Neata împotriva României

Reclamantul, domnul Constantin Neață, este un cetățean român, născut în 1949 și rezident în Dobrușa. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan­Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele acestui caz

Faptele cazului, după cum au fost expuse de părți, sunt contestate și pot fi rezumate după cum urmează: 1. Incidentul din 3 iulie 2002 a) Versiunea reclamantului

Pe 3 iulie 2002, în timp ce aștepta să fie invitat să vorbească într-o ședință publică în fața tribunalului din prima instanță Râmnicu-Vâlcea care l-a convocat în cadrul unui proces penal directionat împotriva sa, reclamantul a fost somat de președintele formației de judecată – fără nici un motiv și fără nici o explicație – să plece din sala tribunalului. Polițistul P.C. i-a pus atunci catenele, l-a lovit și l-a tras pe scările tribunalului până la mașina de poliție care aștepta în fața clădirii tribunalului. A fost dus la postul de poliție unde a fost din nou lovit și fotografiat. Polițistul și-a luat amprentele digitale și a confiscat banii care se găseau în posesia sa. A fost ținut la postul de poliție aproximativ 5 ore, apoi a fost eliberat. b) Versiunea Guvernului

Pe 3 iulie 2002, reclamantul, care avea statut de inculpat într-un proces penal, a avut o atitudine de neconformare și lipsită de respect în fața formației de judecată chemată să judece cauza sa, în așa fel că președintele tribunalului l-a somat să nu mai tulbure solemnitatea și buna desfășurare a ședinței publice în sala tribunalului. Reclamantul neprezentând-se și devenind și mai agresiv, președintele a chemat serviciile polițistului P.C., care era responsabil cu ordinea și protecția magistraților, pentru a evacua reclamantul din sala de audiere. Guvernul se referă la o hotărâre interlocutorie a tribunalului din prima instanță Râmnicu-Vâlcea din 3 iulie 2003, care confirmă versiunea sa a faptelor.

Guvernul contestă că reclamantul a fost tras de polițistul P.C. pe scările tribunalului. Potrivit spuselor sale, polițistul nu a făcut decât să-l ceară reclamantului să plece liniștit din sala de audiere, dar acesta a continuat să fie agresiv atât fizic cât și verbal, refuzând să iasă. Polițistul a fost atunci obligat să folosească forța pentru a-l trage pe reclamant din sala de audiere, fără ca mijloacele folosite să fie disproporționate. În holul tribunalului, reclamantul a lovit polițistul, proferând insulte. A refuzat să prezinte o piesă de identitate când polițistul P.C. i-a cerut-o. Polițistul P.C. l-a dus pe reclamant la biroul de poliție pentru a-i stabili identitatea. Reclamantul a declarat, în fața a trei polițiști, că se numește L.P., afirmație care s-a dovedit inexactă în urma verificărilor efectuate de polițist în baza de date a poliției locale. A fost ulterior eliberat.

În zilele următoare, polițistul P.C. a efectuat verificări suplimentare, inclusiv la sediul tribunalului, ceea ce i-a permis să-i stabilească identitatea reală reclamantului și să redacteze un proces-verbal de contravenție. 2. Contestarea procesului-verbal de contravenție

Printr-un proces-verbal redactat de polițistul P.C. din Râmnicu-Vâlcea pe 8 iulie 2002, reclamantul a fost condamnat să plătească o amendă de 21.000.000 de lei (ROL) (adică aproximativ 642 euro (EUR) potrivit cursului de schimb al băncii naționale a României la data faptelor) pentru profering insulte și pentru refuzul de a pleca din sala tribunalului în timpul ședinței publice din 2 iulie 2002 și pentru provocarea unui scandal în holul tribunalului, prin refuzul de a se identifica și prin declararea unei fałse identități. Aceste contravenții erau pedepsite de art. 2 § 1 și 33 din legea nr. 61/1991 privind sancțiunile faptelor portând atingere la ordinea publică.

Reclamantul a contestat acest proces-verbal în fața tribunalului din prima instanță Râmnicu-Vâlcea, susținând neconformitatea faptelor care au fost reținute acolo în raport cu faptele care s-au întâmplat în realitate pe 3 iulie 2002.

Pe 24 septembrie 2002, reclamantul și doi martori propuși de el au fost auziți de tribunal.

Printr-o hotărâre din 24 septembrie 2002, tribunalul a respins contestația reclamantului ca neîntemeiat.

Cu recurs al reclamantului, tribunalul județean Vâlcea, printr-o hotărâre din 12 decembrie 2002, a anulat decizia primilor judecători pe motiv că aceștia au omis să citeze și să-l audă pe unul din martorii oculari menționați în procesul-verbal de contravenție.

Dosarul a fost reinscris pe rolul tribunalului din prima instanță Râmnicu-Vâlcea care, pe 20 februarie și 3 martie 2003, a audiat martorii citați în procesul-verbal de contravenție. Reclamantul și avocatul său au fost prezenți la acest interrogatoriu și au pus întrebări martorii. Aceste depozițiuni precum și răspunsurile la întrebări au fost versate în dosar.

Pe 3 aprilie 2003, un nou martor, propus de reclamant, a fost audiat de tribunal și declarația sa a fost versată în dosar.

