NEATA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Incidentul din data de 3 iulie 2002

La data de 3 iulie 2002, pe când aștepta să fie invitat să ia cuvântul într-o ședință publică la Judecătoria Râmnicu-Vâlcea care îl convocase în cadrul unui proces penal îndreptat împotriva sa, reclamantul a fost somat de către președintele completului de judecată - fără niciun motiv și fără nicio explicație - să părăsească sala de judecată. Polițistul P.C. i-a pus cătușe, l-a lovit și l-a târât pe scările instanței până la mașina poliției care aștepta în fața clădirii Judecătoriei.

La data de 3 iulie 2002, reclamantul, care avea calitatea de inculpat într-un proces penal, a avut o atitudine recalcitrantă și lipsită de respect în fața completului de judecată chemat să judece cauza sa, astfel încât președintele Judecătoriei l-a somat să nu mai deranjeze solemnitatea și buna derulare a ședinței publice în sala de judecată. Reclamantul neconformându-se și devenind tot mai agresiv, președintele a apelat la serviciile polițistului P.C., care era desemnat să se ocupe de ordinea și protecția magistraților, pentru evacuarea reclamantului din sala de ședință. Guvernul face referire la încheierea Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea din data de 3 iulie 2003, care confirmă versiunea sa asupra faptelor.

Guvernul contestă că reclamantul ar fi fost târât de polițistul P.C. pe scările Judecătoriei. În opinia sa, polițistul nu a făcut altceva decât să ceară reclamantului să părăsească în liniște sala de ședință, dar acesta a continuat să fie agresiv atât fizic cât și verbal, refuzând să iasă. Polițistul a fost atunci obligat să folosească forța pentru a-l scoate pe reclamant din sala de ședință, fără ca mijloacele folosite să fie exagerate.

În zilele următoare, polițistul P.C. a făcut verificări suplimentare, inclusiv la sediul Judecătoriei, fapt ce i-a permis să stabilească identitatea reală a reclamantului și să întocmească un proces-verbal de contravenție.

Contestarea procesului-verbal de contravenție

Printr-un proces-verbal întocmit de polițistul P.C. din Râmnicu-Vâlcea la data de 8 iulie 2002, reclamantul a fost condamnat la plata unei amenzi de 21.000.000 lei (ROL) (adică în jur de 642 euro) potrivit cursului de schimb al Băncii Naționale a României la data comiterii faptelor) pentru că a adresat insulte și a refuzat să părăsească sala de judecată în timpul ședinței publice din data de 2 iulie 2002 și pentru că a provocat scandal pe holul Judecătoriei, refuzând să se identifice și declarând o identitate falsă. Aceste contravenții erau sancționate de art. 2 alin. 1 și 33 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice.

Reclamantul a contestat acest proces-verbal la Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, invocând neconformitatea faptelor înscrise în acesta comparativ cu faptele ce avuseseră cu adevărat loc la data de 3 iulie 2002.

La data de 24 septembrie 2002 reclamantul și doi martori propuși de el au fost audiați de instanță.

Printr-o sentință din data de 24 septembrie 2002 Judecătoria a respins ca neîntemeiată contestația reclamantului.

În urma recursului reclamantului, Tribunalul Vâlcea, printr-o decizie din data de 12 decembrie 2002, a casat sentința primilor judecători pe motiv că omiseseră să citeze și să audieze unul din martorii oculari menționați în procesul-verbal de contravenție.

Cauza a fost reînscrisă pe rolul Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea care, în zilele de 20 februarie și 3 martie 2003, a audiat martorii citați în procesul-verbal de contravenție. Reclamantul și avocatul său au fost prezenți la acest interogatoriu și au pus întrebări martorilor. Aceste depoziții precum și răspunsurile la interogatorii au fost administrate la dosar.

La data de 3 aprilie 2003, un martor nou, propus de reclamant, a fost audiat de instanță și declarația acestuia a fost administrată la dosar.

Printr-o sentință din data de 3 aprilie 2003, Judecătoria a respins contestația reclamantului pe care a considerat-o nesusținută. Aceasta a reținut că afirmațiile sale erau neîntemeiate deoarece din ansamblul de probe administrate la dosar reieșea că reclamantul tulburase într-adevăr ședința publică din data de 3 iulie 2002 și, în subsidiar, că-și atribuise o identitate falsă atunci când polițistul P.C. i-a cerut să se legitimeze. Ea a observat că singura modalitate care ar fi permis instanței să-și continue activitatea judiciară în condiții bune era evacuarea reclamantului recalcitrant din sala de judecată. Ea a eliminat depozițiile celor doi martori care fuseseră audiați la cererea reclamantului pe motiv că declarațiile lor nu erau concordante și că conțineau numeroase inadvertențe care nu le făceau credibile.

Sentința a fost confirmată printr-o decizie definitivă din data de 20 iunie 2003 a Tribunalului Vâlcea. Tribunalul a reținut că din probele administrate la dosar, în special depozițiile martorilor care au asiatat la incidentul din data de 3 iulie 2003, reieșea cu certitudine că faptele constatate în procesul-verbal de contravenție fuseseră conforme cu realitatea și a considerat că procesul-verbal în chestiune fusese întocmit potrivit prevederilor legii.

