ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 446/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 august 2017 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorului B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Asociația Națională a Salvatorilor Montani din România ANSMR Brașov, Consiliul Județean Bihor, Serviciul Public Județean Salvamont - Salvaspeo Bihor, să se constate că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și să fie obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 400.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății, din care suma de 200.000 euro cu titlu de daune morale, pentru minorul B. ca urmare a decesului tatălui, D., din data de 30 august 2014, suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale, pentru A., ca urmare a decesului soțului, D., la aceeași dată, suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale, pentru C. ca urmare a decesului fiului, D..

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 2 din CEDO, art. 23 din Constituția României, art. 1367 C. civ.

Prin precizarea de acțiune din 8 ianuarie 2013, reclamanții au arătat că înțeleg să cheme în judecată și pârâții Romsilva - Administrația Parcului Natural Apuseni și Consiliul Local Pietroasa.

Prin sentința nr. 71 din 7 februarie 2017, Tribunalul Cluj a declinat competența în favoarea Tribunalului Bihor.

Prin sentința nr. 66/C din 7 mai 2018, Tribunalul Bihor a declinat competenta de soluționare în favoarea Tribunalului Cluj-Napoca. A constatat existența conflictului negativ de competență și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 3213 din 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Cluj.

La data de 28 noiembrie 2018, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă sub nr. x/2017*.

La termenul din 28 ianuarie 2019, reclamantele au formulat o precizare de acțiune prin care au înțeles să cheme în judecată și pe pârâții Comuna Pietroasa, prin Primar și Județul Bihor, prin Prefect.

Prin sentința nr. 252/F din 15 mai 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Pietroasa și a UAT Comuna Pietroasa și a respins cererea de chemare în judecată, modificată, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Asociația Națională a Salvatorilor Montani din România - A.N.S.M.R., Serviciul Public Județean Salvamont - Salvaspeo Bihor prin E., Consiliul Județean Bihor prin Președinte, Județul Bihor și Romsilva - Administrația Parcului Natural Apuseni. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu respectivii pârâți, având ca obiect răspundere delictuală. I-a obligat pe reclamanți, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, astfel: suma de 8.925 RON în favoarea pârâtului Serviciul Public Județean Salvamont - Salvaspeo Bihor și suma de 7.854 RON în favoarea pârâților Consiliului Local Pietroasa și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pietroasa.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia nr. 50/A din 5 martie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței tribunalului. Au fost obligați apelanții să plătească intimaților Serviciul Public Județean Salvamont - Salvaspeo Bihor, prin E. Bihor, suma de 5355 RON și intimaților Consiliul Local Pietroasa și UAT Comuna Pietroasa, prin Primar, suma de 5355 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al lui B., și C..

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că soluția instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material privind răspunderea civilă delictuală, existând erori de interpretare a textelor legale referitoare la deplasarea pe trasee turistice și a stării de fapt a cauzei.

Reamintind conținutul prevederilor art. 54 din Codul Silvic ("Accesul în pădure este permis numai în zone amenajate și pe trasee marcate în acest sens"), recurentele arată că au înțeles să urmeze traseul Padiș-Circuitul Lumii Pierdute care, chiar din descrierea afișată de către pârâtele chemate în judecată, cuprinde o porțiune în circuit care se închide într-o poieniță și o ramificație scurtă laterală dus-întors spre Avenul Negru. La rubrica accesibilitate, se arată că traseul este unul relativ ușor, adecvat majorității vizitatorilor, accesibil iarna pe schiuri de tură, cu avertismentul pentru aceștia de a nu se apropia prea tare de buza avenelor, dat fiind pericolul de alunecare, mai ales pe timp ploios.

Așadar, pârâtele chemate în judecată au prevăzut și prevăd că turiștii care se deplasează în zonă vor să vadă peisajul carstic, creând astfel un circuit care să treacă pe lângă aceste avene. De asemenea, la o simplă căutare pe internet, se poate constata că există numeroase persoane care fotografiază acest aven, astfel că autoritățile pot să prevadă că persoanele care urmează acest circuit turistic vor să se apropie de avene pentru a le vedea/fotografia/filma.

