ÎCCJ, decizie (scj.ro #131560)

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/114/2011, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, obligarea acesteia la plata sumei de 212.820,68 lei, contravaloare facturi neachitate, la plata sumei de 3.939.232,55 lei penalități de întârziere, precum și plata cheltuielilor de judecată. La data de 07 februarie 2012, reclamanta a depus cerere precizatoare cu privire la pretențiile sale, în sensul reducerii acestora la suma de 212.820,68 lei, reprezentând facturi neachitate și penalități în sumă de 64.438,14 lei. La data de 9 aprilie 2012, între SC A. SRL și SC C. SRL a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare a drepturilor litigioase ce fac obiectul prezentei cauze.

Tribunalul Buzău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 194/2015 din 12 februarie 2015, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 lei. Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că cele două expertize efectuate în cauză nu au confirmat faptul că lucrările contractate au fost finalizate de executant, recepția nefiind efectuată.

Apelul declarat de reclamanta SC C. SRL București împotriva sentinței sus-menționate a fost respins de Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 839 din 3 decembrie 2015. În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, în esență, caracterul nefondat al criticii reclamantei, nesprijinită de probatoriul administrat, cu privire la greșita reținere de către judecătorul fondului că plata facturilor ar fi fost condiționată de eliberarea certificatului de recepție finală și de încheierea procesului-verbal de recepție la încheierea lucrărilor, art. 17 pct. 10 din contracte neavând aplicabilitate în fundamentarea criticii. Totodată, instanța de apel a respins și al doilea motiv de apel referitor la greșita soluționare a cauzei întemeiată pe motivarea celor două expertize realizate în cauză, reținându-se că prima instanță a manifestat rol activ în soluționarea cauzei și, totodată, că este lipsită de suport real afirmația potrivit căreia prima expertiză de specialitate realizată în cauză nu ar fi fost omologată de prima instanță. Nici cel de al treilea motiv de apel nu a fost reținut de instanța de apel, prin prisma căruia a fost invocată greșita reținere a primei instanțe a faptului că plata contravalorii facturilor ar fi condiționată de îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale. Instanța de apel a reținut, sub acest aspect, o reiterare a primului motiv de apel, prin invocarea aceluiași art. 17 pct. 10 din contract, criticându-se o pretinsă încălcare a principiului consacrat de art. 969 C. civ. Instanța de apel a constatat ca fiind nefondat și ultimul motiv de apel referitor la greșita reținere a primei instanțe a faptului că nu a fost realizată punerea în funcțiune și darea în exploatare a instalațiilor și că problemele invocate de beneficiar nu ar fi fost rezolvate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC C. SRL București a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea administrării probatoriului necesar soluționării cauzei. În cadrul criticilor formulate recurenta a arătat că, potrivit acțiunii introductive, astfel cum a fost modificată, a solicitat instanței plata facturilor fiscale emise în executarea a două contracte, nr. 175 și nr. 176 încheiate la 6 noiembrie 2006, contracte care au avut obiect diferit. Astfel, primul contract, cu nr. 175 a avut ca obiect obligația SC A. SRL (al cărei continuator procesual este SC C. SRL) de a executa instalații sanitare, instalații HVAC și instalații sanitare, act care a și fost modificat prin actul adițional nr. 1/20 februarie 2008. Al doilea contract nr. 176 a avut ca obiect procurarea de echipamente de către SC A. SRL în vederea realizării lucrărilor de instalații care făceau obiectul contractului precedent, contract, la rândul său, modificat prin actul adițional nr. 1/14 martie 2008. Deși a fost dedusă judecății pretenția derivând din executarea celor două contracte, totuși, instanțele de fond, depășind principiile statuate de art. 969 și 977 C. civ., nu au dat relevanță voinței părților, prin simplul motiv că nu au dat o interpretare corectă celor două contracte ca având conținut diferit. Acest aspect derivă din suma considerentelor deciziei din apel care tratează singular regimul facturilor, prin raportare la prevederile contractului, fiind evident că cele două contracte nu au