CASE OF STAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Traducere din limba franceză

Consiliul Europei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secția a III-a

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererii nr. 6936/03

prezentată de Dănuț STAN

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a III-a), statuând la data de 20 mai 2008 în cadrul unei camere formate din:

Josep Casadevall, președinte,

Eisabeth Fura- Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Elbert Myjer,

Luis Lopez Guerra, judecători,

și Stanley Naismith, grefier adjunct de secție,

Având în vedere cererea menționată anterior înaintată la data de 2 decembrie 2002,

Având în vedere decizia Curții de a se prevala de

art. 29 alin. 3

din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După ce a deliberat asupra ei, a pronunțat următoarea hotărâre:

ÎN FAPT

Reclamantul, domnul Dănuț Stan este cetățean român, s-a născut în 1953 și locuiește la Bacău. Guvernul român (

Guvernul

) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.

Printr-o sentință din 28 mai 1998 Tribunalul Iași l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de zece ani de închisoare sub acuzația de înșelăciune.

Printr-o hotărâre definitivă din 24 februarie 2000 Curtea Supremă de Justiție a confirmat temeinicia acestei sentințe.

La o dată neprecizată reclamantul a introdus o contestație la executarea pedepsei cu închisoarea ce i s-a aplicat (

contestație la executare

). El a precizat că instanțele naționale au omis să aplice o lege nouă, care ar fi fost mai favorabilă.

Printr-o hotărâre definitivă din 12 iunie 2002 Curtea Supremă de Justiție a confirmat sentințele celor două instanțe inferioare care îi respinseseră cererea ca neîntemeiată, pe motiv că nicio lege mai favorabilă nu înlocuise legea aplicată, pe bună dreptate, de instanțele care condamnaseră reclamantul sub acuzația de înșelăciune.

Pentru a ispăși pedeapsa cu închisoarea la care a fost condamnat, reclamantul a fost închis la 25 aprilie 2000 în penitenciarul de la Bacău. După spusele sale, la vremea aceea, starea sa de sănătate era bună, așa cum reiese dintr-o fișă medicală întocmită de medicii care l-au examinat în momentul aducerii sale la penitenciar.

În timpul detenței sale reclamantul a schimbat de mai multe ori instituția. A fost pe rând dus la penitenciarul de la Bacău, de la Iași și de la Jilava precum și în spitalele penitenciarelor Jilava și Tîrgu Ocna.

Pe măsură ce reclamantul își ispășea pedeapsa, starea sa de sănătate s-a agravat din cauza condițiilor de detenție din diferite penitenciare în care a fost transferat ulterior. Din cauza numeroșilor paraziți de care erau pline penitenciarele, a contractat infecții greu de tratat. Alimentația sa zilnică era insuficientă; era servită cu încălcarea normelor de igienă și nu conținea calorii suficiente. Era obligat să împartă patul cu unul sau alți doi deținuți, în celule mici și supraaglomerate, pe care le împărțea cu șaizeci, șaptezeci sau o sută de persoane. Aceste celule nu erau încălzite iarna și erau prost aerisite, degajând o căldură sufocantă în timpul verii. Din cauza promiscuității, unii deținuți erau deseori obligați de alții, mai tineri sau mai puternci, să întrețină relații sexuale. După spusele reclamantului, autoritățile nu le puneau la dispoziție copiile documentelor necesare pentru a intenta eventuale acțiuni în justiție.

Datorită stressului și alimentației proaste reclamantul s-a îmbolnăvit pe rând făcând pareză pe partea dreaptă, hepatită cronică și ulcer duodenal, așa cum reiese din diferitele rapoarte de expertiză medicală.

La 25 august 2000 a suferit o operație chirurgicală, în urma căreia a cerut să fie pus în libertate din motive medicale. Cererea sa a fost respinsă de Judecătoria Bacău la data de 12 septembrie 2002 precum și de Curtea de Apel Bacău, care a recomandat totuși să fie tratat în spitalul penitenciarului Jilava.

Reclamantul arată că a refuzat tratamentul recomandat de Judecătoria Bacău la data de 12 septembrie 2000 deoarece era contraindicat persoanelor care, la fel ca el, sufereau de boli gastrice; în plus contravenea concluziilor medicului specialist R. care îl operase la 25 august 2000 și ale cărui recomandări nu au fost luate în calcul de autoritățile penitenciarelor.