Printr-o hotărâre din 3 aprilie 2003, tribunalul a respins contestația reclamantului, pe care a judecat-o neîntemeiat. El a reținut că aserțiunile sale nu sunt bine întemeirate deoarece rezulta din ansamblul probelor versate în dosar că reclamantul a tulburat cu adevărat desfășurarea ședinței publice din 3 iulie 2002, și, în subsidiar, că și-a atribuit o falsă identitate când polițistul P.C. i-a cerut să se legitimeze. El a notat că singura modalitate care ar fi permis tribunalului să continue în bune condiții activitatea sa judiciară a fost expulzarea reclamantului recalcitrant din sala de audiere. El a respins depozițiile a doi martori care au fost auziți la cererea reclamantului pe motiv că declarațiile lor nu erau concordante și că contenau numeroase neglijențe care nu le redau credibile.

Hotărârea a fost confirmată de o hotărâre definitivă a tribunalului județean Vâlcea din 20 iunie 2003. Tribunalul a notat că rezulta cu certitudine din ansamblul probelor versate în dosar, în special din depozițiile martorii care au asistat la incidentul din 3 iulie 2003, că faptele constatate în procesul-verbal de contravenție au fost conforme cu realitatea și a judecat că procesul-verbal în cauză a fost emis în conformitate cu legea.

De la hotărârea definitivă din 20 iunie 2003, reclamantul plătește în fiecare lună o cotă din amenda pe care i s-a impus prin procesul‑verbal din 8 iulie 2002. Mensualitățile sale se ridică la 200.000 lei (adică aproximativ 5,36 euro). 3. Plângere penală împotriva polițistului P.C. pentru mau tratament

Ca urmare a incidentului din 3 iulie 2002, reclamantul a introdus o plângere penală împotriva polițistului P.C. din Râmnicu-Vâlcea acuzând-ul că i-a infligit mau tratament prin punerea menoților și prin tragerea lui în acea zi până la postul de poliție.

Procurorii parchetului însărcinați cu dosarul au audiat reclamantul, polițistul P.C., doi alți polițiști care au asistat la evenimentele denunțate de reclamant, precum și doi martori oculari, care au confirmat că polițistul P.C. a intervenit la cererea președintelui tribunalului pentru asigurarea ordinii în sala de judecată și că nu a folosit mijloace violente denunțate de reclamant.

Printr-o rezoluție din 11 iulie 2003, procuror al parchetului de lângă tribunalul județean Vâlcea a pronunțat o clasare pentru polițist.

Printr-o rezoluție din 4 septembrie 2003, procurorul șef al parchetului de lângă tribunalul județean Vâlcea a respins plângerea pe care a introdus-o reclamantul împotriva rezoluției din 11 iulie 2003 ca neîntemeiată, care a confirmat-o.

Reclamantul a introdus o plângere împotriva acestei rezoluții în fața tribunalului județean Vâlcea, în virtutea art. 278¹ din Codul de procedură penală.

Printr-o hotărâre din 25 februarie 2004, tribunalul a respins această plângere ca neîntemeiată. Tribunalul a reținut că pe 3 iulie 2002, reclamantul a avut un comportament lipsit de respect în fața formației de judecată și că intervenția polițistului P.C. a fost necesară pentru asigurarea ordinii în sala de audiere, fără ca aceasta să fie realizată prin mijloace violente.

Reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, care a devenit, din acest motiv, definitivă. B. Dreptul intern relevant 1. Legea nr. 61/1991 privind reprimarea faptelor portând atingere la viața socială și la ordinea publică (publicată în Jurnalul Oficial pe 18 august 2000)

La epoca faptelor, prevederile relevante ale acestei legi erau redactate după cum urmează: Art. 2 «Constituie contravenții, dacă nu sunt calitate de infracțiuni conform legii penale circunstanțele săvârșirii lor: § 1. comiterea în locuri publice de acte și gesturi obscene, profering insulte sau termeni vulgari (...) de natură să tulbure ordinea publică, să provoace indigna- ția cetățenilor sau să lezeze reputația sau onoarea cetățenilor sau instituțiilor publice.» § 33. refuzul de a-și declara identitatea cu piesa de identitate sau de a furniza informații asupra identității (...) la cerere sau în urma invitației autorităților de menținere a ordinii publice în exercitarea funcției lor; Art. 3 «Contravenții menționate la art. 2 sunt pedepsite: (...) a) pentru acelea menționat la § 33 cu amendă contravenției de o sumă cuprinsă între 80.000 ROL și 400.000 ROL b) pentru acelea menționat la § 1 (...): cu amendă contravenției de o sumă cuprinsă între 700.000 ROL și 40.000.000 ROL sau cu o pedeapsă de închisoare contravenției de o durată cuprinsă între cincisprezece zile și trei luni.» 2. Modificările ulterioare ale regimului juridic aplicabil contravenții

Printr-o ordonanță de urgență nr. 108/2003, publicată în Jurnalul Oficial pe 26 decembrie 2003, guvernul a retras închisoarea contravenției din lista sancțiunilor susceptibile a fi infligiate autorilor de contravenții. De acum, principalele sancțiuni care pot fi pronunțate sunt avertismentul, amenda și obligația de a efectua o muncă de interes general. Această din urmă sancțiune poate fi infligită doar de un tribunal. Toate sancțiunile de închisoare contravenție prevăzute de diversele legi și ordonanțe în vigoare sunt convertite în muncă de interes general. În caz de refuz al contravenientului de a executa o asemenea sancțiune, tribunalul poate înlocui aceasta cu o amendă. Execuția unei pedepse de amendă se efectuează conform regulilor privind execuția creanțelor pécuniare, nici o conversie a amendei într-o pedeapsă privativă de libertate nefiind mai posibilă în caz de neplată.