fost interpretate din perspectiva conținutului lor diferit. A mai susținut reclamanta că a fost în totalitate executat contractul nr. 176/6 noiembrie 2006, echipamentele contractate fiind integral furnizate pârâtei, astfel că se impunea plata facturii reprezentând costul de achiziție a acestora. Aplicarea greșită a legii derivă, în opinia recurentei, și din modul în care instanța a înțeles să dea relevanță probelor administrate. S-a arătat că proba cu expertiză administrată în fața primei instanțe a fost înlăturată de tribunal, soluție menținută fără nicio motivare în apel, când, mai mult, s-a respins apelantei solicitarea administrării unei noi expertize. În opinia recurentei, există și o contrarietate a motivării, de vreme ce instanța de apel consfințește dispoziția primei instanțe de înlăturare a expertizei, dar se referă la aceasta pentru a justifica soluția pronunțată. Împotriva acestui recurs a formulat întâmpinare SC B. SRL arătând că pretinsul motiv întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu corespunde tezei legale, recurenta propunând de fapt o interpretare proprie a contractului, mai exact a art. 17. A arătat intimata că fundamentul respingerii acțiunii l-a constituit excepția de neexecutare pe care a opus-o cu succes în contractele sinalagmatice deduse judecății. Nu se justifică, în opinia intimatei, nici admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece acesta redă, potrivit memoriului de recurs, o nemulțumire a recurentei cu privire la modul de evaluare a probatoriului, implicând verificarea temeiniciei deciziei, ceea ce, pe această cale, nu este permis. Totodată, intimata a solicitat prin întâmpinare și plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va admite, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost reconfigurată prin precizări, SC A. SRL (a cărei calitate procesuală a fost transmisă SC C. SRL) a solicitat, pe calea acțiunii ex contractu , plata facturilor emise pentru executarea contractelor nr. 175 și nr. 176 încheiate la 6 noiembrie 2006 cu SC B. SRL. Încă din expunerea de motive a cererii de chemare în judecată reclamanta a subliniat că cele două contracte au un obiect diferit, primul, referitor la execuția de lucrări de instalații, al doilea, referitor la procurarea de echipamente, valoarea fiecărui contract fiind delimitată în contextul sumei globale solicitate prin petitul acțiunii. A mai susținut reclamanta că cele două contracte au fost modificate prin acte adiționale care sunt de natură să susțină atât valoarea contractelor, cât și recunoașterea creanței și a executării acestora. De asemenea, reclamanta și-a însoțit afirmațiile de înscrisurile la care a făcut referire. În acest context, Înalta Curte arată că, încă din debutul considerentelor deciziei atacate, aceasta referă la două contracte de execuție de lucrări a căror plată este solicitată prin acțiune, analizate global. Instanța de apel nu a făcut o distincție după natura și obiectul contractelor deduse judecății și, mai ales, nu a dat relevanță clauzelor specific atașate de lege acestora, care le diferențiază sub aspectul naturii, obiectului și efectului. Deși este notabil că între cele două contracte există o legătură și că ele au fost redactate prin clauze simetrice, era obligația instanței de fond ca, aplicând regulile de interpretare a convențiilor, concordant dispozițiilor art. 977 și urm. C. civ., să delimiteze conținutul celor două convenții, plecând de la natura și obiectul determinat al acestora. Aceasta corespunde rolului instanței de a lămuri voința părților, dar mai ales de a stabili sfera efectelor pe care fiecare contract îl poate produce prin raportare la obiectul său și dispozițiile legale incidente. Or, o abordare globală corespunzătoare celei realizate în apel, prin care nu s-au delimitat cele două contracte ca având obiect diferit, a permis instanței să considere că toate efectele acestora sunt reglementate după regulile aplicabile contractului de execuție de lucrări. În aceste condiții, este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece această rezolvare reprezintă o schimbare a naturii și conținutului actului juridic, implicit a efectelor sale, care a avut ca rezultat ignorarea voinței reale a părților și, nu în ultimul rând, aplicarea greșită a legii. Înalta Curte reține ca fondată și critica recurentei referitoare la ignorarea actelor adiționale, care, în opinia sa, modifică obiectul contractelor și