ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Contract de credit. Acțiune în constatarea nulității absolute a unor clauze abuzive. Condiții de admisibilitate în raport cu interpretarea noțiunii de „consumator”

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în constatare

- nulitate absolută

- contract de credit

- principiul

specialia generalibus derogant

-

noțiunea de comerciant

Legea nr. 193/2000, art. 2

Directiva nr. 93/13/CEE, art. 2 lit. b)

C. com., art. 3 pct. 1, art. 5, art. 7

Împrejurarea că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 193/2000, ca lege specială, în acord cu dispozițiile art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE definesc consumatorul și profesionistul nu face din acest text legal unul de aplicație exclusivă, cât timp în corpul acestui act normativ nu există o definiție a activităților cu care cei doi actori sunt puși în relație: activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, fiind de domeniul evidenței că definirea acestor activități se face în raport de legislația specifică.

Astfel, prin reținerea de către instanță a definiției date comerciantului de Codul comercial în detrimentul celei date de legea specială - Legea nr. 193/2000 nu este înfrânt principiul specialia generalibus derogant, ci sunt aplicate în mod conjugat dispozițiile legii speciale și cele ale Codului comercial, această corelare a normelor de drept impunându-se câtă vreme reglementarea din legea specială nu acoperă în mod exclusiv toate domeniile vizate, după cum nici nu instituie criterii de excludere de la aplicare în materia litigiilor dintre profesioniști și consumatori a altor acte normative.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1987 din 6 octombrie 2015

Notă

: Articolele din Codul comercial invocate în prezenta decizie au fost abrogate prin lit. c) din Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 24 aprilie 2013 sub nr. xx468/3/2013, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele Banca X (România ) SA și Banca X (România) - Sucursala Gara de Nord, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

a) clauzele abuzive referitoare la dobânda datorată, clauze cuprinse în art. 4.3 din contractul de credit și de garanție și art. 1 din actul adițional nr. 2 din 10 noiembrie 2011;

b) clauzele abuzive referitoare la comisionul de acordare, clauze cuprinse în art. 5.1 și art. 5.2 din contractul de credit și de garanție;

c) clauzele abuzive referitoare la comisionul suplimentar, clauze cuprinse în art. 1 din actul adițional nr. 1 din 10 noiembrie 2010, în art. 2 - pct. 5.1 lit. c în actul adițional nr. 2 din 10 noiembrie 2011 și, respectiv, în art. 1 pct 5.1 lit. d din actul adițional nr. 3 din 23 martie 2012;

Reclamantul a solicitat suspendarea executării contractului de credit până la soluționarea irevocabilă a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 629 alin. (2) și în aplicarea dispozițiilor art. 708 NCPC.

În motivarea cererii s-au arătat următoarele:

Între reclamant și Banca X (România) SA, prin sucursala Gara de Nord, s-a încheiat contractul de credit și de garanție nr. 600 din 13 noiembrie 2007 privind acordarea unei facilități de credit, contract în baza căruia banca i-a acordat un credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă, în sumă de 2.100.000 Euro, pe o perioadă de 36 luni.

Așa cum rezultă din contract, valoarea creditului - acordat pe o perioadă de 36 de luni începând cu data de 13.11.2007 - dobânda fiind convenită la 1% p.a.

Fiind un credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă, reclamantul a încheiat contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. 5091 din 14 noiembrie 2007 la BNP Asociați B., instituind ipotecă convențională asupra imobilului situat în București, (…), sector 3, bun în valoare agreată de bancă de 4.200.000 euro.

Contractul de credit a fost modificat prin trei acte adiționale succesive, respectiv actul adițional nr. 1 din 10 noiembrie 2011, actul adițional nr. 2 din 10 noiembrie 2011 și actul adițional nr. 3 din 23 martie 2012.

A arătat reclamantul, în esență, că toate clauzele denunțate în cererea de față, menționate în petitul cererii introductive de instanță, sunt abuzive atât în raport de normele de drept intern - Legea nr. 193/2000, cât și în raport de normele de drept european - Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene.

Au fost evocate și prevederile art. 2 lit. e) și ale art. 6 lit. d) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 288/2010 de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, prevederile O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010, ale Legii nr. 363/2007 și ale  Directivei 93/13/1993 privind clauzele abuzive.

