ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3554/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău în data de 03 octombrie 2016 sub nr. 14230/200/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat anularea deciziei pârâtei nr. 2896 din 08 septembrie 2016, repunerea în drepturile și obligațiile aferente contractului de credit nr. 250 din 24 aprilie 2012 și contractului de garantare pentru achiziția de locuințe PC4/322218 din 26 aprilie 2012 și obligarea să se conformeze obligațiilor ce îi revin conform art. 181 alin. (4) și următoarele din Normele de implementare, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a arătat, în esență, că prin contractul de credit nr. 250 din 24 aprilie 2012 a primit un credit în valoare de 23.000 euro în vederea achiziționării unui imobil prin programul "Prima casă", iar prin contractul de garantare pentru achiziția de locuințe PC4/23318 din 26 aprilie 2012 FNGCIMM a garantat restituirea sumei de 11.500 euro din credit, achiziționând un imobil garsonieră, iar, din cauza unor dificultăți financiare, nu a mai fost în măsură să achite ratele în termen și integral, fiind declarată scadența anticipată a creditului, fiind declanșată executarea silită în cadrul dosarului de executare nr. 37/2016 SCPEJ C., fiind declanșată și executarea silită a creanței reprezentând garanția constituită în favoarea sa. A menționat că ulterior plății valorii garanției și-a îmbunătățit situația financiară, reușind să achite datoriile scadente, astfel încât, prin cererea înregistrată sub nr. 5295 din 21 iulie 2016 a solicitat repunerea în drepturile și obligațiile aferente contractului de credit și contractului de garantare, iar prin Decizia nr. 2896 din 08 septembrie 2016 pârâta i-a transmis că nu se poate da curs solicitării, apreciind decizia ca fiind nelegală pentru că este rezultatul exercitării abuzive a dreptului statuat în beneficiul său, impunându-se ca banca să analizeze capacitatea sa de a achita creditul și dobânzile aferente, însă nu a motivat decizia de respingere.

Prin Sentința civilă nr. 3519 din 14 iunie 2017, Judecătoria Buzău a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității petitului nr. 1 invocată de către pârâtă.

A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în ceea ce privește petitul nr. 3 invocată de către pârâtă.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A respins, ca neîntemeiată, solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

A luat act că pârâta nu a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond i-a fost comunicată apelantului reclamant la data de 21 iunie 2017, iar la data de 13 iulie 2017 - data poștei - în termen legal, s-a formulat cerere de apel împotriva acesteia, cerere înregistrată la data de 18 iulie 2017. Dosarul a fost înaintat spre competentă soluționare la Tribunalul Buzău, unde a fost înregistrat la data de 01 august 2017.

Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 133/2018 din 01 februarie 2018, a respins apelul reclamantului A., ca nefondat și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant A.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău iar dosarul cauzei a fost trimis pe cale administrativă la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" [art. 5 alin. (3) C. proc. civ.].

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 133/2018 din 01 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2018.

Procesat de GGC - GV