Secțiunea a treia Cerere nr. 8776/05 prezentată de Mostafa KORDHLIAZAR împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 20 mai 2008 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, judecători, și Stanley Naismith; grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată anterior, formulată la 8 martie 2005, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și d a lua în considerare în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții, Având în vedere decizia de a trata în mod prioritar cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere decizia de a pune capăt aplicării articolelor 39 și 41 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie făcând trimitere la CIRCONSTANCES DE LA Reclamantul, dl Mostafa Kordoghliazar, este un resortisant iranian născut în 1966 și rezident în București. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Eugenia Crangariu, avocată la București. Guvernul român ( În 1992, reclamantul a sosit în România, unde a aflat din motive de afaceri. Permisul său de ședere a fost prelungit în mod regulat până la 19 martie 2003. La 22 decembrie 2000, s-a căsătorit cu un resortisant român. La 27 iunie 2001, ei au avut o fiică. În 2001, el a înființat o societate comercială cu răspundere limitată. Printr-o hotărâre definitivă din 28 noiembrie 2002, instanța de apel din București a condamnat reclamantul la doi ani de închisoare cu suspendare, pentru răniri, amenințări, șantaj și sechestrare. Prin decizia din 21 aprilie 2003, comunicată reclamantului la 9 mai 2003, autoritatea pentru străini a ordonat acestuia să părăsească teritoriul în termen de cinci zile de la comunicarea deciziei. La 9 mai 2003, reclamantului i s-a eliberat, la cererea sa, o viză de ieșire pentru a părăsi România, ceea ce a făcut la 15 mai 2003. La 23 mai 2003, a fost adoptată o interdicție de intrare în România pentru o perioadă de zece ani, dar această decizie nu i-a fost comunicată. La 5 iunie 2003, consulatul din România din Istanbul i-a eliberat o viză de ședere în România pentru o perioadă de 90 de zile, în vederea reîntregirii familiei. La 6 iunie 2003, în timp ce reclamantul sosise la aeroportul Otopeni, i s-a refuzat intrarea în România, din cauza interdicției impuse împotriva sa. La 10 iulie 2003, partea reclamantă i-a cerut Ministerului de Interne să-i comunice motivele acestei interdicții. La 22 iulie 2003, acesta din urmă a informat că măsura în cauză fusese luată ca urmare a condamnării penale a reclamantului printr-o hotărâre definitivă. Procedura în anulare a interdicției de intrare în România La 10 februarie 2004, reclamantul, reprezentat de M.V., avocat, sesizează instanța de apel împotriva Direcției Generale pentru Înregistrarea Informatică a persoanelor ( În opinia sa, interdicția de intrare nu a fost justificată, în măsura în care executarea pedepsei cu închisoarea a fost suspendată și în cazul în care nu a comis alte infracțiuni de atunci. Reclamantul a considerat că a fost bine integrat în societatea română, din cauza căsătoriei sale cu un resortisant român și a nașterii unei fete în timpul căsătoriei lor. Prin hotărârea din 14 aprilie 2004, Curtea de apel a respins acțiunea, considerând că interdicția de intrare în România era conformă cu legea și proporțională, în măsura în care reclamantul fusese condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru comiterea unor infracțiuni. De asemenea, Comisia a reținut că afirmațiile sale cu privire la integrarea sa în societatea română și la faptul că el a fost singurul care a întreținut nevoile familiei sale nu au fost relevante în acest caz. În ceea ce privește cererea reclamantului de a obține o viză, instanța de apel consideră că nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, în măsura în care a fost pronunțată o măsură de interdicție a teritoriului împotriva sa. Reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței superioare de Casație și Justiție ( Cazul a fost înregistrat sub numărul 6893/2004. Dezbaterile au avut loc la 14 iunie 2005. Reclamantul a participat, asistat de avocatul P.V. printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, Înalta Curte a respins recursul. Procedura privind acordarea statutului de tolerant în cursul anului 2004, reclamantul sesizează Tribunalul de apel cu privire la o acțiune împotriva autorității pentru străini ( Pentru a fi