Afirmă că sunt nejustificate susținerile în sensul că D. a ieșit de pe traseul turistic pentru a se deplasa spre Avenul Negru sau că vizionarea acestuia nu ar face parte din circuitul turistic în discuție.

Reclamă, însă, că pe traseu și în apropiere de Avenul Negru nu există mijloace de protecție a persoanelor de tipul balustradei/lanțurilor care să avertizeze turiștii că depășirea unui anumit punct este interzisă și se face pe propria răspundere. Consideră că avertismentul din partea administratorilor traseului - "Nu vă apropiați prea tare de buza avenelor, pericol de alunecare, mai ales pe timp ploios" - este unul relativ și interpretabil, care nu permite omului de rând să determine punctul de la care intervine asumare consecințelor faptelor atâta timp cât mijloacele de avertizare concrete nu există.

Consideră, din acest motiv, că statul nu a luat măsurile minime de protecție a vieților persoanelor, aspect care continuă și în prezent. Lipsa de atitudine și de prevedere din partea organelor de stat care au în administrare acest spațiu a condus la pierderea unei vieți deoarece o balustradă, un lanț și două pancarte puteau face diferența între viață și moarte în situația soțului, tatălui, fiului reclamanților.

Susțin că prin fapta ilicită a statului au fost încălcate dispozițiile art. 2 din CEDO care reglementează obligația statelor de a proteja viața persoanelor, atât prin măsuri legislative corespunzătoare, cât și prin protecția efectivă în fața unor riscuri cu privire la viața acestora.

Au arătat că în cauză această obligație nu a fost respectată, câtă vreme pe traseul unde D. și-a pierdut viața au avut loc, anterior tragicului eveniment, alte șase incidente similare, în zona respectivă au loc frecvente alunecări de teren, nefiind luate măsurile necesare pentru protejarea persoanelor ce puteau fi afectate, deși exista un plan în acest sens, dar care nu a fost pus în aplicare niciodată. Mai mult, ulterior decesului victimei, în cursul anului 2019, a mai avut loc un incident soldat cu decesul unei persoane.

Recurenții au invocat prevederile art. 35 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, potrivit cărora obligația de amenajare și supraveghere a traseelor montane este în sarcina Serviciului Public Salvamont, care nu a îndeplinit această obligație, având în vedere că pe parcursul întregului traseu nu există indicatoare de traseu, astfel cum sunt definite și prevăzute în Anexa nr. 4 din hotărâre, care să sugereze porțiunile ce necesită un grad sporit de atenție, ci numai câteva indicatoare de direcție, al căror rol era de diferențiere a traseului respectiv de alte trasee alăturate.

Recurenții au mai susținut că prin neîndeplinirea obligațiilor de amenajare a traseelor montane, statul și organele sale au încălcat dreptul fundamental la viață și au creat un prejudiciu moral cu puternice conotații asupra sănătății psihice a rudelor apropiate ale victimei, fiind încălcate dispozițiile art. 1357 alin. (2) C. civ. și dispozițiile în materie ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Au considerat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele ce reglementează răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care pârâții nu au respectat obligațiile legale ce le reveneau în amenajarea traseului pe care s-a produs decesul victimei, traseu deschis spre vizitare turiștilor, fiind nejustificate afirmațiile potrivit cărora victima ar fi parcurs o porțiune care nu făcea parte din acest circuit.

Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Unitatea Administrativă Comuna Pietroasa, prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului, arătând că în mod corect instanța de apel a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar prin argumentele deduse judecății nu se identifică reale motive de nelegalitate ale deciziei recurate.

Intimata - pârâtă RNP Romsilva - Administrația Parcului Natural Apuseni RA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în textul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, arătând că în mod corect instanțele anterioare au reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește decesul victimei, accidentul având loc în afara traseului turistic. Referitor la invocarea, de către recurenți, a unui alt accident petrecut în toamna anului 2019, a opinat că această împrejurare nu are relevanță în prezenta cauză.

