ÎCCJ, decizie (scj.ro #178543)

Recurs îndreptat împotriva considerentelor hotărârii. Condiția încadrării criticilor în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: înlăturarea considerentelor

- situație de fapt

- motive de nelegalitate

C.proc.civ., art. 461, art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 8

Chiar dacă este admisibilă calea de atac împotriva considerentelor unei hotărâri, pe temeiul art. 461 alin. (2) Cod procedură civilă, și în ipoteza în care motivarea hotărârii cuprinde constatări de fapt ce prejudiciază partea, atare îndreptățire nu echivalează cu o derogare de la dispozițiile art. 488 alin.(1) Cod procedură civilă în privința motivelor de casare, fiind necesar ca recursul împotriva considerentelor să conțină doar critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art.488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Drept urmare, pe acest temei, este inadmisibilă critica de netemeinicie prin care se tinde la reaprecierea probelor administrate și stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de către instanța de apel prin considerentele a căror înlăturare se preconizează.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 911 din 20 aprilie 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 25.05.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Țăranului Român, solicitând să se constate inexistența dreptului de autor al pârâtului asupra operei imagine alb-negru reprezentând doi țărani, executată de fotograful B., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 2212 din 5.12.2018, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis acțiunea și a constatat inexistența dreptului de autor al pârâtului asupra operei fotografice a fotografului B., reprezentând doi țărani imagine alb-negru.

Prin decizia nr. 59 din 15.01.2020, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către pârât împotriva sentinței menționate.

Împotriva considerentelor deciziei nr. 59/2020 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul.

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 6 și 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a solicitat înlăturarea considerentelor care îl prejudiciază, înlocuirea acestora cu considerentele instanței de recurs și menținerea soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate.

A arătat că este prejudiciat de următoarele considerente: „în cauză este incontestabil că, în prezent, proprietatea asupra suportului material aparține apelantului Muzeul Țăranului Român, care afirmă pertinent că l-a achiziționat de la fiica lui B.; în tot cazul, prezumția nu poate fi decât de achiziție licită, iar posesia generează o prezumție de proprietate. (...) Desigur, titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei (...). Curtea apreciază (...), pe de o parte, că cesiunea respectivă nu a fost încheiată în scop ilicit (Muzeul având, probabil, la data respectivă reprezentarea că este titularul unui drept de autor), iar pe de altă parte, că această cesiune se aseamănă prin efectele sale pur obligaționale (inter partes) cu o vânzare a lucrului altuia (cf. art. 1683 C.civ.)”.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a susținut contrarietatea considerentelor instanței de apel, impunându-se înlăturarea acelora potrivit cărora „titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei”.

Prin decizia recurată, s-a reținut că toate actele de utilizare care fac obiectul autorizării titularului dreptului de autor, atât timp cât protecția prin drept de autor este în ființă, devin libere din momentul încetării protecției.

Considerentele expuse sunt temeinice și legale, în acord cu dispozițiile din Legea asupra proprietății literare și artistice din 1923, potrivit cărora, din momentul încetării protecției, opera fotografică este căzută în domeniul public și nu mai formează obiectul unui drept privat, de natură a conferi exclusivitatea utilizării titularului dreptului de autor, ci poate fi folosită de orice persoană interesată (prin reproducere, comunicare publică etc.).

Pe de altă parte, însă, instanța de apel a reținut următoarele considerente contradictorii celor expuse anterior: „Desigur, titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei”.

Or, legislația referitoare la drepturile de autor nu recunoaște, în niciun fel, în beneficiul pretinsului titular al dreptului de proprietate privată asupra suportului material, drepturi patrimoniale de autor peste termenul de protecție, prin urmare nici dreptul de a conferi un drept de folosire asupra operei, chiar neexclusiv.

A recunoaște titularului dreptului de proprietate asupra suportului material posibilitatea de a conferi drept de folosire asupra operei contravine pe de o parte, primelor considerente ale instanței, arătate anterior, iar, pe de altă parte, însuși spiritului și literei legii care dă dreptul oricărei persoane interesate de a folosi opera fotografică care nu se mai bucură de protecție.