Legea nr. 61/1991 privind reprimarea faptelor portând atingere la viața socială și la ordinea publică a fost modificată de legea nr. 265/2004, publicată în Jurnalul Oficial nr. 603 din 5 iulie 2004. De acum, tulburările la ordinea publică, sancționate ca contravenție de art. 2 § 1 din legea nr. 61/1991, sunt pasibile exclusiv de amendă de o sumă cuprinsă între 2.000.000 și 10.000.000 RON (noi lei români).

Ansamblul detaliat al dreptului și practicii interne relevante în materia contravenții figurează la paragrafele 29 la 40 din hotărârea Anghel c. România (nr. 28183/03, hotărâre din 4 octombrie 2007). MOTIV

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține o neconcordanță a dreptului lui la proces echitabil datorită desfășurării și rezultatului procedurii relative la contestația procesului-verbal de contravenție din 8 iulie 2002. El consideră că s-a găsit într-o poziție dezavantajată în cursul procedurii în cauză în raport cu partea adversă, și anume poliția Râmnicu-Vâlcea, și reproșează, în special, jurisdicțiilor sesizate, că au administrat prost probele și că au avut idei preconcepute asupra culpabilității sale.

Invocând în esență art. 3 din Convenție, el se plânge de mau tratamentul pe care i l-a infligit un polițist din Râmnicu-Vâlcea pe 3 iulie 2002, precum și de imposibilitatea de a face constatată responsabilitatea penală a autorului acestor mau tratamente. PE DREPT 1. Privind motivul tras din art. 6 din Convenție

Reclamantul susține o neconcordanță a dreptului lui la proces echitabil datorită desfășurării și rezultatului procedurii relative la contestația procesului-verbal de contravenție și citează art. 6 din Convenție, care dispune după cum urmează în părțile sale relevante: «1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...) 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până la o vreme culpabilitatea sa a fost stabilit legal. 3. Orice persoană acuzată are dreptul, în particular, la: a) a fi informată, în cel mai scurt termen, în o limbă pe care o înțelege și în mod detaliat, cu privire la natura și motivul acuzației îndreptate împotriva ei; b) a dispune de timp și facilități necesare pentru prepararea apărării sale; c) a se apăra pe sine sau a avea asistența unui apărător de alegerea sa (...); d) a interoga sau a face interogați martorii acuzării și a obține citarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; (...)»

Guvernul face valabil la titlu preliminar că art. 6 § 1 nu este aplicabil procedurii în cauză din cauza naturii sancțiunii pe care s-a văzut supus reclamantul, și anume o amendă administrativă care, în virtutea ordonanței Guvernului nr. 108/2003, nu era susceptibilă a fi convertite, în caz de neplată, într-o pedeapsă de închisoare. El consideră, pe fond, că procedura deschisă ca urmare a plângerii reclamantului împotriva procesului-verbal de contravenție a fost condusă în mod echitabil de jurisdicțiile sesizate, fără ca acestea să fi avut opinii preconcepute sau să fi defavorizat o parte în raport cu cealaltă.

Curtea observă că abia prin ordonanța de urgență nr. 108/2003 (publicată în Jurnalul Oficial pe 26 decembrie 2003) că Guvernul a retras închisoarea contravenție din lista sancțiunilor susceptibile a fi infligiate autorilor de contravenții (paragr. 25 mai sus). Or, la epoca când reclamantul s-a văzut impus amenda și a devenit definitivă prin hotărârea definitivă din 20 iunie 2003, faptele reprosate reclamantului puteau fi pedepsite nu doar cu o amendă dar și cu o pedeapsă de închisoare de o durată cuprinsă între cincisprezece zile și trei luni (paragr. 24 mai sus). Or, la lumina criteriilor deduse din jurisprudența sa constantă în materia aceasta (a se vedea, printre altele, Ezeh și Connors c. Regatul Unit [GC], nrele 39665/98 și 40086/98, § 120, CEDO 2003-X), era vorba de o sancțiune care, prin natura și gravitatea sa, se încadra în materia penală, art. 6 aplicând-se deci sub fațeta sa penală. Curtea observă de asemenea că, în cazul Anghel c. România, a respins o excepție preliminară a Guvernului defandor care se referea la același argument (nr. 8183/03, 4 octombrie 2007, §§ 51-52).

Oricum, Curtea nu ar putea rămâne mai mult pe această problemă legată de aplicabilitatea art. 6 din Convenție la procedura litigioasă deoarece, în orice caz, acest motiv este inadmisibil din motivele care urmează.

