ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 575/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, constată:

Prin acțiunea înregistrată la data de 23.03.2017 astfel cum a fost precizată și adiționată, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. au solicitat în contradictoriu cu pârâții H. S.A. și I.: obligarea pârâților la emiterea unui certificat privind structura integrală și detaliată a acționariatului pârâtei H. S.A. în sensul comunicării tuturor persoanelor ce dețin acțiuni la societate, nume și prenume, data și locul nașterii, numărul de acțiuni deținute, dacă există sechestre, ipoteci, alte garanții instituite asupra acțiunilor deținute, inclusiv cele de natură penală, precum și procentul din totalul acțiunilor emise de societate; obligarea pârâților la comunicarea către reclamanți a copiilor certificate de pe registrul ședințelor și deliberărilor adunărilor generale începând cu data de 01.01.2010 la zi; obligarea pârâților H. S.A. și I. la comunicarea către reclamanți a copiilor certificate de pe registrul obligațiunilor care să arate totalul obligațiunilor emise și al celor rambursate, precum și numele prenumele, denumirea domiciliul sau sediul titularilor, când ele sunt nominative și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat disp. art. 178 din Legea nr. 31/1990, art. 1516, art. 1527, art. 1528 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 236 din 6 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă instanța a respins excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea celui de-al doilea capăt de cerere, a admis excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea celui de-al treilea capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâților la comunicarea către reclamanți a copiilor certificate de pe registrul obligațiunilor care să arate totalul obligațiunilor emise și al celor rambursate, precum și numele prenumele, denumirea domiciliul sau sediul titularilor, când ele sunt nominative și a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes, a admis în parte acțiunea, obligând pârâții la emiterea unui certificat privind structura acționariatului pârâtei H. S.A. cuprinzând numele și prenumele tuturor acționarilor, numărul de acțiuni deținute precum și procentul din numărul total de acțiuni emise de societate și la comunicarea către reclamanți de copii certificate de pe registrul ședințelor și deliberărilor adunărilor generale începând cu data de 01.01.2010 și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 23.03.2017, pe cheltuiala reclamanților.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri H. S.A. și I., iar în procedura urmată în fața instanței de apel au intervenit voluntar accesoriu J., K., L., M., N., O. și P., ale căror intervenții au fost declarate admisibile în principiu.

Apelurile au fost soluționate prin decizia civilă nr. 324 din 13 iunie 2019, prin care a fost respinsă cererea de renunțare la judecată a reclamantelor F. și G. la judecată, au fost admise apelurile, iar sentința atacată a fost schimbată numai în parte.

În acest sens, s-a decis admiterea doar în parte a acțiunii și obligați pârâții la emiterea unui certificat privind structura acționariatului pârâtei H. S.A., cuprinzând numărul de acțiuni și procentele deținute, cu protejarea datelor cu caracter personal ale acționarilor prin anonimizare, fiind menținute restul dispozițiilor stabilite prin sentință. Au fost admise și în fond cererile de intervenție în folosul apelanților formulate de J., K., L., M., N., O. și P..

Împotriva deciziei pronunțate în apel au formulat recurs, în termen legal, reclamanții B., A., Q., D. și E., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecare.

În motivarea recursului recurenții au arătat că instanța de judecată a constatat eronat calitatea de acționari a intervenienților, care nu au depus nicio dovadă în acest sens, apreciind că, din această perspectivă, soluția instanței de apel este nelegală, întrucât cuprinde motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; au invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Au susținut recurenții că, în contra celor reținute de instanța de apel în considerentele hotărârii atacate, nu au solicitat să le fie comunicate date vizând domiciliul sau codul numeric personal ale acționarilor persoane fizice, ci doar privind numele, prenumele, numărul de acțiuni deținute și ponderea din total, precum și denumirea și sediul acționarilor persoane juridice, date publice, care nu sunt supuse prevederilor privind protecția datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.