conțin recunoașteri ale pârâtei referitoare la debite. Astfel, evocarea acestor acte adiționale trasa instanței de fond obligația de a le analiza, de a hotărî asupra conținutului lor în economia contractelor, dar și de a estima funcția lor probatorie în procesul în care sunt evocate. O analiză precisă a cauzei cererii presupune delimitarea celor două contracte, interpretarea și analiza lor distinctă, raportată la obiectul și natura fiecăruia dintre ele și la efectele pe care contractul și legea le atașează, în mod specific, fiecăruia dintre ele. Această abordare va permite deopotrivă evaluarea modului sau stadiului de execuție a fiecărui contract, dar și evaluarea excepției de neexecutare invocate de pârâtă într-o modalitate care va corespunde unei corecte aplicări a legii. Al doilea motiv al recursului vizează greșita aplicare a legii, derivată din modul de evaluare a probatoriului. Înalta Curte reține că la tribunal o primă expertiză a fost efectuată în cauză, însă s-a dispus refacerea acesteia de către alt expert. Potrivit art. 212 C. proc. civ., atunci când o nouă expertiză este plasată în sarcina altui expert rezultă că prima expertiză nu doar că nu este lămuritoare, dar nici în condițiile completării sau refacerii sale nu subzistă premisele că aceasta și-ar putea atinge finalitatea, aceea de probă cu caracter științific în dosar. Cu toate acestea, a doua expertiză a fost considerată, la rându-i, ca fiind subiectivă, ceea ce presupune că opțiunea manifestă a primei instanțe a fost aceea de înlăturare a valorii sale probatorii. În această succesiune, se observă totuși că sentința de respingere s-a bazat inclusiv pe concluziile lucrărilor neomologate. În măsura în care aspectul sesizat a constituit și obiectul unuia dintre motivele de apel, iar instanța de apel nu a formulat un răspuns punctual la acesta, instanța de recurs reține și că o nouă expertiză care avea ca obiectiv evaluarea stadiului de execuție al fiecărui contract în parte, al stării și calității echipamentelor și instalațiilor pretins executate a fost refuzată apelantei, deși teza sa probatorie avea funcția de a proba temeinicia motivelor de apel. În plus, deopotrivă decizia instanței de apel s-a fundamentat pe concluziile acelorași expertize din prima instanță, de vreme ce a apreciat că motivul de apel referitor la lipsa suportului probator al hotărârii nu reprezintă decât o nejustificată nemulțumire a apelantei asupra modului de interpretare a probelor. Concluzia instanței de apel este greșită din perspectiva art. 261 C. proc. civ. care obligă instanța să fundamenteze hotărârea pe toate probele cărora le-a validat funcția probatorie. În plus, dezideratul cercetării judecătorești impune instanței analiza tuturor probelor administrate și justificarea, atunci când este cazul, a înlăturării probelor nereținute, în cauză, a înscrisurilor pe care părțile le-au administrat. De aceea, această modalitate de încălcare a legii se repercutează asupra legalității deciziei, fiind afectat însuși modul de stabilire a situației de fapt. În condițiile în care instanța de apel nu a reconsiderat raționamentul primei instanțe spre a justifica de ce concluziile acesteia referitoare la invalidarea celor două expertize nu au fost corecte pentru a le putea avea în vedere la pronunțarea deciziei, rezultă că starea de fapt stabilită nu are suport probator. Această concluzie impune, deopotrivă, rejudecarea cauzei într-un cadru în care instanța de apel să dea relevanță tuturor probelor administrate și să reconsidere necesitatea încuviințării unei expertize în apel care să aibă ca obiectiv stabilirea executării fiecărui contract în parte, în acord cu obligațiile asumate de părți în fiecare convenție, respectiv, să stabilească dacă echipamentele achiziționate au corespuns celor angajate cantitativ și calitativ și dacă lucrările de execuție au fost realizate în parametrii contractați, pentru a putea determina aplicarea legii la o situație de fapt corect și deplin stabilită. De aceea, pentru toate aceste motive, recursul SC C. SRL a fost admis, iar în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., decizia instanței de apel a fost casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în apel cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (3). Totodată, cu prilejul rejudecării, instanța de apel va soluționa și cererile părților care au ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente acestui recurs.