Curtea reamintește că în materie penală chestiunea administrării probelor trebuie envisajată la lumina paragrafelor 2 și 3 ale art. 6. Cel din urmă consacră principiul prezumției de nevinovăție. El cere, printre altele, ca în îndeplinirea funcțiilor lor membrii tribunalului să nu pornească de la ideea preconcepută că acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei apasă pe acuzare și îndoiala profită acuzatului. Mai mult, îi revine acesteia să-i indice persoanei interesate de care acuzații va fi objeto, pentru a-i furniza oportunitatea de a pregăti și prezenta apărarea în consecință, și de a oferi dovezi suficiente pentru a fonda o declarație de vinovăție (Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania, hotărâre din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, § 77; Bernard c. Franța, hotărâre din 23 aprilie 1998, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998-II, § 37).

Combinat cu paragrafele 3, §1 al art. 6 obigă, de asemenea, statele contractante la măsuri pozitive. Ele constau în special în informarea acuzatului, în cel mai scurt termen, cu privire la natura și motivul acuzației îndreptate împotriva lui, în acordarea lui timpului și facilităților necesare pentru prepararea apărării sale, în asigurarea dreptului lui de a se apăra pe sine sau cu asistența unui consilier, și în permiterea lui de a interoga sau face interogați martorii acuzării și de a obține citarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest din urmă drept implică nu doar existența, în materia aceasta, a unui echilibru între acuzare și apărare (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Bönisch c. Austria din 6 mai 1985, seria A nr. 92, § 32), dar și că auzirea martorii trebuie în general să aibă caracter contradictoriu (Barberà, Messegué și Jabardo citat mai sus, § 78). Curtea va căuta dacă a fost astfel în caz.

În cazul de față, Curtea observă că nimic nu dovedește, așa cum este susținut de reclamant, că jurisdicțiile sesizate cu privire la fondarea contestației sale să fi avut idei preconcepute asupra culpabilității sale: tribunalele nu par în nici un fel să fi hotărât dinainte verdictul înainte de a confirma prin hotărârile lor fondarea procesului-verbal redactat de polițist. În cursul procedurii în cauză, jurisdicțiile chemată la examinare contestația reclamantului au acceptat toate cererile prin care interesatul intenționat să dovedească nevinovăția și, în special, au dat curs tuturor cererilor sale de a face interoga martori apărării, ale căror depozițiuni au fost consemnate și versate în dosar. Faptul simplu că tribunale au observat incoerențe și contradicții în depozițiunile acestor martori și că au hotărât, în mod motivat (a contrario, Anghel citat mai sus, § 62), a nu le considera credibile și a se baza mai degrabă pe martorii care au semnat procesul-verbal de contravenție, nu ar putea vicia procedura de inechitate sau arbitrar. Curtea reamintește la acest moment că, conform jurisprudenței constante, îi revine în principiu jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele adunate de acestea și relevanța celor pe care partidele doresc producerea. Dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la proces echitabil, ea nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea probelor ca atare, materie care cade sub drepturi drepturi interne. Curtea reamintește că sarcina ei constă în a căuta dacă procedura litigioasă, envisajată în bloc, inclusiv modul administrării probelor, a revistit caracter echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Edwards c. Regatul­Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 34).

Or, trebuie să se constate că reclamantul și avocatul său au fost prezenți la audiențele fixate de jurisdicțiile sesizate, că au fost auziți, că au putut face interoga martorii acuzării în prezența judecătorilor care trebuiau să ia, în cele din urmă, o decizie privind cazul (a contrario, Anghel citat mai sus, §§ 63 și 64). Tribunale nu au în nici un fel așteptat de la reclamant ca să răstoarne prezumția de legalitate și fondare a procesului-verbal litigios prin raportare dovada contrară expunerii faptelor stabilit în procesul-verbal (a contrario, Anghel citat mai sus, §§ 58 și 59). Este la încheierea unei asemenea proceduri, respectuoasă a principiului contradictoriu, că jurisdicțiile naționale au confirmat procesul‑verbal de contravenție, pe baza probelor considerate de ele ca fiind relevante și suficiente, și prin decizii pe larg motivate în fapt și drept. Curtea ea însăși nu observă nici un element de arbitrar în dosar.

Din aceasta rezultă că acest motiv trebuie respins ca manifestamente neîntemeiat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Privind motivul tras din art. 3 din Convenție

Reclamantul se plânge de mau tratamentul pe care s-a văzut infligit din parte polițistului din Râmnicu-Vâlcea pe 3 iulie 2002, precum și de imposibilitatea de a face constatată responsabilitatea penală a autorului acestor mau tratamente. El citează art. 3 din Convenție, care dispune după cum urmează: «Nimeni nu poate fi supus la tortură nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante.»

Curtea reamintește că art. 35 din Convenție impune persoanelor dornice să intenteze o acțiune împotriva unui stat în fața Curții obligația de a folosi mai întâi căile de recurs pe care le oferă sistemul juridic al țării lor. Aceste recurs trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, în practică cât și în teorie, altfel le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea necesare (a se vedea, în special, Dalia c. Franța, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998‑I, § 38).

