente.

13.

Par un jugement du 10 mai 2003, le tribunal de première instance rejeta l’action, jugeant que les dispositions de la loi n

o

10/2001 n’étaient applicables qu’aux contrats de vente conclus après son entrée en vigueur, or, en l’espèce, le contrat de vente avait été conclu en 1999 et il était, dès lors, valablement conclu.

14.

Ce jugement fut confirmé par des arrêts des 27 novembre 2002 du tribunal départemental de Braila et 4 avril 2003 de la cour d’appel de Galați, qui rejetèrent respectivement l’appel et le recours en pourvoi du requérant.

C.

Procédure portant sur la mise à exécution de la décision du 11

juin

2001

15.

Par deux lettres du 11 juin 2006, le requérant demanda à la mairie et à la préfecture la mise à exécution de la décision de la mairie du 11

juin

2001.

16.

Le 3 juillet 2006, la préfecture fit savoir à la mairie que le retard injustifié dans l’examen de la demande du requérant entraînait la responsabilité de l’autorité publique concernée.

17.

Le 21 juillet 2006, la mairie rendit une décision dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

Article 1

: L’octroi de dédommagements est proposé (...) pour l’immeuble (...)

Article 2

: En vertu de l’article 16 § 2 du titre VII de la loi n

o

247/2005, le dossier est renvoyé au Secrétariat de la Commission centrale dans un délai de dix

jours à compter de la date de la présente décision.

Article 3

: Compte tenu de l’abrogation de l’article 40 de la loi n

o

10/2001 portant sur l’octroi des dédommagements, l’article 2 § 2 de la décision du 11 juin 2001 est modifié de façon appropriée. Les autres dispositions de la décision précitée sont valables.

»

18.

Le 8 mai 2007, le requérant fut mis en possession de l’immeuble litigieux, à l’exception de l’apparement vendu en 1999 à ses anciens locataires.

19.

A ce jour, le requérant n’a pas obtenu les dédommagements prévus par la loi n

o

10/2001, pour l’appartement vendu.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

20.

Les dispositions légales (y compris celles de la loi n

o

10/2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’Etat entre le 6

mars 1945 et le 22 décembre 1989 et de ses modifications subséquentes) et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts

Brumărescu c.

Roumanie

([GC], n

o

28342/95, §§ 31-33, CEDH

1999-VII),

Străin et autres

c.

Roumanie

(n

o

57001/00, §§ 19-26, CEDH 2005-VII),

Păduraru

c.

Roumanie

(n

o

63252/00, §§ 38-53, CEDH 2005-XII (extraits)) et

Tudor c. Roumanie

(n

o

29035/05, §§ 15–20, 17 janvier 2008).

21.

Une description détaillée des procédures pour la fixation et le paiement, par l’intermédiaire de la commission centrale des dédommagements, des indemnités dues pour les immeubles nationalisés dont la restitution n’est plus possible, du fonds

Proprietatea

créé à cette fin par la loi n

o

247/2005 sur la reforme de la justice et de la propriété et ses modifications subséquentes, ainsi que de la pratique afférente, est faite dans l’arrêt

Viașu c. Roumanie

, n

o

75951/01, §§ 38-49, 9 décembre 2008.

22.

Le même arrêt présente dans ses paragraphes 50-51 les textes du Conseil de l’Europe pertinents en la matière.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLEGUEE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

23.

Le requérant allègue que l’exécution partielle de l’arrêt définitif du 8

juin 2005 de la Haute Cour de cassation et de justice, qui confirmait la décision de la mairie du 11 juin 2001, relative à la restitution en nature au requérant de l’immeuble, à l’exception de la partie vendue aux anciens locataires, pour laquelle il devait se voir verser des dédommagements, viole son droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé dans ses parties pertinentes

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

24.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

25.

Le Gouvernement reconnaît le droit du requérant à recevoir des dédommagements pour le l’appartement non restitué en nature.

26.

Il tient à souligner qu’en l’espèce, il s’agit d’un ajournement objectif d’exécution et que cette ingérence dans le droit du requérant à voir exécuter la décision administrative du 11 juin 2001, telle que confirmée par l’arrêt définitif du 8 juin 2005, est proportionnelle au but légitime qu’elle poursuit, à savoir le respect des exigences d’intérêt général liées à la gestion des demandes de dédommagement pour les immeubles nationalisés.

27.

La Cour rappelle que, «

lorsque les autorités sont tenues d’agir en exécution d’une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l’Etat sur le terrain de l’article

6

§

1 de la Convention

» (

Tunç c. Turquie

, n

o

54040/00, § 26, 24 mai 2005).

28.

La Cour note que la décision de la mairie du 11

juin

2001 ordonnant la restitution des appartements libres et le versement de dédommagements pour l’appartement vendu a été définitivement confirmée, sur contestation du requérant, par un arrêt du 8

juin

2005 de la Haute Cour. Elle constate également que cette décision, bien que validée par un arrêt définitif, n’a été mise à exécution que partiellement, malgré les démarches du requérant. Ainsi, il s’est vu restituer les appartements administrés par l’Etat, mais a dû s’en remettre à la procédure prévue par la loi n

o

10/2001, modifiée, pour recevoir les dédommagements pécuniaires auquel il avait droit, pour l’appartement non restitué en nature. Or, la Cour rappelle qu’à ce jour, le requérant n’a pas encore reçu cette indemnisation.