Menținerea considerentelor instanței de apel potrivit cărora „titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei” ar contrazice însuși scopul instituirii unui termen de protecție a drepturilor patrimoniale de autor; menținerea acestor considerente conduce la crearea unor situații precum cea supusă atenției în prezenta speță, respectiv încheierea unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor întemeiat pe o cauză ilicită: obținerea în mod fraudulos a unor sume de bani.

Astfel cum s-a arătat în cuprinsul actelor de procedură formulate în prezenta cauză, la data de 14.09.2010, între Muzeul Național al Țăranului Român, în calitate de cedent (în pofida faptului că nu era titularul dreptului de autor și nici titular al dreptului de proprietate asupra suportului material), și societatea  C. S.R.L., în calitate de cesionar, s-a încheiat în mod fraudulos contractul de cesiune exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor nr. 2968 asupra imaginii alb-negru reprezentând doi țărani. Durata acestuia a fost succesiv prelungită, în baza aceleiași intenții frauduloase a părților. Scopul încheierii acestui contract, deși diferit pentru părți, a avut la bază o intenție frauduloasă: în timp ce Muzeul Național al Țăranului Român a urmărit încasarea fără drept a diverse sume de bani, C. S.R.L., prin cei doi asociați, a urmărit interzicerea utilizării operei fotografice de către terți și crearea contextului pentru formularea unor plângeri penale împotriva sa și a tuturor societăților în care este asociat.

Prin criticile formulate în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul – reclamant a susținut că se impune înlăturarea din cuprinsul deciziei a următoarelor considerente: „în cauză este incontestabil că, în prezent, proprietatea asupra suportului material aparține apelantului Muzeul Țăranului Român, care afirmă pertinent că l-a achiziționat de la fiica lui B.; în tot cazul, prezumția nu poate fi decât de achiziție licită, iar posesia generează o prezumție de proprietate. (...) pe de o parte, că cesiunea respectivă nu a fost încheiată în scop ilicit (Muzeul având, probabil, la data respectivă reprezentarea că este titularul unui drept de autor), iar pe de altă parte, că această cesiune se aseamănă prin efectele sale pur obligaționale (inter partes) cu o vânzare a lucrului altuia (cf. art. 1683 C.civ.)”.

Recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 919 alin. 1 și 3 Cod civil.

Prezumția de posesie relativă instituită de art. 919 Cod civil, în beneficiul celui care stăpânește bunul, nu este aplicabilă în speță, iar afirmația, chiar „pertinentă”, a achiziției suportului material nu poate constitui, în temeiul dispozițiilor procesual civile, mijloc de probă.

Proba contrară menționată de dispozițiile legale menționate nu îi incumbă, având în vedere că nu poate face proba unui fapt negativ – faptul nedeținerii posesiei și a dreptului de proprietate, Muzeul Național al Țăranului Român fiind obligat să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv dovada achiziției și dovada posesiei.

Prin urmare, având în vedere că proprietarul inițial al suportului material este cunoscut în mod incontestabil, iar Muzeul Național al Țăranului Român nu a putut proba faptul pozitiv al pretinsei cumpărări de la moștenitori, nu se poate aprecia că intimatul-pârât beneficiază de prezumția de posesie și, în consecință, nici de cea de proprietate.

În continuare, instanța de apel a reținut „pe de o parte, că cesiunea respectivă nu a fost încheiată în scop ilicit (Muzeul având, probabil, la data respectivă reprezentarea că este titularul unui drept de autor), iar pe de altă parte, că această cesiune se aseamănă prin efectele sale pur obligaționale (inter partes) cu o vânzare a lucrului altuia (cf. art. 1683 C.civ.)”.

Reglementarea vânzării lucrului altuia prin art. 1683 Cod civil presupune că vânzătorul nu este adevăratul proprietar al bunului și, cu toate acestea, să își asume obligația transmiterii proprietății către cumpărător, iar obligația să fie posibilă, adică bunul ce face obiectul contractului să poată fi procurat și pus la dispoziția cumpărătorului.

Or, în speță, Muzeul Național al Țăranului Român și-a arogat calitatea de titular al dreptului de autor și, din această calitate, a încheiat contractul de cesiune, cu scopul obținerii frauduloase a diverse sume de bani, dar obligația asumată era imposibil de executat, de vreme ce protecția dreptului de autor încetase încă din 1971 (

ad impossibilium, nulla obligatio

).

