ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 508/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 508/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 508/2018

După deliberare, asupra

cauzei de față, constată următoarele:

La data de 27 ianuarie 2017, pârâta SC A. SA a declarat

recurs împotriva Deciziei nr. 1644/Ap din 17 noiembrie 2016 a Curții de

Apel Brașov, secția I civilă, prin care a fost admis, în parte,

apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 20 din

21 ianuarie 2016 a Tribunalului Brașov și a fost respins apelul

incident formulat de apelantul intervenient B. împotriva aceleiași

sentințe. A fost schimbată, în parte, sentința apelată în

sensul că a fost obligată pârâta SC A. SA să plătească

reclamantei C. suma de 135.000 lei, reprezentând daune morale în loc de suma de

200 000 lei cu acest titlu, păstrând restul dispozițiilor

sentinței. A fost respinsă cererea de acordare de cheltuieli de

judecată în apel pentru apelantul-intervenient B., fiind compensate

cheltuielile de judecată între apelata-pârâtă SC A. SA și

intimata C.

Pârâta a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea

deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, prin

raportare la reținerea eronată a culpei exclusive a intimatului-intervenient

forțat în producerea evenimentului rutier din data de 2 iulie 2012, precum

și acordarea nelegală a daunelor materiale și morale.

Un prim motiv de recurs îl

constituie respingerea susținerilor pârâtei cu privire la culpa concurentă

a participanților la evenimentul rutier din data de 2 iulie 2012, în baza

probelor existente la dosarul cauzei. Instanța de apel a procedat la o

greșită aplicare a normelor de drept material, întrucât locul

producerii evenimentului rutier este un drum deschis circulației publice,

pe care circulă deopotrivă autovehicule și persoane fizice

(pietoni), motiv pentru care ambii participanți la evenimentul rutier

aveau obligația să își la masuri de siguranță.

Stabilirea culpei exclusive în sarcina intimatului-intervenient forțat

vine în contradicție cu prevederile art. 72 din O.U.G. 195/2002,

intimata-reclamantă dând dovadă de o conduită iresponsabilă

care a contribuit la producerea evenimentului rutier în cauză.

Pe de alta parte,

instanța de apel trebuia să ia în considerare incidența Deciziei

nr. 12/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin care s-a reținut ca dispozițiile art. 1371 alin.

(1) C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi

ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care

a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea

cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a

evitai, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Pe cale de consecința,

consideră că aplicarea greșita a prevederilor legale

menționate a dus la stabilirea de către instanța de

judecată a unei culpe exclusive a intimatului-intervenient forțat.

Solicită reținerea unei culpe concurente și în sarcina intimatei-reclamante,

care, dacă ar fi avut o conduită corectă, ar fi putut evita, sau

cel puțin minimaliza, consecințele evenimentului rutier în

cauză.

Un al doilea motiv de recurs,

constituie înlăturarea argumentelor pârâtei cu privire la acordarea

eronată a daunelor materiale stabilite de instanța de fond, respectiv

suma de 20.343 lei, reprezentând contravaloarea intervenție chirurgicale

la D.

Apreciază că

instanța de judecată a procedat la o greșită aplicare a

prevederilor art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supravegherea a

Asigurărilor nr. 14/2011, la momentul acordării acestor daune

materiale. Astfel, intimata-reclamantă nu face dovada achitării

acestei facturi, care să dea naștere dreptului de a fi

despăgubită, întrucât prevederile legale anterior menționate

aduc în discuție necesitatea probării daunelor materiale cu documente

justificative, care privesc atât întinderea, cât și plata efectivă.

Simplele susțineri că a restituit suma de bani numitului E. sunt

lipsite de orice temei juridic și nu pot constitui un fundament al

obligării pârâtei la plata acestei sume.

Un al treilea motiv de recurs

este reprezentat de cuantumul nejustificat de mare al daunelor morale. Astfel,

deși acest motiv, potrivit jurisprudenței, presupune doar critici de

netemeinicie, consideră că, prin raportare la prevederile art. 49

alin. (1), lit. f) din Ordinul Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor nr.