Or, trebuie să se constate că, deși ar fi fost posibil pentru reclamant să facă recurs împotriva hotărârii din 25 februarie 2004 prin care primii judecători au confirmat fondarea rezoluției de clasare a parchetului, reclamantul a omis să epuizeze o asemenea cale, pe care Curtea a recunoscut-o ca fiind un recurs efectiv pentru plângerile care, cum sunt în caz, portează pe aserțiuni de mau tratament care ar fi fost comise de polițiști (mutatis mutandis, Stoica c. România, nr. 4277/02, 4 martie 2008, §§ 105-109).

Din aceasta rezultă că acest motiv trebuie respins pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motiv, Curtea, la unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant, M. Constantin Neață, est un ressortissant roumain, né en 1949 et résidant à Dobrușa. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan­Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, sont controversés et peuvent se résumer comme suit : 1. L’incident du 3 juillet 2002 a) Version du requérant

Le 3 juillet 2002, alors qu’il attendait d’être invité à prendre la parole lors d’une audience publique devant le tribunal de première instance de Râmnicu-Vâlcea qui l’avait convoqué dans le cadre d’un procès pénal dirigé contre lui, le requérant fut sommé par le président de la formation de jugement - sans aucune raison et sans aucune explication - de quitter la salle du tribunal. Le policier P.C. lui mit alors des menottes, le frappa et le traîna sur les escaliers du tribunal jusqu’à la voiture de la police qui attendait devant le bâtiment du tribunal. Il fut amené au poste de police où il fut à nouveau frappé et photographié. Le policier prit ses empreintes digitales et confisqua l’argent qui se trouvait en sa possession. Il fut gardé au poste de police environ 5 heures, puis relâché. b) Version du Gouvernement

Le 3 juillet 2002, le requérant, qui avait la qualité d’inculpé dans un procès pénal, eut une attitude récalcitrante et dépourvue de respect devant la formation de jugement appelée à juger sa cause, de sorte que le président du tribunal le somma de ne plus déranger la solennité et le bon déroulement de l’audience publique dans la salle du tribunal. Le requérant ne s’y conformant pas et devenant encore plus agressif, le président fit appel aux services du policier P.C., qui était en charge de l’ordre et de la protection des magistrats, afin d’évacuer le requérant de la salle d’audience. Le Gouvernement renvoie à un jugement avant dire droit du tribunal de première instance de Râmnicu-Vâlcea du 3 juillet 2003, qui confirme sa version des faits.

Le Gouvernement conteste que le requérant ait été traîné par le policier P.C. sur les escaliers du tribunal. Selon lui, le policier ne fit que demander au requérant de quitter tranquillement la salle d’audience, mais celui-ci continua d’être agressif tant physiquement que verbalement, en refusant de sortir. Le policier se vit alors obligé d’utiliser la force afin de tirer le requérant hors de la salle d’audience, sans que les moyens employés soient disproportionnés. Sur le hall du tribunal, le requérant frappa le policier, en proférant des insultes. Il refusa de présenter une pièce d’identité lorsque le policier P.C. le lui demanda. Le policier P.C. conduisit alors le requérant au bureau de police afin d’établir son identité. Le requérant déclara, devant trois policiers, qu’il s’appelait L.P., affirmation qui s’était avérée inexacte à la suite des vérifications effectuées par le policier dans la base de données de la police locale. Il fut par la suite relâché.

Les prochains jours, le policier P.C. fit des vérifications supplémentaires, y compris au siège du tribunal, ce qui lui permit d’établir l’identité réelle du requérant et de dresser un procès-verbal de contravention. 2. Contestation du procès-verbal de contravention

Par un procès-verbal dressé par le policier P.C. de Râmnicu-Vâlcea le 8 juillet 2002, le requérant fut condamné à payer une amende de 21 000 000 de lei (ROL) (soit environ 642 euros (EUR) selon le taux d’échange de la banque nationale de Roumanie à la date des faits) pour avoir proféré des insultes et avoir refusé de quitter la salle du tribunal lors de l’audience publique du 2 juillet 2002 et pour avoir provoqué un scandale dans le hall du tribunal, en refusant de s’identifier et en déclarant une fausse identité. Ces contraventions étaient réprimées par l’article 2 § 1 et 33 de la loi n o 61/1991 sur les sanctions des faits portant atteinte à l’ordre public.

Le requérant contesta ce procès-verbal auprès du tribunal de première instance de Râmnicu-Vâlcea, alléguant de la non-conformité des faits qui y avaient été retenus par rapport aux faits qui avaient réellement eu lieu le 3 juillet 2002.

Le 24 septembre 2002, le requérant et deux témoins proposés par lui furent entendus par le tribunal.

Par un jugement du 24 septembre 2002, le tribunal rejeta comme mal fondée la contestation du requérant.

Sur recours du requérant, le tribunal départemental de Vâlcea, par un arrêt du 12 décembre 2002, cassa la décision des premiers juges au motif qu’ils avaient omis de citer et d’entendre l’un des témoins oculaires mentionné dans le procès-verbal de contravention.