recunoscut statutul de tolerant. Dezbaterile au avut loc la 13 ianuarie 2005. Reclamantul nu a participat, ci a fost reprezentat de avocatul A.M. printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, instanța de apel a respins acțiunea, reținând faptul că a fost în ședere ilegală în România de când a intrat pe teritoriul național la 8 octombrie 2004 în timp ce acesta nu era autorizat. Instanța de apel a considerat, de asemenea, că împrejurarea că persoana în cauză și copilul minor de la Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin hotărârea din 14 februarie 2006, Înalta Curte a acceptat recursul, a acceptat acțiunea și a condamnat autoritatea să acorde reclamantului statutul de tolerat. La 23 mai 2006, autoritățile i-au acordat statutul de tolerat până la încetarea motivelor care îl justificau. La 27 decembrie 2006, autoritățile i-au prelungit statutul de toleranță până la 27 iunie 2007. La 4 ianuarie 2007, Curtea a comunicat guvernului situația din art. 8 din Convenție și a aplicat art. 39 și 41 din regulament, la care s-a încheiat la 17 ianuarie 2008. Situația actuală a reclamantului reiese dintr-un certificat întocmit la 22 mai 2007 de Ministerul de Interne că nici o infracțiune nu mai este înscrisă în cazierul judiciar al reclamantului. Prin scrisoarea din 23 august 2007, guvernul a informat grefa că interdicția de intrare în România acordată reclamantului în 2003 pentru o perioadă de 10 ani a fost anulată la 6 iulie 2007 și i-a furnizat un document justificativ în această privință. Printr-o scrisoare din 19 septembrie 2007, avocatul reclamantului a informat grefa că persoana în cauză a obținut o viză de ședere valabilă pentru cinci ani, din 17 septembrie 2007. Iulie 2007-16 iulie 2012 a furnizat, de asemenea, o copie a cardului de reședință al reclamantului, valabil până la 16 iulie 2012. Pe teren de la art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale de familie, din cauza interdicției de intrare în România care i-a fost impusă, în timp ce soția și fiica sa minoră locuiesc în această țară. De asemenea, acesta subliniază temerile pe care le ridică posibila sa trimitere în Iran, având în vedere evoluția negativă generală a situației din Iran. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, el se plânge de interdicția de intrare în România, pe care o consideră abuzivă, în măsura în care a fost luată de o autoritate administrativă, care nu l-a auzit și nu i-a dat posibilitatea de a se apăra. În plus, acesta consideră că interdicția de intrare în România nu era prevăzută de legea în vigoare în momentul hotărârii definitive de condamnare pronunțate împotriva sa. Acesta se referă, de asemenea, la art. 1 din Protocolul nr. 7 la convenție, susținând că interdicția în cauză a fost decisă în absența sa și fără a-i fi fost comunicat un act administrativ motivat. În afara unghiului articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, acesta face o încălcare a libertății sale de circulație, în măsura în care consideră că a locuit legal în România, în temeiul unei vize. Într-o scrisoare din 11 octombrie 2007, guvernul a considerat că continuarea examinării cererii nu se justifică, având în vedere că reclamantul a primit o viză de ședere pentru cinci ani și, prin urmare, a invitat Curtea să șteargă cauza rolului, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din convenție. O copie a acestei scrisori a fost trimisă avocatului reclamantului, care a răspuns printr-o scrisoare din 6 noiembrie 2007, a cărei prezentare este identică cu cea a scrisorilor pe care le-a trimis anterior și ale căror părți relevante sunt redactate după cum urmează: Faptul că, după ani de acțiuni judiciare la nivel național și internațional, încălcarea drepturilor clientului meu și a articolului 8 din Convenție s-au încheiat în sfârșit nu este de natură să elimine consecințele negative ale dlui Kordoghliazar pe plan moral și material sau să șteargă cheltuielile și cheltuielile pe care acesta le-a suportat în această perioadă. Prin urmare, radierea cererii de rol nu este justificată; solicit Curții, în numele clientului meu, să respingă cererea guvernului; scrisoarea, trimisă prin e-mail, nu a fost semnată. La 15 ianuarie 2007, a solicitat Curții să nu ia în considerare scrisoarea în cauză, deoarece aceasta nu era semnată. Printr-o scrisoare din 28 ianuarie 2008, trimisă prin