Instanța a pus în discuție din oficiu și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Banca X (România) SA - Sucursala Gara de Nord.

Prin sentința civilă nr. 5964 din 3 octombrie 2013, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată și l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtei 8.408,87 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că între reclamantul A., în calitate de împrumutat și Banca X (România) SA - Sucursala Gara de Nord, în calitate de împrumutător s-a încheiat contractul de credit și de garanție nr. 600 din 13 noiembrie 2007 privind acordarea unei facilități de credit de către Banca X (România) SA, având ca obiect finanțarea împrumutului cu suma de 2.100.000 Euro, reprezentând facilitate de credit pentru nevoi personale (clauza 3.1) pentru un termen de 36 de luni (clauza 8.1), contractul fiind ulterior modificat prin trei acte adiționale.

A reținut prima instanță că reclamantul A. a formulat cerere de constatare a nulității absolute a clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit și garanție nr. 600 din 13 noiembrie 2007 și  în actele adiționale, clauze referitoare la dobânda datorată, la comisionul de acordare și la comisionul suplimentar, întemeindu-se pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și pe cele ale Directivei 93/13/1993 privind clauzele abuzive.

Tribunalul a evocat prevederile art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului și pe cele ale art. 2 din Legea nr. 193/2000, care definesc noțiunea de „consumator” și a apreciat că reclamantul nu se încadrează în noțiunea de consumator, astfel cum este definită de cele două acte normative, reținând ca și argumente valoarea creditului (2.100.000 Euro) acordată reclamantului persoană fizică pe o durată de 36 de luni (prelungită conform actului adițional nr. 1/2011 la 48 de luni) și împrejurarea că din actele dosarului rezultă că reclamantul a contractat creditul pentru efectuarea de activități imobiliare.

Instanța a apreciat că, și în ipoteza în care s-ar reține calitatea de consumator a reclamantului, cererea este nefondată.

În acest sens, a evocat dispozițiile  art. 4 alin. (1) din Legea  nr. 193/2000 și a reținut că în cauză părțile au negociat clauzele contractului de credit și de garanție nr. 600 din 13 noiembrie 2007 și actele adiționale, astfel cum rezultă din clauzele nr. 7.1 și nr. 7.2 din contract, de aceea aceste clauze nu au caracter abuziv.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse instanța a respins ca nefondată cererea.

Constatând că prin respingerea cererii reclamantul a căzut în pretenții, în temeiul dispozițiilor art. 451 - 453 NCPC, acesta a fost obligat la plata sumei de 8.408,87 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, solicitând anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar evocarea fondului de instanța de apel.

Prin decizia civilă nr. 411 din 11 iunie 2014, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamant împotriva hotărârii de primă instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a dat relevanța cuvenită normelor juridice incidente în speță, considerentele hotărârii atacate oferind analiza în fapt și în drept relevantă în pronunțarea sentinței atacate.

În acest cadru, instanța de fond a făcut o evaluare detaliată a calității reclamantului prin raportare la noțiunea de consumator, astfel cum aceasta este definită în norma internă și în cea europeană.

Contractul de credit a fost încheiat sub incidența vechiului Cod civil și a Codului comercial, acte normative ce guvernează întregul contract, dar și modificările aduse acestuia, generate de nerespectarea de către apelant a scadenței inițiale. Sub imperiul acestor acte normative (art. 7, coroborat cu art. 3 C. com.), și persoana fizică deținea calitatea de comerciant, desfășurând prin urmare activități comerciale dacă săvârșea fapte de comerț obiective cu caracter de profesiune în scopul obținerii unui profit.

Potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. com., constituie fapte de comerț obiective cumpărările făcute nu numai în scop de revânzare, dar și de închiriere, în aceeași formă sau într-o formă îmbunătățită, realitățile economice actuale nemaijustificând în opiniile deja consacrate în doctrină și jurisprudență limitarea acestora doar la bunuri mobile. Esențială în acest caz a fost considerată intenția de revânzare/închiriere manifestată la momentul cumpărării, nefiind relevantă realizarea efectivă ulterioară a acestor finalități.