Intimata - pârâtă Asociația Națională a Salvatorilor Montani din România, prin întâmpinare, a invocat excepția de nulitate a recursului pentru nemotivare, întrucât argumentele prezentate în recurs reprezintă o reluare integrală a acțiunii principale. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, accidentul producându-se din imprudența victimei, pe un traseu care nu avea destinație turistică, iar pârâtei nu îi revenea obligația de a verifica amenajarea și supravegherea traseelor montane, astfel cum susțin recurenții.

Intimații - pârâți Județul Bihor, prin Președintele Consiliului Județean Bihor și Consiliul Județean Bihor au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat. Au arătat că, pe de o parte, criticile deduse judecății pe calea recursului nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Au precizat că atribuția de omologare a traseului turistic montan ce revine Consiliului Județean Bihor în colaborare cu Ministerul Turismului, potrivit art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 58/1998 a fost îndeplinită, traseul fiind omologat încă din anul 2008 în conformitate cu prevederile legale aplicabile.

Au mai menționat că nu au în administrare Avenul Negru și platforma acestuia, Județul Bihor nu are în patrimoniu public sau privat Avenul Negru, iar normele legale nu stabilesc în sarcina consiliilor județene responsabilitatea marcării la intrarea în mediul subteran speologic. Porțiunea de teren dintre zona de oprire și intrarea în aven nu este parte și nu este considerată traseu turistic, iar Traseul Lumii Pierdute este marcat corespunzător.

Au susținut că accidentul s-a produs din culpa victimei, care a părăsit popasul de la capătul traseului turistic în vederea realizării unor fotografii și a căzut în avenul cu adâncime de aproximativ 800 metri.

Intimatul - pârât Serviciul Public Județean Salvamont - Salvaspeo Bihor, prin E. Bihor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

A opinat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, locul în care s-a petrecut accidentul nu este considerat traseu turistic, iar accidentul este consecința conduitei culpabile a victimei.

A apreciat că normele invocate de către recurenți pentru a evidenția eventuale obligații ce nu au fost îndeplinite de către pârât sunt menționate într-o modalitate alterată, cu scopul de induce în eroare instanța de judecată.

Urmare a comunicării întâmpinărilor, în cauză nu s-a formulat răspuns la acestea.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate, după cum urmează:

Deși în expunerea succintă a cazului, regăsită în partea de început a memoriului de recurs, reclamanții au reafirmat ceea ce au susținut pe parcursul întregii judecăți a litigiului, anume că moartea violentă a membrului familiei lor a avut ca unic motiv lipsa oricăror indicatoare sau a lucrărilor specifice de semnalizare și protecție a traseului turistic "Circuitul Lumii Pierdute", în special în zonele ce presupuneau un grad mare de risc, în partea destinată criticilor de recurs propriu-zise (regăsite începând cu pag. 14 a memoriului), aceștia, pe de o parte au negat concluzia instanțelor de fond cum că D. ar fi părăsit traseul turistic, aflându-se în afara acestuia atunci când a alunecat în interiorul avenului, iar pe de altă parte, au invocat absența unor avertizoare/mijloace de protecție eficiente care să conștientizeze indiscutabil orice persoană asupra pericolului deplasării dincolo de limita amplasării acestora (de tipul balustradelor, lanțurilor, etc.).

Susținând aceasta, în continuare au invocat istoricul accidentelor produse de-a lungul timpului în zonă, care ar fi avut loc sub forma căderilor în gol, deducând de aici conștientizarea care ar fi trebuit să fie prezentă la nivelul autorităților cu atribuții în administrarea și întreținerea traseului turistic asupra periculozității acestuia, dar, în același timp și al interesului manifestat de vizitatori față de obiectivul Avenul Negru, inclusiv sub aspectul fotografierii acestuia (în mod similar circumstanțelor în care a survenit accidentarea și decesul lui D.).