poștă și prin fax, avocatul reclamantului a considerat că cererea guvernului era pur formală. În anexa la această din urmă scrisoare, aceasta a transmis, de asemenea, scrisoarea sa din 6 noiembrie 2007, semnată. O copie a celor două scrisori a fost trimisă spre informare guvernului. Fără a considera necesar să se stabilească dacă reclamantul poate, până în prezent, să își declare cauza în fața unei încălcări a articolului 8 din Convenție, Curtea consideră, din motivele expuse mai jos, că examinarea fondului cauzei nu mai este justificată (Shevanova c. Letonia (radiation) [GC], n 58822/00, § 44, 7 decembrie 2007 Kaftailova c. Letonia (radiation) [GC], n 59643/00, § 47, 7 1 decembrie 2007). Aceasta reamintește doar în temeiul articolului 37 litera (b) din Convenție, ea poate, în orice moment al procedurii (...) să decidă să șteargă o cerere din rol atunci când circumstanțele permit să se ajungă la concluzia (...) că litigiul a fost soluționat (...). Pentru a putea ajunge la o concluzie cu privire la aplicabilitatea dispoziției menționate anterior, Curtea trebuie să răspundă la două întrebări succesive. : Aceasta trebuie să se întrebe, în primul rând, dacă faptele de care se plânge în mod direct sau nu, și, în al doilea rând, dacă consecințele care ar putea rezulta dintr-o eventuală încălcare a Convenției din cauza acestor fapte au fost șterse (pisano c. Italia [GC] (radiație), nr 36732/97, § 42, 24 octombrie 2002 Sisojeva și alții, Letonia [GC], 60654/00, § 97, CEDH 2007 ...). Curtea arată în primul rând că reclamantul se plângea de interdicția de intrare în România, care i-a fost impusă în 2003, dar această interdicție a fost anulată la 6 iulie 2007. În plus, reclamantul a primit o viză de ședere pe o perioadă de cinci ani, precum și un permis de reședință valabil până la 16 iulie 2012. În ceea ce privește a doua condiție, Curtea trebuie să analizeze dacă măsurile luate de autoritățile naționale pot părea o redresare suficientă a prejudiciului suferit de solicitant (El Majjaoui și Stichting Touba Moskee c. Țările de Jos (radiație) [GC], n 25525/03, § 30, 20 În acest sens, Comisia observă că, în opinia reclamantului, consecințele negative din punct de vedere moral și material, pe care le-a eliminat, nu au fost eliminate ca urmare a faptului că domeniul de aplicare a drepturilor sale a luat sfârșit. Curtea arată că reclamantul nu a furnizat deformări care să permită să se evalueze în ce măsură aceste consecințe persistă (a se vedea mutatis mutandis Cnar c. Turcia. (radiație), n 42737/98, 11 octombrie 2005) sau în care măsurile menționate mai sus nu au fost adecvate și suficiente pentru a remedia situația sa. În orice caz, Convenția nu prevede statelor contractante un mod determinat de a asigura în dreptul lor intern aplicarea efectivă a convenției. Alegerea celor mai potrivite mijloace de realizare a acestui lucru revine, în principiu, autorităților naționale, care se află în contact permanent cu forțele vii ale țărilor lor și sunt mai bine în măsură să evalueze posibilitățile și resursele pe care le reprezintă ordinele lor juridice interne (El Majjaoui și Stichting Touba Moskee menționat anterior, § 32). În cazul în care interdicția de intrare în România a fost anulată și reclamantul își are reședința în România în temeiul unui card de reședință, Curtea apreciază, în lumina tuturor circumstanțelor relevante din speță, că obiecțiunile sale au fost revocate într-un mod adecvat și suficient (a se vedea, mutatis mutandis El Majjaoui și Stichting Touba Moskee menționate anterior, § 33 Shevanova citată anterior, § 50 Kaftailova, citată anterior, § 54. Chiar dacă reclamantul se opune radierii rolului cererii, Curtea amintește că aplicarea articolului 37 alineatul (1) litera (b) din convenție nu este condiționată de consimțământul acestuia (a se vedea Guermoud c. Franța (radiație), nr. 538/02, 27 septembrie 2007). Astfel, după examinarea elementelor noi aduse la cunoștința sa, precum și a observațiilor părților, Curtea consideră că cele două condiții care permit să se ajungă la concluzia că litigiul a fost soluționat în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun motiv special pentru respectarea drepturilor omului garantate de Convenția nr. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La art. 43 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Curții este astfel formulat în cazul în care o instanță a fost retrasă din funcție, cheltuielile de judecată sunt lăsate la latitudinea Curții. (...) În pretențiile sale în temeiul articolului 41 din Convenție, reclamantul solicită 1 000 EUR pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată și indică faptul că această sumă reprezintă onorariile de avocat, cheltuielile de judecată și cheltuielile poștale. El plătește în dosar două fotocopii ale unui extras din 30 august 2005 care atestă plata unei sume de 300 RON în beneficiul cabinetului avocatului care îl reprezintă în fața Curții. Cele două fotocopii poartă următoarele mențiuni scrise stiloului injector (pen-ului): RON în beneficiul firmei menționate mai sus. Acesta din urmă Recepisat poartă mențiunea "dosarul nr 8776/05" CEDH Ca răspuns, guvernul nu se asigură că reclamantului i se acordă o sumă corespunzătoare cheltuielilor și cheltuielilor de judecată aferente acestei specii, cu condiția ca acestea să fie dovedite, să fie necesare și să aibă o legătură cu cauza. Cu toate acestea, acesta arată că suma solicitată de solicitant pentru cheltuielile de judecată este doar parțial justificată. Curtea amintește că, spre deosebire de art. 41 din convenție, care nu intră în joc decât dacă a declarat în prealabil că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, art. 43 4 din Regulamentul de procedură autorizează Curtea să acorde la mai mult decât rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată (Sysoyeva și alte cheltuieli de judecată, § 132 Shevanova, citată anterior, § 53 Kaftailova, § 53 Comisia reamintește, de asemenea, că principiile generale care reglementează rambursarea cheltuielilor în temeiul articolului 43 alineatul (4) din regulament sunt, în esență, identice cu cele aplicate în temeiul articolului 41 din convenție [Pisano citată anterior, §§ 53-54]. Cu alte cuvinte, pentru a putea da naștere la rambursare, cheltuielile trebuie să se refere la presupusa încălcare sau încălcare și să fie rezonabile în ceea ce privește rata acestora. În plus, în temeiul articolului 60 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament, orice cerere formulată în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie să fie criptată, defalcată pe rubrici și însoțită de documente relevante, în caz contrar, camera poate respinge integral sau parțial revendicările. În speță, Curtea constată că reclamantul a prezentat ca dovadă două extrase. În ceea ce privește recipisa din 30 august 2005, aceasta arată, pe de o parte, că fiecare dintre cele două fotocopii se referă la un alt dosar întocmit de Curtea Supremă și, pe de altă parte, că reclamantul a fost asistat de avocatul P.V. în primul dosar și că a formulat recursul care face obiectul celui de al doilea dosar prin avocatul A.M. În aceste condiții, Curtea nu poate lua în considerare această recipisă. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 285 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Comisia consideră că rata dobânzii moratorii care urmează să fie plătită pe suma datorată exprimată în euro trebuie să se bazeze pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cauza din rolul "Date" că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data notificării prezentei decizii, suma de 285 EUR (două sute optzeci și cinci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului că această sumă va crește de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plată. Stanley Naismith Josep Casadevall Președinte adjunct
Requête n
o
8776/05
présentée par Mostafa KORDOGHLIAZAR
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 20 mai 2008 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée, introduite le 8 mars 2005,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l’article 39 du règlement de la Cour,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour,
Vu la décision de mettre fin à l’application des articles 39 et 41 du règlement de la Cour,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
I.
Le requérant, M. Mostafa Kordoghliazar, est un ressortissant iranien né en 1966 et résidant à Bucarest. Il est représenté devant la Cour par M
e
Eugenia Crângariu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
En 1992, le requérant arriva en Roumanie, où il s’établit pour raison d’affaires. Son titre de séjour fut régulièrement prolongé jusqu’au 19 mars 2003.