Instanța de apel a reținut că dobândirea calității de comerciant de către persoana fizică nu era condiționată de obținerea unor autorizații sau de adoptarea unei anumite forme de organizare, ci era suficientă probarea situației de fapt specifice, caracterul profesional, și nu accidental, izolat al săvârșirii faptelor de comerț. În acest cadru, curtea de apel a subliniat că nu este necesar ca asemenea activități să îmbrace și un caracter exclusiv sau principal, ci doar să se desfășoare cu un grad de repetabilitate care să denote obișnuința (ce poate duce la profesionalizare și la o anumită poziție socială) și obiectivul comun al obținerii profitului menit să-i asigure resursele, inclusiv pentru existența sa și a familiei, independent însă de realizarea efectivă a acestuia. Profitul obținut din orice activitate comercială poate fi orientat ulterior spre acoperirea unor nevoi personale sau ale familiei, ceea ce nu conduce însă la aplicarea excepției prevăzute de art. 5 C. com., care exclude

ab initio

intenția de revânzare în scop lucrativ.

Or, a apreciat instanța de apel, situația de fapt reținută de prima instanță pe baza probelor administrate în cauză, confirmată și nuanțată prin probele suplimentare administrate în apel, evidenția faptul că reclamantul a contractat creditul în scopul achiziționării unui imobil în cadrul amplu al unei activități imobiliare având caracter comercial prin perseverența și repetitivitatea de care reclamantul a dat dovadă potrivit răspunsurilor la interogatoriu și actelor prezentate chiar de către acesta.

S-a apreciat că nu este vorba de simpla deținere a mai multor terenuri, ci de faptul că pe loturile achiziționate apelantul-reclamant intenționa să dezvolte împreună cu alte persoane fizice și juridice proiectul „Y”, contractarea unui studiu de fezabilitate subliniind scopul lucrativ și comercial evident al acestuia. Pe de altă parte, potrivit răspunsurilor la interogatoriu, cu suma de bani împrumutată apelantul-reclamant a cumpărat un imobil pe care l-a închiriat cu destinația de spații comerciale. Totodată, perseverența activităților imobiliare sau conexe rezultă și din înființarea unor societăți comerciale având acest obiect de activitate, neavând relevanță dacă au desfășurat sau nu asemenea activități prin intermediul acestora, esențial fiind în acest caz elementul subiectiv care denotă intenția de a desfășura fapte de comerț obiective în mod repetat, așadar profesional.

Din această perspectivă, a fost apreciată ca lipsită de semnificație categoria de produs bancar de care a beneficiat apelantul, simpla calitate de persoană fizică neexcluzând, conform celor reținute, posibilitatea încheierii contractului în scopul realizării unei activități comerciale.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 480 NCPC a fost respins apelul ca nefondat, apreciindu-se că analiza celorlalte motive de apel a devenit inutilă ca urmare a menținerii cu prioritate a cauzei de excludere de la protecția legii speciale derivând din lipsa calității de consumator.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamantul, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 22 august 2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC și s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, dar și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 7 și ale art. 3 pct. 1 C. com., precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 5 C. com.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, recurentul-reclamant a susținut că pentru verificarea calității de consumator sau de comerciant/profesionist instanța trebuia să aplice exclusiv dispozițiile Legii nr. 193/2000, care este lege specială, nicidecum dispozițiile generale cuprinse în Codul comercial, care reprezintă dreptul comun. În sprijinul acestei critici a fost invocat principiul

lex specialis derogat generali.

Dezvoltând această critică, recurentul-reclamant a susținut că instanțele de fond aveau obligația să stabilească în cauză calitatea de consumator prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care sunt în concordanță cu dispozițiile art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE și, în acest scop, instanțele ar fi trebuit să verifice dacă recurentul-reclamant este persoană fizică autorizată (astfel cum impun cerințele art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000) și dacă în contractul de credit a acționat în cadrul activității sale comerciale. În această ordine de idei, a mai susținut recurentul-reclamant că probele relevă faptul că nu a acționat niciodată în calitate de profesionist care desfășoară activități imobiliare în accepțiunea Ordinului nr. 601 din 26 noiembrie 2002 privind clasificarea activităților din economia națională, că tot ce a dobândit a fost pentru sine și familie și că în mod evident contractul de împrumut a fost unul de nevoi personale.