Mai mult decât atât, au arătat că au formulat această cerere prin prisma dreptului fundamental al acționarilor de a fi informați permanent asupra celorlalți deținători de participații la capitalul social. De altfel, Oficiul registrului comerțului emite asemenea informații către orice persoană în cazul societăților cu răspundere limitată, unde o asemenea evidență incumbă acestuia.

Au mai susținut recurenții că Regulamentul nr. 679/2016, adoptat de Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene confirmă expres dreptul lor de a solicita și primi informații asupra numelui/prenumelui și numărului de acțiuni deținute de ceilalți acționari, dar și că practica judiciară și decizia nr. 37/2015, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evocate de instanța de apel, nu sunt incidente în cauză, întrucât vizează Legea nr. 544/2001, care reglementează accesul la informațiile cu caracter public.

În opinia recurenților, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuiau coroborate cu prevederile art. 5 alin. (2) din lege, potrivit cărora consimțământul persoanei vizate nu este cerut când prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract sau antecontract la care persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia, înaintea încheierii unui contract sau antecontract, atunci când prelucrarea datelor personale este necesară în vederea protejării vieții, integrității fizice sau sănătății persoanei vizate ori a unei alte persoane amenințate, când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale a operatorului, când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este investit operatorul sau terțul căruia îi sunt dezvăluite datele, când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terțului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiția ca acest interes sa nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate ori când prelucrarea privește date obținute din documente accesibile publicului, conform legii și când prelucrarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, iar datele rămân anonime pe toată durata prelucrării.

Aceste dispoziții legale sunt corelate cu dispozițiile art. 178 din Legea nr. 31/1990 și cu cele ale art. 4 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, conform cărora registrul comerțului este public. În aceste condiții, oficiul registrului comerțului este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei care a înregistrat cererea, informații, extrase de registru și certificate constatatoare despre datele înregistrate în registrul comerțului, precum și certificate constatatoare cu privire la împrejurarea că un anumit act sau fapt este ori nu înregistrat și copii și copii certificate de pe înregistrările efectuate în registru și de pe actele prezentate, pentru care se percep tarife.

Au subliniat recurenții că în condițiile în care, în conformitate cu procedurile sale de lucru, Oficiul Național al Registrului Comerțului emite informații certificate asupra numelui/prenumelui, locului, datei nașterii, numărului de părți sociale deținute și ponderii din total pentru societățile cu răspundere limitată, în nume colectiv, în comandită simplă, din considerentele deciziei atacate rezultă că actele normative în baza cărora Oficiul Național al Registrului Comerțului emite certificate de informare privind structura socială a firmelor unde este obligat să asigure prelucrarea ar fi ilegale.

În continuare, au susținut că anonimizarea structurii acționariatului din cadrul unei societăți pe acțiuni nu este posibilă în Uniunea Europeană.

Au mai arătat recurenții că instanța de judecată a aplicat greșit dispozițiile art. 3 din Legea nr. 677/2001, de vreme ce acest act normativ a fost abrogat prin art. V alin. (1) din Legea nr. 129/2018.

Potrivit recurenților, instanța de judecată nu a avut în vedere data intentării acțiunii în analiza cadrului legal aplicabil în mod unitar la nivelul Uniunii Europene.

În acest sens, au susținut că la acea dată era în vigoare Directiva nr. 2015/849 a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, care a fost transpusă în legislația națională prin dispozițiile Legii nr. 129/2019 și care, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 3 din Directiva (UE) nr. 2015/849, se aplică persoanelor fizice și/sau juridice în exercitarea acțiunilor lor profesionale, iar numele, prenumele, numărul de acțiuni deținute și ponderea din total reprezintă date cu caracter public din perspectiva beneficiarului real al acestora, nefiind posibilă anonimizarea, ci, dimpotrivă, este obligatorie identificarea reală a deținătorilor.