Le 22 décembre 2000, il épousa une ressortissante roumaine. Le 27 juin 2001, ils eurent une fille.
En 2001, il créa une société commerciale à responsabilité limitée.
Par un arrêt définitif du 28 novembre 2002, la cour d’appel de Bucarest (« la cour d’appel ») condamna le requérant à deux ans de prison avec sursis, pour blessures, menaces, chantage et séquestration.
Par une décision du 21 avril 2003, communiquée au requérant le 9 mai 2003, l’Autorité pour les étrangers ordonna à celui-ci de quitter le territoire dans un délai de cinq jours à compter de la communication de la décision. Le 9 mai 2003, le requérant se vit délivrer, à sa demande, un visa de sortie pour quitter la Roumanie, ce qu’il fit le 15 mai 2003.
Le 23 mai 2003, une interdiction d’entrée en Roumanie fut prise à son encontre pour une durée de dix ans, mais cette décision ne lui fut pas communiquée.
Le 5 juin 2003, le consulat de Roumanie à Istanbul lui délivra un visa de séjour en Roumanie pour une durée de quatre-vingt-dix jours, en vue du regroupement familial.
Le 6 juin 2003, alors que le requérant venait d’arriver à l’aéroport d’Otopeni, il se vit refuser l’entrée en Roumanie, en raison de l’interdiction prise à son encontre.
Le 10 juillet 2003, l’épouse du requérant demanda au ministère de l’Intérieur de lui communiquer les motifs de cette interdiction. Le 22 juillet 2003, celui-ci l’informa que la mesure en question avait été prise en raison de la condamnation pénale du requérant par un arrêt définitif.
A.
La procédure en annulation de l’interdiction d’entrer en Roumanie
Le 10 février 2004, le requérant, représenté par M
e
P.V., avocat, saisit la cour d’appel d’une action contre la direction générale de l’enregistrement informatique des personnes («
la direction
») visant à l’annulation de l’interdiction d’entrée en Roumanie et à l’obtention d’un visa de séjour. Selon lui, l’interdiction d’entrée n’était pas justifiée, dans la mesure où l’exécution de la peine de prison avait été suspendue et où il n’avait pas commis d’autres infractions depuis. Le requérant estimait être bien intégré dans la société roumaine, en raison de son mariage avec une ressortissante roumaine et de la naissance d’une fille pendant leur mariage. Il allégua être seul à subvenir aux besoins de sa famille.
Par un arrêt du 14 avril 2004, la cour d’appel rejeta l’action, jugeant que l’interdiction d’entrée en Roumanie était conforme à la loi et proportionnée, dans la mesure où le requérant avait été condamné par un arrêt définitif pour avoir commis des infractions. Elle retint également que ses allégations sur son intégration dans la société roumaine et sur le fait qu’il était le seul à subvenir aux besoins de sa famille n’étaient pas pertinentes en l’espèce. Concernant la demande du requérant visant à l’obtention d’un visa, la cour d’appel estima que l’intéressé ne remplissait pas les conditions prévues par la loi, dans la mesure où une mesure d’interdiction du territoire avait été décrétée à son encontre.
Le requérant forma un recours devant la Haute cour de cassation et de justice («
la Haute cour
»). Le dossier fut enregistré sous le numéro 6893/2004.
Les débats eurent lieu le 14 juin 2005. Le requérant y participa, assisté par l’avocat P.V. Par un arrêt rendu le même jour, la Haute cour rejeta le recours.
B.
La procédure portant sur l’octroi du «
statut de toléré
»
Au cours de l’année 2004, le requérant saisit la cour d’appel d’une action contre l’autorité pour les étrangers (« l’autorité
»), afin de se voir reconnaître le statut de toléré.
Les débats eurent lieu le 13 janvier 2005. Le requérant n’y assista pas mais fut représenté par l’avocat A.M. Par un arrêt rendu le même jour, la cour d’appel rejeta l’action, retenant que l’intéressé était en séjour illégal en Roumanie depuis qu’il était entré sur le territoire national le 8 octobre 2004 alors qu’il n’y était pas autorisé. La cour d’appel jugea également que la circonstance que l’épouse et l’enfant mineur de l’intéressé résidaient dans le pays ne constituait pas une raison objective de nature à empêcher celui-ci de quitter le territoire.