Reclamantul a fost pus în libertate condiționată la 22 decembrie 2004. La ieșirea din închisoare starea sa de sănătate se pare că s-a deteriorat grav.

La 18 februarie 2005 reclamantul a înaintat o acțiune împotriva Ministerului Finanțelor, Administrației Naționale a Penitenciarelor (

Administrația

) și penitenciarului Bacău spre a i se acorda o despăgubire pentru deteriorarea stării sale de sănătate în timpul detenției.

Printr-o sentință din 24 aprilie 2007 Judecătoria Bacău a admis parțial acțiunea și a condamnat Administrația la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit din cauza condițiilor precare din penitenciare.

Bazându-se pe art. 3 din Convenție și jurisprudența Curții în materie, precum și pe declarațiile martorilor, instanța a reținut următoarele:

« Reglementarea asupra condițiilor de detenție nu a fost respectată în cazul reclamantului și acest aspect nu a fost negat de părțile pârâte (...)

Instanța constată existența unei legături de cauzalitate între, pe de o parte, condițiile improprii de detenție și lipsa unui tratament medical și a unui regim de viață care să convină reclamantului și, pe de altă parte, apariția sau recidivarea bolilor sale. [Administrația] nu a putut dovedi contrariul. »

Instanța a respins cererile de reparație a prejudiciului material, reținând că reclamantul nu-și susținuse pretențiile privind costul fizioterapiei și al unei intervenții chirurgicale pe care nu le suferise încă, amintind că putea sesiza instanțele cu o nouă acțiune în reparație imediat ce aceste cheltuieli vor fi efectiv suportate. Instanța a respins de asemenea cererea de plată a unei despăgubiri cu titlu de lipsă de câștig echivalentă cu diferența dintre ajutorul social plătit reclamantului și salariul mediu, considerând că nu putea face speculații asupra salariului pe care reclamantul l-ar fi putut obține. Instanța a reținut în fine că, dată fiind invaliditatea cauzată de bolile sale, reclamantul putea cere autorităților competente o pensie de invaliditate.

La o dată neprecizată sentința din 24 aprilie 2007 a devenit definitivă.

La 31 martie 2008 Administrația i-a plătit reclamantului suma de 30.596,93 lei noi românești (RON) în baza acestei sentințe. Curtea a fost informată asupra acestui lucru printr-un răspuns la scrisoarea din 27 martie 2008, prin care întreba părțile cum a evoluat procedura.

PLÂNGERI

ÎN DREPT

« Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. »

În observațiile sale prezentate la 3 septembrie 2007 Guvernul invocă prezentarea timpurie a plângerii, dată fiind existența sentinței din 24 aprilie 2007, precum și neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a înaintat o plângere împotriva personalului penitenciarului în privința calității îngrijirilor și condițiilor de detenție.

Potrivit reclamantului, sentința din 24 aprilie 2007, neadmițând decât parțial pretențiile sale, nu permite Curții să concluzioneze că cererea sa a fost prezentată prematur. De asemenea el consideră că practic nu exista niciun recurs efectiv pentru a se plânge de încălcările invocate.

Curtea nu este chemată să examineze

in abstracto

ordinea juridică internă, singura sa sarcină fiind de a examina dacă în cazul în speță măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (a se vedea

mutatis mutandis

Hotărârea

Ignaccolo-Zenide împotriva României

, paragraful 108 [GC], nr. 31679/96, ECHR 2000-I și

Ruianu împotriva României

, nr. 34647/97, paragraful 66, 17 iunie 2003). Prin urmare, ținând cont de evoluțiile situației după comunicarea cererii, ea consideră că nu este necesar să se concentreze asupra excepțiilor ridicate de Guvern, plângerea fiind oricum inadmisibilă din motivele următoare.

Astfel, Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-i retrage calitatea de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță și apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, printre multe altele,

Amuur împotriva Franței

, Hotărârea din 25 iunie 1996,

Colecție de hotărâri și decizii

1996-III, pag. 846, paragraful 36,

Dalban împotriva României

[GC], nr. 28114/95, paragraful 44, CEDH 1999-VI,

Labita împotriva Italiei

[GC], nr. 26772/95, paragraful 142, CEDH 2000-IV și

El Majjaoui și Stichting Touba Moskee împotriva Olandei

(radiere) [GC], nr. 25525/03, paragraful 28, 20 decembrie 2007).