29.

Au vu de ce qui précède, la Cour juge qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

30.

Le requérant allègue que le défaut de paiement des dédommagements auxquels il s’est vu reconnaître le droit a enfreint son droit au respect de ses biens, tel que prévu par l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

31.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

1.

Thèses des parties

32.

Le Gouvernement fait une présentation détaillée du fonds

Proprietatea

et de son fonctionnement. A son avis, la réparation prévue par les lois en la matière correspond aux critères dégagés par la jurisprudence de la Cour. Il argue qu’un certain retard dans le paiement est inévitable, étant donné le grand nombre de dossiers de restitution.

33.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement.

2.

Appréciation de la Cour

a)

Principes généraux

34.

La Cour fait référence à la jurisprudence concernant les atteintes au droit au respect des biens des personnes ayant droit à une réparation à la suite de la nationalisation des immeubles dont la restitution n’est plus possible (notamment,

Matache et autres c. Roumanie

, n

o

38113/02, 19

octobre 2006

;

Faimblat c. Roumanie

, n

o

23066/02, 13

janvier 2009

; et

Viașu

, précité).

35.

Elle rappelle en particulier avoir estimé, dans l’affaire

Viașu

(précitée, §§ 59-60), qu’une décision administrative reconnaissant à l’intéressé le droit à réparation est suffisante pour créer un «

intérêt patrimonial

» protégé par l’article 1 du Protocole n

o

1 et que par conséquent, la non-exécution d’une pareille décision constitue une ingérence au sens de la première phrase du premier alinéa de cet article.

36.

Elle est arrivée à un constat de violation du droit de propriété du requérant dans l’affaire

Viașu

, compte tenu de l’inefficacité du système de restitution et notamment du retard dans la procédure de restitution ou paiement de l’indemnité.

37.

En particulier, la Cour a déjà établi qu’aucune garantie n’est offerte aux intéressés quant à la durée ou au résultat de la procédure devant la commission centrale des dédommagements et qu’en tout état de cause le fonds

Proprietatea

ne fonctionne actuellement pas d’une manière susceptible d’être regardée comme équivalant à l’octroi effectif

d’une indemnité (voir, parmi d’autres,

Viașu

, §§ 71-72

;

Faimblat

,

§§ 37-38

; et

Matache et autres

, § 42, arrêts précités).

b)

Application en l’espèce de ces principes

38.

La Cour constate que, dans la présente affaire, bien que le requérant ait obtenu, le 8 juin 2005, une décision interne définitive confirmant son droit à se voir restituer les appartements libres et à obtenir des dédommagements pour l’appartement vendu, cette décision n’a été exécutée que partiellement, le requérant n’ayant toujours pas reçu les dédommagements pour l’appartement vendu par l’Etat à ses anciens locataires.

39.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis à la lumière des principes énoncés dans la jurisprudence citée au paragraphe 36

ci-dessus, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant justifier la mise en échec du droit de propriété du requérant. La Cour ne voit aucune raison pour s’écarter en l’espèce de la conclusion de violation à laquelle elle est arrivée dans les affaires précédentes.

40.

Par conséquent, la Cour estime qu’en l’espèce le fait pour le requérant de ne pas recevoir les dédommagements, malgré le droit qui lui a été reconnu par une décision administrative définitive et de ne pas avoir une certitude quant à la date à laquelle cette décision serait exécutée, a fait subir à celui-ci une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

Partant, il y a eu en l’espèce violation de cette disposition.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

41.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

42.

Le requérant réclame 225

000 euros (EUR) pour le préjudice matériel qu’il aurait subi, dont 120

400 EUR pour l’appartement proprement-dit et 104

800 pour le manque à gagner. Il demande également 20

000 EUR à titre de préjudice moral.

43.

Le Gouvernement soumet un rapport d’expertise, selon lequel la valeur marchande de l’appartement en litige serait de 54

453 EUR. Quant à la demande au titre du préjudice moral, il estime qu’aucun lien de causalité n’existe entre le dommage moral allégué et la prétendue violation de la Convention et qu’en tout état de cause, la somme réclamée est excessive, comparée aux sommes accordées à ce titre dans des affaires similaires contre la Roumanie.

44.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (

Iatridis c. Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

45.

En l’espèce, compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par le Gouvernement à cet égard, et prenant en considération les désagréments et l’incertitude que la situation litigieuse a pu provoquer chez le requérant, la Cour, statuant en équité, lui alloue, tous préjudices confondus, la somme de 68

000

EUR.

B.

Frais et dépens

46.

Le requérant demande 7

820 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. Il présente des justificatifs partiels à l’appui de sa demande.

47.

Le Gouvernement fait valoir que le requérant n’a produit de justificatifs que pour 1

025 EUR des frais et dépens réclamés.

48.

La Cour rappelle qu’au regard de l’article 41 de la Convention seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement exposés, qu’ils correspondaient à une nécessité et qu’ils sont d’un montant raisonnable (voir, entre autres,

Nikolova

c.

Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, §

79, CEDH 1999-II).

49.

La Cour, après examen des justificatifs présentés par le requérant, décide de lui accorder 1

300 EUR, à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

50.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, au titre du préjudice matériel, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement

:

i.

68

000 EUR (soixante-huit mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour tous préjudices confondus

;

ii.

1

300 EUR (mille trois cent euros), pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président