Le requérant, représenté par l’avocat A.M., forma un recours devant la Haute cour, lequel fut enregistré sous le numéro 941/2005.
Par un arrêt du 14 février 2006, la Haute cour fit droit au recours, accueillit l’action et condamna l’autorité à accorder le statut de toléré au requérant.
Le 23 mai 2006, les autorités lui accordèrent le statut de toléré jusqu’à la cessation des motifs qui le justifiaient.
Le 27 décembre 2006, les autorités prolongèrent son statut de toléré jusqu’au 27 juin 2007.
Le 4 janvier 2007, la Cour communiqua au Gouvernement le grief tiré de l’article 8 de la Convention. Elle appliqua également les articles 39 et 41 du règlement, auxquels elle mit fin le 17 janvier 2008.
C.
La situation actuelle du requérant
Il ressort d’un certificat établi le 22 mai 2007 par le ministère de l’Intérieur qu’aucune infraction n’est plus inscrite au casier judiciaire du requérant.
Par une lettre du 23 août 2007, le Gouvernement a informé le greffe que l’interdiction d’entrée en Roumanie infligée au requérant en 2003 pour une durée de dix ans a été annulée le 6 juillet 2007, et lui a fourni un document justificatif à cet égard.
Par une lettre du 19 septembre 2007, l’avocate du requérant a informé le greffe que l’intéressé a obtenu un visa de séjour valable cinq ans, du 17
juillet 2007 au 16 juillet 2012. Elle a également fourni une copie de la carte de résidence du requérant, valable jusqu’au 16 juillet 2012.
1.
Sur le terrain de l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie familiale, en raison de l’interdiction d’entrée en Roumanie qui lui a été imposée, alors que son épouse et sa fille mineure résident dans ce pays. Il fait valoir également les craintes que suscite en lui son renvoi éventuel en Iran, compte tenu de l’évolution négative générale de la situation dans ce pays.
2.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, il se plaint de l’interdiction d’entrée en Roumanie, qu’il juge abusive, dans la mesure où elle a été prise par une autorité administrative, laquelle ne l’a pas entendu et ne lui a pas donné la possibilité de se défendre. Il estime en outre que l’interdiction d’entrée en Roumanie n’était pas prévue par la loi en vigueur au moment de l’arrêt définitif de condamnation rendu à son encontre.
3.
Il invoque également l’article 1 du Protocole n
o
7 à la Convention, faisant valoir que l’interdiction susmentionnée fut décidée en son absence et sans qu’un acte administratif motivé lui eût été communiqué.
4.
Sous l’angle de l’article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention, il allègue une atteinte à sa liberté de circulation, dans la mesure où il estime avoir légalement séjourné en Roumanie, en vertu d’un visa.
A.
Sur la radiation du rôle
Dans une lettre du 11 octobre 2007, le Gouvernement a estimé que la poursuite de l’examen de la requête ne se justifiait pas, étant donné que le requérant avait reçu un visa de séjour pour cinq ans. Il a dès lors invité la Cour à rayer l’affaire du rôle, en vertu de l’article 37 § 1 b) de la Convention. Une copie de cette lettre a été envoyée à l’avocate du requérant, laquelle a répondu par une lettre du 6 novembre 2007, dont la présentation est identique à celle des lettres qu’elle a envoyées précédemment, et dont les parties pertinentes sont rédigées comme suit
:
«
Le fait qu’après des années de démarches judiciaires aux niveaux national et international, la violation des droits de mon client et de l’article 8 de la Convention ait enfin pris fin n’est pas de nature à éliminer les conséquences négatives subies par M. Kordoghliazar sur les plans moral et matériel ou à effacer les frais et dépens que celui-ci a exposés pendant toute cette période.
Par conséquent, la radiation de la requête du rôle ne se justifie pas
; je demande à la Cour, au nom de mon client, de rejeter la demande du Gouvernement.
»
La lettre, envoyée par courrier électronique, n’était pas signée.