14/2011, potrivit cărora daunele morale se acordă în conformitate cu

legislația și jurisprudența din România, criticile aduse

deciziei recurate se prezintă sub forma celor de nelegalitate a

hotărârii.

Este adevărat că, în

cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le

generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la

cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum

ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de

cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a

aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează

și care sunt supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecata.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani,

atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar

instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și

gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral

produs.

Consideră că

instanța de apel nu a indicat care au fost, în cazul reclamantei,

drepturile nepatrimoniale lezate, aspectele în care s-au exteriorizat

vătămările produse, probele care au susținut gravitatea

prejudiciului suferit, rezumându-se doar Sa oferirea unor criterii general

valabile. Din probele aflate la dosarul cauzei, respectiv prin completarea la

raportul de expertiză medico-legală întocmit în speță din

17 februarie 2014, se reține faptul că intimata-reclamantă a

suferit o vătămare corporală care s-a vindecat și că

nu a necesitat un număr suplimentar de zile de îngrijiri medicale

față de cel constatat inițial.

În absența unor criterii

legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare

obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanța de

judecată în raport cu consecințele negative suferite de victima

accidentului auto, importanța valorilor lezate, în ce măsura au fost

lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice

și psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată

situația familială, socială și profesională, precum

și condițiile socio-economice ale societății, nivelul de

trai ș.a.

Cauza a fost înregistrată

pe râtul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7

martie 2017.

Prin rezoluția

completului din 13 martie 2017, cererea de recurs a fost comunicată

intimaților C. și B., la data de 22 și respectiv 27 martie 2017,

conform dovezilor aflate la filele 35-37 în dosarul acestei instanțe.

Intimatul B., prin avocat F.,

cu împuternicire aflată la fila 43 în dosarul acestei instanțe, a

depus întâmpinare, în termenul prevăzut de dispozițiile art. 17 alin.

(3), coroborate cu cele ale art. 15 alin. (4) din Legea nr. 2/2013, solicitând

admiterea recursului în privința primului și al celui de-al doilea

motiv de recurs și respingerea celui de-al treilea motiv de recurs

formulat.

Întâmpinarea a fost

comunicată recurentei, precum și intimatei C., așa cum

rezultă din înscrisurile aflate la filele 47-48 în dosarul de recurs,

recurenta SC A. SA depunând răspuns la întâmpinare.

Prin raportul întocmit în

cauză la data de 16 mai 2017 și însușit la data de 31 mai 2017

s-a reținut caracterul admisibil al recursului, raportul fiind comunicat

părților, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele

63 -66 din dosarul acestei instanțe, tară ca părțile

să fi depus punct de vedere la raport.

Recursul a fost admis în

principiu prin încheierea din data de 3 octombrie 2017, când s-a acordat termen

în ședința din 7 noiembrie 2017, în vederea soluționării

recursului, dată la care cauza a fost suspendată pentru lipsa

părților, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Se mai

referă asupra faptului că recurenta-pârâtă a solicitat judecarea

cauzei în lipsă prin cererea de repunere a cauzei pe rol formulată la

data de 27 decembrie 2017.

formulat, Înalta Curte urmează să îl respingă ca fiind nefondat

având în vedere următoarele considerente;

Raportat la primul motiv de

recurs, prin care se invocă încălcarea, de către instanța

de apel, a dispozițiilor legale cuprinse în art. 72 din O. U. G. nr,

195/2002, precum și în art. 1371 alin. (1) C. civ., Înalta Curte

reține că, prin Decizia nr. 1644/Ap din 17 noiembrie 2016 a

Curții de Apel Brașov, secția I civilă, instanța de

apel a respins critica apelante i-pârâte referitoare la existenta unei culpe

comune în producerea accidentului.