În considerarea acestor argumente, a solicitat ca instanța supremă să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea noțiunii de ”consumator”, prevăzută de art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, prin raportare la dispozițiile art. 7 și art. 3 C. com. și la art. 2 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 7 și ale art. 3 pct. 1 C. com., a arătat recurentul-reclamant că practica judiciară și doctrina au statuat asupra faptului că trei sunt condițiile în raport de care se stabilește dobândirea calității de comerciant de către o persoană fizică, și anume: săvârșirea de fapte de comerț obiective; săvârșirea faptelor de comerț ca profesiune; săvârșirea faptelor de comerț în nume propriu.

Raportat la aceste trei condiții evocate, recurentul-reclamant a criticat considerentele în care instanța de apel a reținut că nu prezintă relevanță realizarea efectivă a activității de revânzare sau de închiriere la momentul cumpărării bunului, ci intenția manifestă în acest sens, existentă la respectivul moment.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant, citând o lucrare de referință în materia dreptului comercial, a subliniat că se impunea a se dovedi că intenția sa de revânzare sau de închiriere trebuia să existe la momentul cumpărării bunului, că această intenție trebuia să fie manifestă, cunoscută de cocontractant și că ea trebuia să vizeze, în principal, bunul cumpărat.  Susținând că prima dintre cele trei condiții referitoare la intenție nu este îndeplinită, recurentul-reclamant a afirmat că nu a săvârșit un fapt de comerț obiectiv, ci un act juridic civil.

În cadrul aceleiași critici s-a arătat că decizia de a participa la realizarea proiectului ”Y” a survenit la mai bine de 1-2 ani de la contractarea împrumutului, ceea ce infirmă intenția de revânzare sau de închiriere la momentul încheierii contractului de împrumut, acest împrumut putând fi fără echivoc calificat drept unul pentru nevoi personale. A apreciat ca relevante sub același aspect și dovezile privitoare la operațiunile de închiriere, precum și cele privitoare la societățile comerciale înființate, toate aceste operațiuni fiind ulterioare momentului acordării împrumutului și cumpărării bunului.

În lipsa oricăror dovezi referitoare la elementul psihologic (

animus

), a apreciat ca neîndeplinită și condiția referitoare la efectuarea de acte de comerț ca profesiune.

Referitor la încălcarea prevederilor art. 5 C. com., recurentul-reclamant a arătat că, în logica argumentelor pe care le-a prezentat, instanța de prim control judiciar, reținând în mod greșit că a cumpărat bunuri imobile în scopul revânzării sau al închirierii, a înlăturat nelegal incidența dispozițiilor art. 5 C. com.

În baza recursului, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prevăzut de art. 493 alin. (2) NCPC.

La termenul din 10 iunie 2015, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de recurentul-reclamant, cu motivarea expusă în încheierea de ședință de la termenul respectiv.

Examinând recursul de față prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat și se impune a fi respins cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Prima critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC este nefondată. Susținând încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, recurentul-reclamant invocă în realitate încălcarea principiului

specialia generalibus derogant

, cu consecința preferinței acordate de instanțele de fond definiției date comerciantului de către Codul comercial, în detrimentul celei date de legea specială - Legea nr. 193/2000.

Această susținere nu poate fi primită. Instanța supremă constată că părțile litigante au încheiat contractul de împrumut și actele adiționale la acesta sub imperiul Codului civil de la 1864 și al Codului comercial de la 1887, aspecte de altfel necontestate, aceste acte normative guvernând atât drepturile și obligațiile izvorând din contract, efectele acestuia, cât și calitatea părților contractante.

Împrejurarea că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 193/2000, ca lege specială, în acord cu dispozițiile art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE definesc consumatorul și profesionistul nu face din acest text legal unul de aplicație exclusivă, cât timp în corpul acestui act normativ nu există o definiție a activităților enumerate, cu care cei doi actori sunt puși în relație: activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, fiind de domeniul evidenței că definirea acestor activități se face în raport de legislația specifică. De altfel, această idee este însușită de recurentul-reclamant însuși, care, pentru a contura sfera activității imobiliare, face trimitere la Ordinul nr. 601/2002 al Institutului Național de Statistică privind actualizarea Clasificării activităților din economia națională - CAEN, dar și la dispozițiile art. 3 pct. 1, art. 5 și art. 7 C. com.