Une copie a été envoyée au Gouvernement, lequel a été invité à présenter ses commentaires éventuels. Le 15 janvier 2007, il a demandé à la Cour de ne pas tenir compte de la lettre en question, puisque celle-ci n’était pas signée.
Par une lettre du 28 janvier 2008, envoyée par la poste et par télécopie, l’avocate du requérant a estimé que la demande du Gouvernement était purement formelle. En annexe à cette dernière lettre, elle a également transmis sa lettre du 6 novembre 2007, signée. Une copie des deux lettres a été envoyée pour information au Gouvernement.
Sans estimer nécessaire de déterminer si le requérant peut à ce jour se prétendre «
victime
» d’une violation de l’article 8 de la Convention, la Cour considère, pour les raisons exposées ci-dessous, que l’examen du fond de l’affaire ne se justifie plus (
Shevanova c. Lettonie
(radiation) [GC], n
o
58822/00, §
44, 7
décembre 2007
;
Kaftailova c. Lettonie
(radiation) [GC], n
o
59643/00, §
47, 7
décembre 2007).
Elle rappelle qu’aux termes de l’article 37
§
1
b) de la Convention, elle peut, «
à tout moment de la procédure, (...) décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure (...) que le litige a été résolu (...)
». Pour pouvoir conclure à l’applicabilité à l’espèce de la disposition précitée, la Cour doit répondre à deux questions successives
: elle doit se demander, en premier lieu, si les faits dont l’intéressé se plaint directement persistent ou non, et, en second lieu, si les conséquences qui pourraient résulter d’une éventuelle violation de la Convention en raison de ces faits ont été effacées (
Pisano c. Italie
[GC] (radiation), n
o
36732/97, §
42, 24 octobre 2002
;
Sisojeva et autres c. Lettonie
[GC],
n
o
60654/00, §
‑
...).
La Cour relève tout d’abord que le requérant se plaignait de l’interdiction d’entrée en Roumanie, qui lui avait été infligée en 2003. Or cette interdiction a été annulée le 6 juillet 2007. Qui plus est, le requérant a reçu un visa de séjour pour une durée de cinq ans, ainsi qu’une carte de résidence valable jusqu’au 16 juillet 2012. Les faits allégués ne persistant plus, il s’ensuit que la première condition est remplie.
Quant à la seconde condition, la Cour doit rechercher si les mesures prises par les autorités nationales peuvent passer pour un redressement suffisant du préjudice subi par le requérant (
El Majjaoui et Stichting Touba Moskee c. Pays Bas
(radiation) [GC], n
o
25525/03, §
30, 20
décembre 2007). En ce sens, elle observe que, selon le requérant, les «
conséquences négatives du point de vue moral et matériel
» qu’il a subies n’ont pas été éliminées à la suite du fait que l’atteinte portée à ses droits a pris fin. Or la Cour relève que le requérant n’a pas fourni d’explications permettant d’évaluer en quoi ces conséquences persistent (voir
mutatis mutandis
Cinar c. Turquie
(radiation), n
o
42737/98, 11 octobre 2005) ou en quoi les mesures susmentionnées n’étaient pas adéquates et suffisantes pour remédier à sa situation.
En tout état de cause, la Convention ne prescrit pas aux Etats contractants une manière déterminée d’assurer dans leur droit interne l’application effective de la Convention. Le choix des moyens les plus appropriés pour y parvenir incombe en principe aux autorités nationales, qui se trouvent en contact permanent avec les forces vives de leurs pays et sont mieux à même d’évaluer les possibilités et les ressources qu’offrent leurs ordres juridiques internes respectifs (
El Majjaoui et Stichting Touba Moskee
précité, § 32).
Dès lors que l’interdiction d’entrée en Roumanie a été annulée et que le requérant réside dans ce pays en vertu d’une carte de résidence, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des circonstances pertinentes de l’espèce, que ses griefs ont été redressés d’une manière adéquate et suffisante (voir,
mutatis mutandis
,
El Majjaoui et Stichting Touba Moskee
précité, § 33
;
Shevanova
précité, § 50
;
Kaftailova
précité, § 54).