L’affaire fut réinscrite au rôle du tribunal de première instance de Râmnicu-Vâlcea qui, les 20 février et 3 mars 2003, entendit les témoins cités dans le procès-verbal de contravention. Le requérant et son avocat furent présents à cet interrogatoire et posèrent des questions aux témoins. Ces dépositions ainsi que les réponses aux interrogatoires furent versées au dossier.

Le 3 avril 2003, un nouveau témoin, proposé par le requérant, fut entendu par le tribunal et sa déclaration fut versée au dossier.

Par un jugement du 3 avril 2003, le tribunal rejeta la contestation du requérant, qu’il jugea non-étayée. Il retint que ses allégations n’étaient pas fondées car il résultait de l’ensemble des preuves versées au dossier que le requérant avait réellement troublé le déroulement de l’audience publique du 3 juillet 2002, et, de façon subsidiaire, qu’il s’était attribué une fausse identité lorsque le policier P.C. lui avait demandé de se légitimer. Il nota que la seule modalité qui aurait permis au tribunal de continuer dans des bonnes conditions son activité judiciaire était l’expulsion du requérant récalcitrant de la salle d’audience. Il écarta les dépositions de deux témoins qui avaient été entendus sur demande du requérant au motif que leurs déclarations n’étaient pas concordantes et qu’elles contenaient des nombreuses inadvertances qui ne les rendaient pas crédibles.

Le jugement fut confirmé par un arrêt définitif du 20 juin 2003 du tribunal départemental de Vâlcea. Le tribunal nota qu’il résultait avec certitude de l’ensemble des preuves versées au dossier, en particulier les dépositions des témoins ayant assisté à l’incident du 3 juillet 2003, que les faits constatés dans le procès-verbal de contravention avait été conformes à la réalité et jugea que le procès-verbal en question avait été émis conformément à la loi.

Depuis le jugement définitif du 20 juin 2003, le requérant paye chaque mois une quote-part de l’amende qu’il s’est vu infliger par le procès ‑ verbal du 8 juillet 2002. Ses mensualités s’élèvent à 200 000 lei (soit environ 5,36 euros). 3. Plainte pénale contre le policier P.C. du chef de mauvais traitements

A la suite de l’incident du 3 juillet 2002, le requérant introduisit une plainte pénale contre le policier P.C. de Râmnicu-Vâlcea l’accusant de lui avoir fait subir des mauvais traitements du fait de lui avoir mis les menottes et de l’avoir traîné ce jour-là jusqu’au poste de police.

Les procureurs du parquet chargés d’instruire le dossier entendirent le requérant, le policier P.C., deux autres policiers qui avaient assisté aux événements dénoncés par le requérant ainsi que deux témoins oculaires, qui confirmèrent que le policier P.C. était intervenu sur demande du président du tribunal pour assurer l’ordre dans la salle de jugement et qu’il n’avait pas employé les moyens violents dénoncés par le requérant.

Par une résolution du 11 juillet 2003, un procureur du parquet près du tribunal départemental de Vâlcea prononça un non-lieu à l’égard du policier.

Par une résolution du 4 septembre 2003, le procureur en chef du parquet près le tribunal départemental de Vâlcea rejeta comme mal fondée la plainte qu’avait introduite le requérant contre la résolution du 11 juillet 2003, qu’il confirma.

Le requérant introduisit une plainte contre cette résolution auprès le tribunal départemental de Vâlcea, en vertu de l’article 278 1 du Code de procédure pénale.

Par un jugement du 25 février 2004, le tribunal rejeta cette plainte comme mal fondée. Le tribunal retint qu’en date du 3 juillet 2002, le requérant avait eu un comportement irrespectueux à l’égard de la formation de jugement et que l’intervention du policier P.C. avait été nécessaire pour assurer l’ordre dans la salle d’audience, sans qu’elle ait été réalisée par des moyens violents.

Le requérant n’interjeta pas recours contre ce jugement, qui devint, de ce fait, définitif. B. Le droit interne pertinent 1. La loi nº 61/1991 sur la répression des actes portant atteinte à la vie sociale et à l’ordre public (publiée au Journal officiel le 18 août 2000)

A l’époque des faits, les dispositions pertinentes de cette loi étaient ainsi libellées : Article 2 « Constituent des contraventions, à moins que les circonstances de leur commission commande de les qualifier d’infractions conformément à la loi pénale : § 1. le fait de commettre dans un lieu public des actes et des gestes obscènes, de proférer des insultes ou des termes vulgaires (...) de nature à troubler l’ordre public, à provoquer l’indignation des citoyens ou à léser la réputation ou l’honneur des citoyens ou des institutions publiques. » § 33. le refus de décliner son identité avec une pièce d’identité ou de fournir des renseignements sur son identité (...) sur demande ou à la suite de l’invitation des autorités de maintien de l’ordre public en exercice de leur fonction ; Article 3 « Les contraventions visées à l’article 2 sont punies : (...) a) pour celles visées au § 33 d’une amende contraventionnelle d’un montant compris entre 80 000 ROL et 400 000 ROL b) pour celles visées au § 1 (...) : d’une amende contraventionnelle d’un montant compris entre 700 000 ROL et 40 000 000 ROL ou d’une peine d’emprisonnement contraventionnel d’une durée comprise entre quinze jours et trois mois. » 2. Les modifications ultérieures du régime juridique applicable aux contraventions