În cauză este de necontestat că definiția consumatorului și a profesionistului sunt puse în strânsă legătură cu desfășurarea de activități comerciale, iar sfera acestora este determinabilă în raport de dispozițiile Codului comercial, care enumeră faptele de comerț obiective, dar care și definesc comerciantul în raport de faptul că săvârșește în mod statornic acest tip de fapte de comerț.

În plus, determinarea activităților comerciale se realizează și în funcție de prevederile O.U.G. nr. 44/2008, care se referă la desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, recurentul-reclamant făcând trimitere implicită la acest text legal în cadrul celei de-a doua critici, în cuprinsul căreia susține că nu a desfășurat activități imobiliare nici ca agent imobiliar și nici ca persoană fizică autorizată.

Față de specificul activității reținute a fi fost desfășurată de către recurentul-reclamant, anume activități imobiliare, semnificative sunt și prevederi din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal,

exempli gratia

putând fi evocate dispozițiile art. 77

1

referitoare la definirea venitului din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, precum și dispozițiile art. 127 referitoare la persoanele impozabile și la activitatea economică, care trebuie interpretate corelat cu actele normative enunțate în precedent atât pentru configurarea domeniului activităților comerciale/economice, cât și a profilului comerciantului persoană fizică, care își desfășoară activitatea în condiții de autorizare legală sau doar ca un comerciant neregulat.

Pe cale de consecință, instanța supremă apreciază că instanțele de fond nu au înfrânt principiul

specialia generalibus derogant

, ci au aplicat în mod conjugat dispozițiile legii speciale și pe cele ale Codului comercial, această corelare a normelor de drept impunându-se câtă vreme reglementarea din legea specială nu acoperă în mod exclusiv toate domeniile vizate, enunțate în precedent, după cum nici nu instituie criterii de excludere de la aplicare în materia litigiilor dintre profesioniști și consumatori a altor acte normative.

A doua critică subsumată aceluiași motiv de recurs este nefondată. Preliminar, instanța supremă subliniază faptul că în dezvoltarea acestei critici au fost prezentate argumente teoretice referitoare la condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se considera că o persoană fizică a dobândit calitatea de comerciant, condiții asupra cărora doctrina și practica judiciară au statuat în mod constant.

Au fost expuse, de asemenea, condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se putea conchide neechivoc că există o vânzare sau o cumpărare comercială în accepțiunea art. 3 pct. 1 C. com., subliniindu-se rolul, modalitatea în care trebuie exprimată și momentul la care trebuie să existe intenția de revânzare sau de închiriere a bunului cumpărat.

Aceste argumente teoretice, grefate pe textele legale, pe doctrină și pe jurisprudență nu pot fi, însă, valorificate în cauză în sensul urmărit de recurentul-reclamant, câtă vreme pentru a se constata neîndeplinirea acestor cerințe decurgând din textele legale pretins încălcate se propune de către autorul căii de atac evaluarea modului în care instanțele de fond au apreciat asupra probelor deja administrate, evaluare care ține de stabilirea situației de fapt și care, astfel, nu concordă cu caracterul căii de atac a recursului, care vizează nelegalitatea, nu netemeinicia hotărârii atacate.

Prin urmare, sub acest aspect soluția pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 3 pct. 1 și ale art. 7 C. com. nu poate fi infirmată, întrucât scapă controlului de legalitate ce se poate exercita în recurs și, cât timp nu a fost înlăturată incidența acestor temeiuri juridice reținute ca fundament al hotărârii pronunțate, consecința este respingerea și a ultimei critici referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 C. com., neputându-se reține, așadar, caracterul pur civil al operațiunii de cumpărare a bunului imobil.

În sinteză, conchizând în sensul că în speță nu se verifică existența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC, instanța supremă a respins recursul ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza a II-a NCPC.

În conformitate cu dispozițiile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 451-453 NCPC, recurentul-reclamant a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă în recurs, cheltuieli constând în onorariu avocațial.