Prin urmare, cesiunea nu poate fi considerată ca asemănându-se prin efectele sale pur obligaționale cu o vânzare a lucrului altuia și nici nu poate fi considerată ca fiind încheiată în scop licit.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. 3 Cod procedură civilă.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă are ca finalitate înlăturarea din cuprinsul deciziei recurate a următorului considerent: „Desigur, titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei”, ca fiind contradictoriu cu dezlegarea potrivit căreia opera fotografică este căzută în domeniul public și nu mai formează obiectul unui drept privat, astfel încât toate actele de utilizare asupra acestei opere nu mai formează obiect al autorizării vreunui titular al dreptului de autor.

Critica formulată nu este fondată.

Contrarietatea între considerentele deciziei ar subzista doar dacă instanța de apel ar fi constatat concomitent că protecția prin dreptul de autor asupra operei vizate de litigiul de față – fotografia reprezentând doi țărani din munții Vrancei, al cărei autor este B. – a încetat ca urmare a expirării duratei legale, dar că dreptul de autor asupra operei continuă să existe în patrimoniul unei anumite persoane, fizice sau juridice (eventual, al pârâtului Muzeul Țăranului Român).

Or, nu aceasta este situația din speță, considerentul citat din decizia recurată nefiind expus în contextul drepturilor patrimoniale exclusive asupra operei fotografice, prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996.

Considerentul criticat nu are în vedere nici prerogativele dreptului de proprietate asupra suportului material al operei (clișeul fotografic), chiar dacă se raportează la titularul unui asemenea drept real.

Raportul între dreptul de autor asupra operei fotografice și dreptul de proprietate asupra suportului a fost analizat în considerentele ce au precedat celui criticat prin motivele de recurs, instanța de apel arătând în mod explicit că cele două categorii de drepturi sunt diferite și, totodată, că pârâtul Muzeul Țăranului Român deține doar dreptul de proprietate asupra suportului, nu și drepturile patrimoniale de autor, acestea din urmă neaparținând vreunei persoane, din moment ce a expirat durata protecției legale.

Considerentul la care se referă recurentul vizează situația concretă a cesiunii drepturilor patrimoniale de autor încheiate cu un terț de o persoană care nu este titularul drepturilor cedate, respectiv de către pârâtul din cauză, în acest fel explicându-se referirea la titularul dreptului de proprietate asupra suportului material al operei fotografice.

Actul juridic respectiv nu a format în mod efectiv obiectul pretențiilor din cererea de chemare în judecată, existența sa justificând doar interesul promovării acțiunii în constatare de față, acesta fiind motivul pentru care instanța de apel a socotit necesar să răspundă susținerilor divergente ale părților pe acest aspect.

Astfel, rezultă din decizia recurată că, față de împrejurarea că drepturile patrimoniale de autor nu aparțineau pârâtului, la momentul cesiunii – de altfel, nici vreunei alte persoane -, dreptul dobândit de cesionar nu este opozabil terților, în sensul ca utilizarea de către terți a operei fotografice să fie autorizată sau interzisă de către cesionar.

Instanța de apel a considerat că efectele juridice ale unei asemenea cesiuni sunt asemănătoare cu cele ale unei vânzări a lucrului altuia, reglementată de art. 1683 Cod civil, însă, indiferent de conținutul drepturilor și obligațiilor născute din contract, efectele se produc

inter partes

, convenția neputând fi opusă terților.

Înalta Curte reține, așadar, că paragraful vizat de motivul de recurs se referă la efectele cesiunii doar pentru a se sublinia fără echivoc în acest context că în niciun caz cedentul, chiar titular al dreptului de proprietate asupra clișeului fotografic, nu a transmis un drept privativ, care conferă exclusivitatea utilizării operei fotografice înseși, în condițiile în care dreptul de autor s-a stins prin efectul legii.

Drept urmare, Înalta Curte constatând absența unei contrarietăți între considerentele deciziei, a înlăturat motivul de recurs cu acest obiect.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct.8 Cod procedură civilă, se constată că acestea vizează, pe de o parte, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 919 alin. 1 și 3 Cod civil, iar, pe de altă parte, analogia greșită cu instituția juridică reglementată prin art. 1683 Cod civil, cu finalitatea înlăturării din decizia recurată a considerentelor expuse pe aceste aspecte.

Critica referitoare la modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 919 alin. 1 și 3 Cod civil nu poate fi primită, în condițiile în care tinde la reaprecierea situației de fapt.