Par une ordonnance d’urgence n o 108/2003, publiée au Journal officiel le 26 décembre 2003, le gouvernement a retiré l’emprisonnement contraventionnel de la liste des sanctions susceptibles d’être infligées aux auteurs de contraventions. Désormais, les principales sanctions pouvant être prononcées sont l’avertissement, l’amende et l’obligation d’effectuer un travail d’intérêt général. Cette dernière sanction ne peut être infligée que par un tribunal. Toutes les sanctions d’emprisonnement contraventionnel prévues par les différentes lois et ordonnances en vigueur sont converties en un travail d’intérêt général. En cas de refus du contrevenant d’exécuter pareille sanction, le tribunal peut remplacer celle-ci par une amende. L’exécution d’une peine d’amende s’effectue selon les règles relatives à l’exécution des créances pécuniaires, nulle conversion de l’amende en une peine privative de liberté n’étant plus possible en cas de non-paiement.

La loi nº 61/1991 sur la répression des actes portant atteinte à la vie sociale et à l’ordre public a été modifiée par la loi n o 265/2004, publiée au Journal officiel n o 603 du 5 juillet 2004. Désormais, les troubles à l’ordre public, sanctionnés en tant que contraventions par l’article 2 § 1 de la loi n o 61/1991, sont passibles exclusivement d’amende d’un montant compris entre 2 000 000 et 10 000 000 RON (nouveaux lei roumains).

L’ensemble détaillé du droit et la pratique interne pertinentes en matière de contraventions figure aux paragraphes 29 à 40 de l’arrêt Anghel c. Roumanie (n o 28183/03, arrêt du 4 octobre 2007). GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue une méconnaissance de son droit à un procès équitable en raison du déroulement et de l’issue de la procédure relative à sa contestation du procès-verbal de contravention du 8 juillet 2002. Il estime s’être trouvé dans une position défavorable pendant la procédure en cause par rapport à la partie adverse, à savoir la police de Râmnicu-Vâlcea, et reproche, en particulier, aux juridictions saisies, d’avoir mal administré les preuves et d’avoir eu des idées préconçues sur sa culpabilité.

Invoquant en substance l’article 3 de la Convention, il se plaint des mauvais traitements qu’il s’est vu infliger de la part d’un policier de Râmnicu-Vâlcea le 3 juillet 2002 ainsi que de l’impossibilité de faire constater la responsabilité pénale de l’auteur desdits mauvais traitements. EN DROIT 1. Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention

Le requérant allègue une méconnaissance de son droit à un procès équitable en raison du déroulement et de l’issue de la procédure relative à sa contestation du procès-verbal de contravention et cite l’article 6 de la Convention, qui dispose ainsi dans ses parties pertinentes : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. 3. Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix (...); d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; (...) »

Le Gouvernement fait valoir à titre préliminaire que l’article 6 § 1 n’est pas applicable à la procédure en cause à raison de la nature de la sanction que le requérant s’est vu infliger, à savoir une amende administrative qui, en vertu de l’ordonnance du Gouvernement n o 108/2003, n’était pas susceptible d’être convertie, en cas de non­paiement, en une peine d’emprisonnement. Il considère, sur le fond, que la procédure ouverte à la suite de la plainte du requérant contre le procès-verbal de contravention a été conduite équitablement par les juridictions saisies, sans qu’elles aient eu des opinions préconçues ou qu’elles aient défavorisé une partie par rapport à l’autre.

La Cour relève que ce n’est que par l’ordonnance d’urgence n o 108/2003 (publiée au Journal officiel le 26 décembre 2003) que le Gouvernement a retiré l’emprisonnement contraventionnel de la liste des sanctions susceptibles d’être infligées aux auteurs de contraventions (paragraphe 25 ci-dessus). Or, à l’époque où le requérant s’est vu infliger l’amende et qu’elle est devenue définitive à travers l’arrêt définitif du 20 juin 2003, les faits reprochés au requérant pouvaient être punis non seulement d’une amende mais aussi d’une peine d’emprisonnement d’une durée comprise entre quinze jours et trois mois (paragraphe 24 ci-dessus). Or, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence constante en la matière (voir, parmi d’autres, Ezeh et Connors c. Royaume-Uni [GC], n os 39665/98 et 40086/98, § 120, CEDH 2003-X), il s’agissait là d’une sanction qui, par sa nature et sa gravité, relevait de la matière pénale, l’article 6 trouvant dès lors à s’appliquer sous son volet pénal. La Cour relève par ailleurs que, dans l’affaire Anghel c. Roumanie, elle a rejeté une exception préliminaire du Gouvernent défendeur qui portait sur le même argument (n o 8183/03, 4 octobre 2007, §§ 51-52).

Quoi qu’il en soit, la Cour ne saurait s’attarder davantage sur cette question liée à l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure litigieuse car, en tout état de cause, ce grief est irrecevable pour les raisons ci-après.