Înalta Curte reține că pentru a susține critica de nelegalitate relativă la îndeplinirea de către autoritățile pârâte a obligațiilor pozitive concrete, de a asigura și garanta viața - cât privește pe intimatul Statul român, sau de amenajare și supraveghere a traseelor montane prin luarea tuturor măsurilor de evitare a producerii accidentului (ceea ce ar fi presupus, potrivit recurenților, cercetarea, verificarea și amenajarea cât mai temeinică a circuitelor din zona Padișului) - cât îi privește pe ceilalți intimați, în realitate, recurenții-reclamanți se raportează nu la situația de fapt a cauzei, astfel cum aceasta a fost deplin și definitiv stabilită în fața celor două instanțe de fond, ci la propria versiune asupra împrejurărilor de fapt, versiune ce a fost corectată în baza probatoriului administrat, în privința detaliilor relevante sub aspectul responsabilității faptului cauzator al decesului, prin cercetarea judecătorească realizată de către cele două instanțe de fond.

Astfel, în reținerea acestora, traseul turistic parcurs de reclamanți în data de 30.08.2014 se oprește la 25m de intrarea în Avenul Negru, loc semnalizat printr-un indicator "Accesul interzis", iar porțiunea dintre zona de oprire sau de odihnă și intrarea în aven nu este marcată și nu este considerată traseu turistic. După marcaj urmează o pantă foarte abruptă, iar după vreo 20 de metri este intrarea în aven. Planul înclinat care duce spre aven nu face parte din traseul turistic și această zonă s-a stabilit că a fost parcursă de turistul D. care, în final, a alunecat în interiorul avenului. Există o cărare nemarcată până la aven, înspre dreapta, dar aceasta este folosită doar de speologi, singurii cărora le este permis accesul în aven pe bază de autorizare și cu echipament de specialitate, adecvat parcurgerii peșterilor verticale.

De aceea, susținerea din cuprinsul motivelor de recurs în sensul caracterului nejustificat al tezei că D. a ieșit de pe traseul turistic și s-a deplasat spre Avenul Negru sau că vizionarea acestui obiectiv nu ar face parte din circuitul turistic, are semnificația contestării circumstanțelor de fapt ale cauzei, imposibil de realizat în calea de atac a recursului a cărui judecată este circumscrisă unui control în legalitatea al hotărârii instanței de apel.

De asemenea, atunci când evocă alte șase incidente similare celui în care și-a pierdut viața membrul familiei lor, pentru a sugera atât periculozitatea traseului turistic, dar și rata ridicată de producere a riscului insuficient avertizat/semnalizat, recurenții ignoră o altă concluzie asupra împrejurărilor de fapt a instanțelor de fond, anume că accidentul din 30 august 2014 din Avenul Negru este singurul în care a fost implicat un turist (fără echipament necesar parcurgerii în siguranță a unor peșteri cu sectoare verticale), că în intervalul de timp 1997-2017 pe traseul Padiș-Lumea Pierdută au mai avut loc doar două accidente minore ce au implicat turiști (soldate cu entorse) și că în avenele din Lumea Pierdută, în intervalul de timp 1956 - 2017, s-au înregistrat trei accidentări, în toate fiind implicați speologi care exploatau sau parcurgeau avenul, fiind echipați corespunzător, accidente ce au presupus însă răni minore.

Așadar, semnalizarea prin mijloace suplimentare, alta decât s-a reținut că deja există pe traseul turistic în discuție, nu se poate reține că ar fi fost justificată în considerarea unei cazuistici care ar fi sugerat o insuficientă prevenire asupra pericolelor.

De altfel, atunci când au reținut inexistența faptei ilicite imputate pârâților, ambele instanțe de fond au identificat drept singura cauză a incidentului conduita culpabilă a înseși victimei, care nu a respectat indicatoarelor traseului și care, în mod voluntar și conștient, s-a deplasat în afara traseului turistic, într-o zonă de risc asupra căreia fusese avertizată și despre care o persoană adultă avea toate datele necesare să o evalueze corect (potrivit celor reținute în fața instanțelor de fond, platforma de la marginea traseului permițând vizualizarea deschiderii avenului, care este de 50 mp și periculozitatea zonei din preajma acestuia).