În cazul în speță Curtea constată că reclamantul a fost închis din 25 aprilie 2000 până la 22 decembrie 2004 și că prin sentința din 24 aprilie 2007 i s-a acordat o reparație pentru prejudiciul provocat de condițiile de detenție din închisoare.

Curtea consideră că raționamentul Judecătoriei Bacău care a pronunțat sentința din 24 aprilie 2007 constituie o recunoaștere explicită a unei încălcări a art. 3 datorită lipsei în cazul în speță a condițiilor decente de detenție și a unui tratament medical adecvat în închisoare.

În privința celei de-a doua condiții care reiese din principiul mai sus enunțat, Curtea amintește că faptul de a ști dacă persoana interesată a obținut pentru prejudiciul ce i s-a provocat o reparație - comparabilă cu satisfacția echitabilă despre care vorbește articolul 41 din Convenție - are importanță pentru a descoperi dacă o persoană se mai poate pretinde victima unei pretinse încălcări (

Cocchiarella împotriva Italiei

[GC], nr. 64886/01, paragraful 72, CEDH 2006-V).

În cazul în speță Curtea constată că s-a pus capăt situației de care se plângea reclamantul, în măsura în care la data introducerii cererii de despăgubire la instanțele interne reclamantul nu se mai afla în închisoare. În plus, i s-a acordat drept despăgubire o sumă care este comparabilă cu ceea ce ar fi putut obține dacă Curtea ar fi constatat o încălcare a articolului 3 (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Kalachnikov împotriva Rusiei

, nr. 47095/99, CEDH 2002-VI,

Kehayov împotriva Bulgariei

, nr. 41035/98, 18 ianuarie 2005,

Mouisel împotriva Franței

, nr. 67263/01, CEDH 2002-IX,

Sarban împotriva Moldovei

, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005 și

Bragadireanu împotriva României

, nr. 22088/04, 6 decembrie 2007). Ea amintește de asemenea că în primul rând autorităților naționale și în special curților și tribunalelor le revine sarcina de a interpreta legislația internă și probele de la dosar și că în lipsa arbitrariului nu-i revine sarcina de a pune în discuție concluzia instanțelor interne în privința caracterului nesusținut al pretențiilor reclamantului cu titlu de prejudiciu material (

Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei

, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Colecția 1997-VIII, pag. 2955, paragraful 31 și

Garcia Ruiz împotriva Spaniei

[GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I).

Evident, plata sumei acordate de Judecătorie nu a avut loc decât după scrisoarea Curții care cerea informații recente asupra situației executării.

Oricum ar fi, Curtea constată că în ciuda întârzierii plății, despăgubirea primită de reclamant la 31 mai 2008 constituie, ținând cont de suma sa o reparație adecvată a încălcării suferite.

Din aceste motive Curtea consideră că reclamantul nu se mai poate pretinde victima articolului 3. Reiese că această plângere este incompatibilă

ratione personae

cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 paragraful 3 și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 paragraful 4.

În privința procedurii asupra fondului acuzației penale împotriva reclamantului, Curtea constată că hotărârea definitivă a fost pronunțată în cazul în speță la 24 februarie 2000, în timp ce prezenta cerere a fost introdusă abia la 2 decembrie 2002, adică după mai mult de șase luni de la data hotărârii definitive.

Reiese că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 1 și 4 din Convenție.

Curtea amintește în final că procedura contestației la executarea pedepsei nu privește "temeinicia" unei "acuzații în materie penală" nici "drepturile și obligațiile cu caracter civil", scăpând astfel de aplicabilitatea art. 6 alin. 1 din Convenție (

X împotriva Austriei

, nr.4237/61, Hotărârea Comisiei din 5 martie 1962, Hotărâri și rapoarte (DR) 8, pag. 75-79).

Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. 3 și trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 4.

Prin urmare, se va pune capăt aplicării art. 29 alin. 3 din Convenție și cererea se va declara inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

Declară cererea inadmisibilă.

Josep Casadevall,

președinte

Stanley Naismith,

grefier adjunct