La Cour rappelle qu’en matière pénale la question de l’administration des preuves doit être envisagée à la lumière des paragraphes 2 et 3 de l’article 6. Le premier consacre le principe de la présomption d’innocence. Il exige, entre autres, qu’en remplissant leurs fonctions les membres du tribunal ne partent pas de l’idée préconçue que le prévenu a commis l’acte incriminé ; la charge de la preuve pèse sur l’accusation et le doute profite à l’accusé. En outre, il incombe à celle-ci d’indiquer à l’intéressé de quelles charges il fera l’objet afin de lui fournir l’occasion de préparer et présenter sa défense en conséquence, et d’offrir des preuves suffisantes pour fonder une déclaration de culpabilité ( Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne , arrêt du 6 décembre 1988, série A n o 146, § 77 ; Bernard c. France , arrêt du 23 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, § 37).

Combiné avec le paragraphe 3, le paragraphe 1 de l’article 6 oblige en outre les Etats contractants à des mesures positives. Elles consistent notamment à informer l’accusé, dans le plus court délai, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui, à lui accorder le temps et les facilités voulues pour préparer sa défense, à lui assurer le droit de se défendre, lui­même ou avec l’assistance d’un conseil, et à lui permettre d’interroger ou faire interroger les témoins à charge et d’obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge. Ce dernier droit implique non seulement l’existence, en la matière, d’un équilibre entre l’accusation et la défense (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Bönisch c. Autriche du 6 mai 1985, série A n o 92, § 32), mais aussi que l’audition des témoins doit en général revêtir un caractère contradictoire ( Barberà, Messegué et Jabardo précité, § 78). La Cour recherchera s’il en a été ainsi en l’occurrence.

En l’espèce, la Cour relève que rien ne prouve, tel qu’il est allégué par le requérant, que les juridictions saisies du bien-fondé de sa contestation aient eu des idées préconçues sur sa culpabilité : les tribunaux ne semblent aucunement avoir décidé par avance du verdict avant d’avoir confirmé à travers leurs jugements le bien-fondé du procès-verbal dressé par le policier. Durant la procédure en cause, les juridictions appelées à examiner la contestation du requérant ont accueilli toutes les demandes par lesquelles l’intéressé entendait prouver son innocence et, en particulier, ils ont fait droit à toutes ses demandes de faire interroger des témoins à décharge, dont les dépositions ont été consignées et versées au dossier. Le simple fait que les tribunaux aient relevé des incohérences et des contradictions dans les dépositions desdits témoins et qu’ils aient décidé, de façon motivée ( a contrario , Anghel précité, § 62), de ne pas les juger crédibles et de se fier plutôt aux témoins qui avaient signé le procès-verbal de contravention, ne saurait entacher la procédure d’iniquité ou d’arbitraire. La Cour rappelle à cet égard que, selon une jurisprudence constante, il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments rassemblés par elles et la pertinence de ceux dont les parties souhaitent la production . Si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telles, matière qui relève au premier chef du droit interne. La Cour rappelle que sa tâche consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée en bloc, y compris le mode d’administration des preuves, a revêtu un caractère équitable (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Edwards c. Royaume ‑ Uni du 16 décembre 1992, série A n o 247-B, § 34).

Or, force est de constater que le requérant et son avocat ont été présents aux audiences fixées par les juridictions saisies, qu’ils ont été entendus, qu’ils ont pu faire interroger les témoins à charge en présence des juges qui devaient prendre, en dernier lieu, une décision concernant l’affaire ( a contrario , Anghel précité, §§ 63 et 64). Les tribunaux n’ont nullement attendu du requérant qu’il renverse la présomption de légalité et de bien ‑ fondé du procès-verbal litigieux en rapportant la preuve contraire à l’exposé des faits établi dans le procès-verbal ( a contrario , Anghel précité, §§ 58 et 59). C’est au terme d’une telle procédure, respectueuse du principe du contradictoire, que les juridictions nationales ont confirmé le procès­verbal de contravention, sur la base des preuves considérées par elles comme étant pertinentes et suffisantes, et par des décisions amplement motivées en fait et en droit. La Cour elle-même ne relève aucun élément d’arbitraire dans le dossier.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Sur le grief tiré de l’article 3 de la Convention

Le requérant se plaint des mauvais traitements qu’il s’est vu infliger de la part du policier de Râmnicu-Vâlcea le 3 juillet 2002 ainsi que de l’impossibilité de faire constater la responsabilité pénale de l’auteur desdits mauvais traitements. Il cite l’article 3 de la Convention, qui dispose ainsi : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

La Cour rappelle que l’article 35 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre un Etat une action devant la Cour l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir, notamment, Dalia c. France , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I, § 38).

Or, force est de constater que, bien qu’il eût été loisible au requérant d’interjeter recours contre le jugement du 25 février 2004 par lequel les premiers juges avaient confirmé le bien-fondé de la résolution de non­lieu du parquet, le requérant a omis d’épuiser une telle voie, que la Cour a reconnue comme étant un recours effectif s’agissant des griefs qui, comme en l’espèce, portent sur des allégations de mauvais traitements qui auraient été commis par des policiers ( mutatis mutandis, Stoica c. Roumanie , n o 4277/02, 4 mars 2008, §§ 105-109).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président