De la pronunțarea deciziei definitive din data de 20 iunie 2003 reclamantul plătește în fiecare lună o cotă-parte din amenda ce i-a fost aplicată prin procesul-verbal din data de 8 iulie 2002. Aceste rate se ridică la 200.000 lei (adică în jur de 5,36 euro).

Plângere penală împotriva polițistului P.C. sub acuzația de rele tratamente

În urma incidentului din data de 3 iulie 2002, reclamantul a introdus o plângere penală împotriva polițistului P.C. din Râmnicu-Vâlcea care îl acuza că i-a aplicat rele tratamente punându-i cătușe și târându-l în ziua aceea până la postul de poliție.

Procurorii de la Parchet desemnați cu instrumentarea dosarului i-au audiat pe reclamant, pe polițistul P.C., pe alți doi polițiști care au asistat la evenimentele denunțate de reclamant precum și pe doi martori oculari, care au confirmat că polițistul P.C. intervenise la cererea președintelui instanței pentru a asigura ordinea în sala de judecată și că nu folosise mijloacele violente denunțate de reclamant.

Printr-o rezoluție din data de 11 iulie 2003, un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a pronunțat neînceperea urmăririi penale față de polițist.

Printr-o rezoluție din data de 4 septembrie 2003, procurorul șef al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea a respins ca neîntemeiată plângerea pe care o introdusese reclamantul împotriva rezoluției din data de 11 iulie 2003, pe care a confirmat-o.

Reclamantul a introdus o plângere împotriva acestei rezoluții la Tribunalul Vâlcea, în temeiul art. 278¹ din codul de procedură penală.

Printr-o decizie din data de 25 februarie 2004 Tribunalul a respins această plângere ca neîntemeiată. Tribunalul a reținut că la data de 3 iulie 2002 reclamantul a avut un comportament lipsit de respect față de completul de judecată și că intervenția polițistului P.C. fusese necesară pentru a asigura ordinea în sala de ședință, fără să fi fost realizată prin mijloace violente.

Reclamantul nu a înaintat recurs împotriva acestei decizii, care a devenit astfel definitivă.

Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice (publicată în Monitorul Oficial din 18 august 2000)

La vremea comiterii faptelor dispozițiile pertinente ale acestei legi prevedeau următoarele:

săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi, obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare (...) de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice.

refuzul unei persoane de a da relații pentru stabilirea identității sale, de a se legitima cu actul de identitate (...), la cererea ori la invitația justificată a organelor de urmărire penală sau de menținere a ordinii publice, aflate în exercitarea atribuțiilor de serviciu; »

Modificările ulterioare ale regimului juridic aplicabil contravențiilor

Prin ordonanța de urgență nr. 108/2003, publicată în Monitorul Oficial la data de 26 decembrie 2003, Guvernul a retras închisoarea contravențională de pe lista sancțiunilor ce se pot aplica autorilor contravențiilor. Din acel moment, principalele sancțiuni ce pot fi pronunțate sunt avertismentul, amenda și obligația de a presta o activitate în folosul comunității. Această ultimă sancțiune nu poate fi aplicată decât de o instanță. Toate sancțiunile de închisoare contravențională prevăzute de diferite legi și ordonanțe în vigoare sunt transformate în prestarea unei activități în folosul comunității. În caz de refuz al contravenientului de a executa această sancțiune, o instanță o poate înlocui cu amendă. Executarea unei pedepse cu amenda se efectuează potrivit regulilor privind executarea creanțelor pecuniare, nicio transformare a amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate nemaifiind posibilă în caz de neplată.

Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice a fost modificată prin Legea nr. 256/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 5 iulie 2004. Din acel moment tulburările ordinii publice, sancționate drept contravenții de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 61/1991, sunt pasibile în exclusivitate de amendă cu suma cuprinsă între 2.000.000 și 10.000.000 RON (lei noi românești).

Ansamblul detaliat al dreptului și practicii interne relevante în materie de contravenții figurează la paragrafele 29-40 ale Hotărârii

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil datorită derulării și rezultatului procedurii referitoare la contestația din partea sa a procesului-verbal de contravenție din data de 8 iulie 2002. El consideră că s-a aflat într-o poziție nefavorabilă în timpul procesului în cauză față de partea adversă, și anume Poliția din Râmnicu-Vâlcea și reproșează instanțelor sesizate mai ales faptul că au administrat greșit probele și că au avut idei preconcepute asupra vinovăției sale.

Invocând în esență art. 3 din Convenție, el se plânge de rele tratamente pe care le-ar fi primit din partea unui polițist din Râmnicu-Vâlcea la data de 3 iulie 2002 precum și de imposibilitatea constatării răspunderii penale a autorului acelor rele tratamente.

Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

Orice acuzat are, în special, dreptul

Guvernul relevă cu titlu preliminar că art. 6 alin. 1 nu este aplicabil la procedura în cauză datorită naturii sancțiunii aplicate reclamantului, și anume o amendă administrativă care, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 108/2003, nu putea transformată, în caz de neplată, în pedeapsa cu închisoarea. El consideră, asupra fondului, că procedura deschisă în urma plângerii reclamantului împotriva procesului-verbal de contravenție a fost efectuată echitabil de instanțele sesizate, fără ca acestea să fi avut idei preconcepute sau să fi defavorizat o parte față de alta.

Curtea relevă că de-abia prin Ordonanța de urgență nr. 108/2003 (publicată în Monitorul Oficial la data de 26 decembrie 2003) Guvernul a retras închisoarea contravențională de pe lista sancțiunilor ce ar putea fi aplicate autorilor contravențiilor (paragraful 25 de mai sus). Or, pe vremea când reclamantului i s-a aplicat amenda care a devenit definitivă prin decizia definitivă din data de 20 iunie 2003, faptele atribuite reclamantului puteau fi pedepsite nu numai cu amendă ci și cu pedeapsa cu închisoarea cu durata cuprinsă între cincisprezece zile și trei luni (paragraful 24 de mai sus). Or, în lumina criteriilor rezultate din jurisprudența sa constantă în materie (a se vedea, printre altele,

În orice caz, Curtea nu se poate concentra mai mult asupra acestei chestiuni legată de aplicabilitatea art. 6 din Convenție la procedura în litigiu deoarece, oricum această plângere este inadmisibilă din motivele următoare.

Curtea reamintește că în materie penală chestiunea administrării probelor trebuie analizată în lumina paragrafelor 2 și 3 din art. 6. Primul consacră principiul prezumției de nevinovăție. El cere, între altele, ca îndeplinindu-și funcțiile membrii completului de judecată să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis acțiunea incriminată; sarcina probei apasă asupra acuzării și orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. De asemenea, acesteia îi revine sarcina de a indica interesatului care sunt acuzațiile ce-i sunt aduse pentru a-i oferi ocazia de a-și pregăti și a-și prezenta apărarea și de a oferi probe suficiente pentru a întemeia o acuzație de vinovăție (

Combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 obligă între altele Statele contractante să ia măsuri pozitive. Ele constau în special în informarea acuzatului, în termenul cel mai scurt, asupra naturii și cauzei acuzației ce i se aduce, în acordarea timpului și înlesnirilor necesare pentru a-și pregăti apărarea, în garantarea dreptului la apărare personal sau fiind asistat de un avocat și în a-i permite să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest ultim drept implică nu numai existența, în materie, a unui echilibru între acuzare și apărare (a se vedea,

În speță Curtea constată că nimic nu dovedește, așa cum pretinde reclamantul, că instanțele sesizate asupra temeiniciei contestației sale ar fi avut idei preconcepute asupra vinovăției sale: instanțele nu par deloc să fi decis dinainte asupra verdictului înainte de a fi confirmat prin hotărârile lor temeinicia procesului-verbal întocmit de polițist. În timpul procedurii în cauză instanțele chemate să examineze contestația reclamantului au admis toate cererile prin care interesatul intenționa să-și dovedească nevinovăția și, în special, au admis toate cererile de audiere a martorilor apărării, ale căror mărturii au fost predate și administrate la dosar. Simplul fapt că instanțele au constatat incoerențe și contradicții în depozițiile martorilor respectivi și că au decis, motivat (

Or, trebuie constatat că reclamantul și avocatul său au fost prezenți la teremenele fixate de instanțele sesizate, că au fost audiați, că au putut solicita audierea martorilor acuzării în prezența judecătorilor care trebuia să ia, în ultimă instanță, o decizie în privința cauzei (

Reiese că această plângerea trebuie respinsă fiind în mod manifest neîntemeiată în sensul

Asupra plângerii întemeiată pe art. 3 din Convenție

Reclamantul se plânge de rele tratamente pe care i le-ar fi aplicat polițistul din Râmnicu-Vâlcea la data de 3 iulie 2002 precum și de imposibilitatea constatării răspunderii penale a autorului respectivelor rele tratamente. El citează art. 3 din Convenție, care prevede următoarele:

Curtea reamintește că art. 35 din Convenție impune persoanelor doritoare să intenteze împotriva unui stat o acțiune în fața Curții obligația de a folosi înainte căile de atac pe care le oferă sistemul juridic al țării lor. Aceste căi de atac trebuie să aibă un grad suficient de certitudine, practic și teoretic, fără de care le lipsește efectivitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, în special,

Or, trebuie constatat că, deși reclamantul ar fi putut să introducă recurs împotriva sentinței din data de 25 februarie 2004 prin care primii judecători au confirmat temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, reclamantul a omis să epuizeze o asemenea cale de atac, pe care Curtea a recunoscut-o ca fiind un recurs efectiv în privința plângerilor care, ca în speță, privesc acuzații de rele tratamente pe care le-ar fi comis polițiștii (

Reiese că această plângere trebuie respinsă datorită neepuizării căilor de atac interne, în aplicarea