Or, față de o astfel de conduită aleasă de victima tragicului accident, chiar și mijloacele de protecție indicate de recurenți - balustrade/lanțuri pentru împiedicarea accesului/îngrădirea intrării în aven - nu pot crea obstacole absolute în evitarea unor accidente precum cel ce a avut loc în cazul membrului familiei lor, prin ajungerea în marginea avenului care a antrenat alunecarea în interiorul peșterii verticale.

Deplasarea victimei dincolo de indicatorul "Accesul interzis", amplasat la sfârșitul traseului, nu este nici consecința neluării de către intimatele chemate în judecată a măsurilor de evitare a producerii accidentului, prin cercetarea, verificarea și amenajarea temeinică a circuitelor turistice din zona Padișului, și nici a nesocotirii de către stat a obligațiilor sale pozitive de a asigura și garanta viața cetățenilor săi, ca valoare socială ocrotită prin art. 2 din CEDO (care însă nu presupune furnizarea de către stat a unei garanții absolute de siguranță a persoanei indiferent de activitatea desfășurată și de riscurile pe care aceasta le implică), mai ales atunci când, ceea ce animă un astfel de comportament, este o conduită în afara marjelor firești de precauție, determinată ca în speță, de dorința de a face o fotografie cât mai precisă/explicită asupra peșterii verticale.

De vreme ce, urmând același traseu, reclamanții au rămas în viață tocmai întrucât, potrivit relatărilor acestora, ei au ales să se odihnească la capătul circuitului, iar nu să iasă în afara sa, demonstrează că faptele ilicite imputate pârâților, în maniera descrisă de intimați, nu puteau fi reținute drept cauze ale accidentului ce a provocat moartea turistului D., după cum în mod corect s-a concluzionat prin decizia instanței de apel.

De asemenea, atunci când pun în discuție lipsa de fermitate și relativitatea avertismentului administratorilor traseului cu referire la indicația dată turiștilor de a nu se apropia "prea tare de buza avenelor" din cauza pericolului de alunecare, recurenții au în vedere recomandarea cu titlu general existentă la intrarea în traseu (valabilă pentru toate avenele din circuit) și ignoră de fapt existența specifică a indicatorului "Accesul interzis", reținut de instanța de apel ca fiind amplasat la finalul traseului montan de aceleași autorități, alături de acela care indică atingerea punctului din traseu "Avenul Negru".

Or, raportat la aceste câteva elemente ale cauzei puse în discuție pe calea recursului, dintre cele numeroase avute în vedere în adoptarea soluției instanței de apel, în mod corect s-a concluzionat asupra netemeiniciei acuzației de săvârșire de către pârâți a faptelor ilicite imputate acestora, stabilindu-se că aceștia au luat măsurile specifice și posibile de delimitare și indicare a traseului montan, de evidențiere a capătului acestuia și de interzicere a accesului în zona care se afla în afara limitelor traseului turistic marcat, dar că, pentru evitarea accidentelor este necesară și o conduită corespunzătoare din partea turiștilor, de respectare a regulilor de conduită instituite prin dispoziții legale.

Apreciind ca fiind nefondat, Înalta Curte va respinge recursul declarat și, la solicitarea intimaților, va obliga pe recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în recurs constând în onorariu de avocat, în cuantum de 2000 către Serviciul Public Județean Salvamont - Salvaspeo Bihor, prin E. Bihor (dovedite cu înscrisurile depuse la filele x) și în cuantum de 1000 RON către Consiliul local Pietroasa și Unitatea Administrativă Comuna Pietroasa, prin Primar (dovedite cu înscrisurile depuse la filele x), în ambele cazuri cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în considerarea complexității relativ reduse a aspectelor supuse dezbaterii pe calea recursului, în raport cu cele ale cauzei în ansamblu, în configurarea elementelor litigiului în faza judecării acestuia în fond și proporțional pretențiile îndreptate împotriva fiecăreia din aceste părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al lui B. și C. împotriva deciziei nr. 50/A din 5 martie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă pe recurenți la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimații - pârâți Serviciul Public Județean Salvamont - Salvaspeo Bihor, prin E. Bihor și la 1000 RON către Consiliul local Pietroasa și Unitatea Administrativă Comuna Pietroasa prin Primar, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.