Potrivit alin. 1, „Până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat posesor”, iar art. 919 alin. 3 prevede că „Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară”.

Recurentul – reclamant a susținut că aplicarea prezumției de proprietate depinde de dovada faptului pozitiv contrar, respectiv a achiziției efective a bunului și a posesiei, ce revenea în cauză pârâtului și care nu a fost făcută.

Se constată că, prin atare susțineri, recurentul urmărește, în realitate, reaprecierea de către această instanță de recurs a situației de fapt referitoare la achiziționarea de către pârât a suportului material și la deținerea acestuia în calitate de posesor, reținută de către instanța de apel prin considerentele a căror înlăturare se preconizează și pe baza căreia s-a constatat dreptul de proprietate al pârâtului asupra clișeului fotografic.

Or, chiar dacă este admisibilă calea de atac împotriva considerentelor unei hotărâri, pe temeiul art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, și în ipoteza în care motivarea hotărârii cuprinde constatări de fapt ce prejudiciază partea, atare îndreptățire nu echivalează cu o derogare de la dispozițiile art. 488 alin.1 Cod procedură civilă în privința motivelor de casare, fiind necesar ca recursul împotriva considerentelor să conțină doar critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art.488 alin. 1 Cod procedură civilă.

Drept urmare, pe acest temei, este inadmisibilă critica de netemeinicie a deciziei prin care se tinde la reaprecierea probelor administrate și stabilirea unei alte situații de fapt decât cea redată în decizia recurată.

În ceea ce privește analogia cu vânzarea bunului altuia, recurentul a criticat modul în care instanța de apel s-a raportat la art. 1683 Cod civil, susținând că cesiunea drepturilor patrimoniale de autor din prezenta cauză nu poate fi considerată ca asemănându-se prin efectele sale pur obligaționale cu o vânzare a lucrului altuia.

În acest sens, recurentul a arătat că obligația asumată de pârât era imposibil de executat, bunul ce face obiectul contractului neputând fi procurat și pus la dispoziția cumpărătorului, iar cesiunea nici nu poate fi considerată ca fiind încheiată în scop licit, pârâtul urmărind prin încheierea contractului obținerea frauduloasă de bani.

Înalta Curte constată că, astfel formulată, critica nu poate fi primită.

S-a arătat deja, în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, că instanța de apel a expus considerente referitoare la efectele cesiunii drepturilor patrimoniale de autor încheiate cu un terț de către pârâtul Muzeul Țăranului Român, pentru a răspunde susținerilor părților, chiar dacă obiectul cererii de chemare în judecată nu a vizat această cesiune. Rezultă, însă, în mod neechivoc din cuprinsul deciziei că cesionarul nu a dobândit un drept exclusiv asupra operei, opozabil ca atare terților, așadar, nici reclamantului din prezenta cauză.

Prin urmare, considerentele referitoare la efectele

inter partes

ale cesiunii îi sunt favorabile recurentului – reclamant, chiar prin analogie cu vânzarea bunului altuia, recurentul neavând niciun interes în a supune controlului judiciar ierarhic legalitatea acestora.

Această concluzie este întărită de faptul că analiza motivelor de recurs ar presupune compararea efectelor cesiunii din cauză cu cele ale vânzării bunului altuia și, deci, chiar interpretarea art. 1683 Cod civil, care reglementează instituția vânzării bunului altei persoane.

Pe cale de consecință, în cazul în care s-ar stabili, astfel cum preconizează recurentul, că obligația asumată de cedent, anume transmiterea drepturilor patrimoniale de autor, nu poate fi executată, s-ar putea ajunge la efectul prevăzut de art. 1683 alin. 4 Cod civil, potrivit căruia, dacă vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, precum și, dacă este cazul, daune – interese.

Or, este evident că aceste aspecte vizează desocotirea dintre părțile contractante, care nu are legătură cu reclamantul, terț față de contract, din perspectiva acestuia fiind suficient faptul că indiferent de conținutul drepturilor și obligațiilor născute din contract, efectele se produc

inter partes

, convenția neputând fi opusă terților.

Drept urmare, Înalta Curte a înlăturat cea din urmă critică formulată ca fiind lipsită de interes și, față de toate considerentele expuse prin prezenta decizie, a respins recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 496 Cod procedură civilă.