Même si le requérant s’oppose à la radiation du rôle de la requête, la Cour rappelle que l’application de l’article 37 § 1 b) de la Convention n’est pas conditionné au consentement du celui-ci (voir
Guermoud c. France
(radiation), n
o
538/02, 27 septembre 2007).
Ainsi, après avoir examiné les éléments nouveaux portés à sa connaissance, ainsi que les observations des parties, la Cour juge réunies les deux conditions permettant de conclure que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention.
Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 §
3 de la Convention et de rayer la requête du rôle.
B.
Sur l’application de l’article 43 § 4 du règlement de la Cour
L’article 43 § 4 du règlement de la Cour est ainsi libellé
:
«
Lorsqu’une requête a été rayée du rôle, les dépens sont laissés à l’appréciation de la Cour. (...)
»
Dans ses prétentions au titre de l’article 41 de la Convention, le requérant demande 1
000 EUR au titre des frais et dépens, et indique que cette somme représente les honoraires d’avocat, les frais de justice et les frais postaux. Il verse au dossier deux photocopies d’un récépissé du 30 août 2005 attestant le paiement d’une somme de 300 RON au bénéfice du cabinet de l’avocate qui le représente devant la Cour. Le récépissé
porte la mention «
honoraires d’avocat
». Les deux photocopies portent respectivement les mentions suivantes écrites au stylo
: «
dossier n
o
6893/2004
» sur la première et «
dossier n
o
941/2005 – Haute cour de cassation et de justice
» sur la seconde. Il verse également au dossier une photocopie d’un récépissé du 4
mai 2007, attestant le paiement d’une somme de 1
000
RON au bénéfice du cabinet susmentionné. Ce dernier récépissé porte la mention «
dossier n
o
».
En réponse, le Gouvernement ne s’oppose pas à ce que soit accordé au requérant une somme correspondant aux frais et dépens liés à la présente espèce, à condition que ceux-ci soient prouvés, qu’ils soient nécessaires et qu’ils aient un lien avec l’affaire. Il relève toutefois que le montant demandé par le requérant au titre des frais n’est que partiellement justifié.
La Cour rappelle qu’à la différence de l’article 41 de la Convention, qui n’entre en jeu que si elle a préalablement «
déclaré qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles
», l’article 43
§
4 du règlement autorise la Cour à accorder à l’intéressé uniquement le remboursement des frais et dépens (
Syssoyeva et autres
précité, §
132
;
Shevanova
précité, § 53
;
Kaftailova
précité, § 57). Elle rappelle également que les principes généraux régissant le remboursement des frais au titre de l’article 43 § 4 du règlement sont en substance identiques à ceux appliqués dans le cadre de l’article 41 de la Convention (
Pisano
précité, §§ 53-54). Autrement dit, pour pouvoir donner lieu à remboursement, les frais doivent se rapporter à la violation ou aux violations alléguées et être raisonnables quant à leur taux. De surcroît, en vertu de l’article 60 §§ 2 et 3 du règlement, toute demande formulée au titre de l’article 41 de la Convention doit être chiffrée, ventilée par rubrique et accompagnée des justificatifs pertinents, à défaut de quoi la chambre peut rejeter tout ou partie des prétentions.
En l’espèce, la Cour observe que le requérant a présenté comme justificatifs deux récépissés. Concernant le récépissé du 30 août 2005, elle relève, d’une part, que chacune des deux photocopies fait référence à un autre dossier tranché par la Haute cour et, d’autre part, que le requérant a été assisté par l’avocat P.V. dans le premier dossier et qu’il a formé le recours faisant l’objet du second dossier par l’intermédiaire de l’avocat A.M. Dans ces conditions, la Cour ne saurait prendre ce récépissé en compte.
Au vu de ce qui précède, la Cour juge raisonnable d’allouer au requérant la somme de
285 EUR pour frais et dépens. Elle considère que le taux des intérêts moratoires à payer sur le montant dû exprimé en euros doit être basé sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Décide
de rayer l’affaire du rôle
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter de la date de la notification de la présente décision, la somme de 285 EUR (deux cent quatre-vingt-cinq euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement
;
b)
que ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président