Astfel, instanța a

constatat că sentința penală nr. 1485 din 11 iunie 2014, pronunțată

în Dosarul penal nr. x/197/2013 al Judecătoriei Brașov,

rămasă definitivă prin neapelare, chiar dacă l-a achitat pe

inculpatul B. cu privire la săvârșirea infracțiunii de

vătămare corporală din culpă prevăzută de art.

184 alin. (2) și (4) C. pen. din 1968, a reținut, în considerente,

că: „fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

de vătămare corporală din culpă care presupune crearea unor

leziuni care necesită pentru vindecare un număr de peste 60 de zile

de îngrijiri medicale."

Or, potrivit art. 28 C. pen.,

instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă

de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește

existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei

ilicite. Astfel, în mod corect instanța de fond a analizat

vinovăția în producerea accidentului și în raport de probele

administrate, inclusiv în dosarul penal, a concluzionat că nu este vorba

de o culpă concurentă.

A mai reținut

instanța de apel că nici la judecata în fond a cauzei, dar nici în

apel, nu s-au depus alte probe care să infirme starea de fapt

stabilită la data producerii accidentului, astfel încât, din modul de

interpretare a probelor de către instanța de fond, se poate stabili

că, raportat la criticile din apelul societății de asigurare, nu

există elemente care să contureze și culpa reclamantei în

săvârșirea accidentului. Prin urmare, reținerea unei culpe

exclusive a intervenientului B. este corectă.

Înalta Curte reține

că prevederile art. 72 din O.U.G. nr. 196/2002 stipulează în alin.

(1) faptul că: pietonii sunt obligați să se deplaseze numai pe

trotuar, iar în lipsa acestuia, pe acostamentul din partea stângă a

drumului, în direcția lor de mers. Când și acostamentul

lipsește, pietonii sunt obligați să circule cât mai aproape de

marginea din partea stângă a părții carosabile, în direcția

lor de mers. ".

Totodată, prin alin.

(2)-(4) ale art. 72 din O.U.G. nr. 196/2002 sunt reglementate reguli de

circulație pentru pietoni, în legătură cu circulația pe

drumurile publice,

Înalta Curte constată

că, raportat la reținerile instanței de fond, care a stabilit

că, din probele administrate, rezultă faptul că nu partea

reclamantă, ci pârâtul este cel care nu a respectat regulile de

circulație ce îi reveneau în calitate de conducător de autovehicul,

în cauză instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 72 din

O.U.G. nr. 196/2002 la speța dedusă judecății.

Totodată, reținerile

instanțelor de fond și modul în care acestea au administrat și

interpretat probele administrate în fața instanței civile precum

și în instanța penală nu pot face obiect al analizei

instanței de recurs în raport de dispozițiile limitative ale art. 488

alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Prin urmare, raportat la

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de

pârâtă, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat

corect dispozițiile legale menționate la situația de fapt,

astfel cum a fost reținută, motiv pentru care primul motiv de recurs

urmează să fie respins ca nefondat.

Nu este fondată nici

susținerea recurentului în sensul că au fost încălcate

dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. în temeiul cărora autorul

faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de

prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a

contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea

prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o

facă.

Față de concluziile

sus-arătate, privind corecta reținere a culpei exclusive a

intervenientului forțat la producerea accidentului, este evident că

nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ. ce

reglementează situația culpelor concurente la producerea

prejudiciului și acest motiv de recurs urmând a fi respins, ca nefondat.

Înalta Curte urmează

să respingă, ca nefondate și motivele de recurs prin care recurenta-pârâtă

a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. d) din

Ordinul Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor nr. 14/2011 la momentul

acordării daunelor materiale, dispoziții legale ce reglementează

materia probelor în domeniul asigurărilor.

Înalta Curte reține

faptul că, în ceea ce privește critica cu privire la stabilirea

daunelor materiale constând în contravaloarea intervenției chirurgicale,

instanța a înlăturat susținerile apelantei potrivit cărora

reclamanta nu ar fi îndreptățită ia acordarea acestor

despăgubiri pentru că o alta persoană a achitat costul

intervenției chirurgicale, argumentele instanței de fond și

soluția acesteia fiind în concordanță cu probele administrate.

A mai reținut

instanța de apel că, din moment ce reclamanta a suferit această

intervenție chirurgicală, a fost internata la clinica D., este

evident că, indiferent cine face plata contravalorii acestei

intervenții și cum se desocotește cu beneficiarul

intervenției chirurgicale, persoana care a suferit intervenția

și față de care clinica a efectuat acele costuri pentru care a

emis factura este responsabilă cu plata acestor sume și are deschis

dreptul Ia despăgubiri de la societatea de asigurare.

Înalta Curte constată

că, raportat la reținerile instanței de fond, în sensul că

față de probele administrate, rezultă că partea

vătămată, reclamanta din cauza de față, a suferit o

intervenție chirurgicală urmare a accidentului suferit, fiind astfel

corect interpretate și aplicate prevederile art. 49 alin. (1) lit. d) din

Ordinul Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor nr. 14/2011 care

stipulează că:

4rt. 49. - La stabilirea

despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al

decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: (...) d) eventualele

cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei

accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru

proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor

medicale, probate cu documente justificative, si care nu sunt suportate din

fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în

vigoare."

Înalta Curte constată

că recurenta tinde în realitate la a contesta modul în care a fost

făcută proba daunelor materiale suferite de reclamantă, aspect

pe care instanța de recurs nu îl poate analiza în raport de

dispozițiile legale reglementate în art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, și motivul de recurs ce vizează cuantumul nejustificat de

mare al daunelor morale.

Se constată că

instanța de apel, realizând o reducere a cuantumului daunelor morale, de

la suma inițială de 200.000 lei, stabilită de instanța de

fond, la suma de 135.000 lei, stabilită de instanța de apel, a avut

în vedere toate criteriile de acordare a daunelor morale menționate de

recurentă prin motivul de recurs analizat.

Astfel, prin decizia

recurată, instanța de apel a reținut că, referitor la art.

49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările

în România și art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere

a Asigurărilor, instanța de fond a interpretat greșit

probatoriul administrat sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

din perspectiva criteriilor stabilite de jurisprudența în materie,

respectiv: consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, măsura lezării acestor valori și

intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care a fost afectată

situația familială, profesională și socială.

Totodată a apreciat

instanța de apel că scopul acordării daunelor morale constă

în realizarea, în primul rând a unei satisfacții morale, pentru

suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții

patrimoniale, iar spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc

pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se

stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată.

Totodată, în cazul vătămărilor fizice cauzate de un

accident de circulație, la evaluarea despăgubirilor pentru daunele

morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu tinde

către o îmbogățire fără just temei, trebuie să se

țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile în

mod rezonabil a fi fost cauzate prin respectivul accident, precum și de

toate consecințele acestuia, relevate de actele medicale ori de alte

mijloace de dovadă, cum ar fi declarații de martori.

Pe de altă parte, a mai

reținut instanța de apel că atât Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și

Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează

cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică

procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor

particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe

care le-au suportat victimele unui accident de circulație, precum și

consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la

viața lor privată, astfel cum acestea sunt evidențiate prin

probele administrate.

Din cele mai sus, arătate

rezultă că instanța de apel a avut în vedere criteriile de

apreciere a daunelor morale așa cum au fost dezvoltate In

jurisprudența instanțelor naționale și europene și în

doctrină, cu trimitere la dispozițiile legale mai sus-citate.

Totodată, a indicat, prin raportare la cazul persoanelor care au suferit

un prejudiciu din cauza unui accident de circulație, care sunt

vătămările produse acestora, instanța făcând referire

în considerentele hotărârii atacate la probele administrate în cauza de

față.

Pentru toate considerentele

arătate, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul

formulat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 1644/Ap din 17

noiembrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 februarie 2018.