Or, în sensul legii, prin beneficiar real se înțelege orice persoană fizică ce deține sau controlează în cele din urmă clientul și/sau persoana fizică în numele căruia/căreia se realizează o tranzacție, o operațiune sau o activitate, noțiunea de beneficiar real incluzând, în cazul Legii nr. 31/1990, persoana sau persoanele fizice care dețin ori controlează în cele din urmă, direct sau indirect, o persoană juridică, precum și persoana sau persoanele fizice ce asigură conducerea persoanei juridice. În cazul în care, după epuizarea tuturor mijloacelor posibile și cu condiția să nu existe motive de suspiciune, nu se identifică nicio persoană fizică în conformitate cu pct. 1 ori în cazul în care există orice îndoială că persoana identificată este beneficiarul real, entitatea raportoare este obligată să păstreze și evidența măsurilor aplicate în scopul identificării beneficiarului real.

Așadar, potrivit prevederilor legale, persoanele au acces la numele, luna și anul nașterii, cetățenia și țara de reședință ale beneficiarului real, precum și la informațiile privind modalitatea în care se concretizează această calitate, or, considerentele instanței nu conțin nicio motivare asupra aplicării legii din acest punct de vedere.

Au subliniat recurenții că pentru acele directive care nu au aplicabilitate directă, fiind necesară transpunerea ulterioară în legislația națională, C.J.U.E. a statuat în cauza C-Î29/96 Wallonie ASBL împotriva Region Wallonie, cu valoare de principiu, că "în termenul de transpunere stabilit prin directivă pentru punerea sa în aplicare, statul membru destinatar al directivei trebuie să se abțină de la adoptarea unor dispoziții de natură să compromită grav atingerea rezultatului prevăzut de directivă", iar în cauza C-422/05 Commission v Belgium, C.J.U.E. a declarat că un stat membru a încălcat art. 4 (3) T.E.U. și art. 288 T.F.E.U., pentru că a adoptat măsuri naționale spre finalul perioadei de transpunere a directivei, care erau de natură să compromită rezultatul preconizat prin acea directivă.

Așadar, directivele sunt direct aplicabile din momentul notificării către statul membru și fac parte din legislația națională încă înainte de expirarea termenului de transpunere, recunoscându-se că, în măsura în care prevederile unei directive sunt clare și fără echivoc, principiul efectului direct și supremației dreptului comunitar permite persoanelor interesate să invoce în mod direct o prevedere europeană în fața unei instanțe naționale sau europene, independent de existența unor acte normative în legislația națională, cu atât mai mult atunci când actele cu caracter intern sunt restrictive de drepturi.

Recurenții au susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat pe aceste aspecte, lipsind orice considerent asupra aplicării directe a dreptului comunitar cu incidență directă în speță, deși s-a făcut trimitere la dispozițiile europene aplicabile.

Intimații M., H. S.A., K. și I. au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului; pe fond, au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea sa, intimatul P. a invocat, în plus, și excepția lipsei de interes în formularea recursului, în motivarea căreia a susținut că reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată fără a justifica un interes născut, actual, direct și legitim.

Raportul întocmit asupra recursului în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar la 20 ianuarie 2021 recursul a fost declarat admisibil în principiu, fiind respinse excepțiile nulității și inadmisibilității, iar excepția lipsei interesului a urmat să fie examinată ulterior finalizării procedurii de filtrare și s-a stabilit termen pentru dezbateri.

În cadrul dezbaterilor desfășurate în ședință publică părțile au formulat concluzii asupra lipsei interesului recurenților, instanța arătând părților că în calea de atac, excepția absolută referitoare la procedurile epuizate în fața instanțelor de fond poate fi valorificată numai prin promovarea căii de atac, iar nu direct, ca excepție procesuală, câtă vreme tinde spre modificarea hotărârii. Aceasta întrucât excepția, invocată ca atare, nu are specificul unei excepții procesuale în recurs, deoarece nu vizează lipsa condiției interesului recurenților în promovarea căii extraordinare de atac, prin prefigurarea lipsei avantajului preconizat de rezultatul căii de atac.

Excepția lipsei interesului a vizat însăși lipsa acestei condiții în promovarea acțiunii judiciare și cu privire la dreptul litigios valorificat prin acțiune, tinzând așadar la o respingere a chiar acțiunii civile, prin constatarea lipsei interesului legitim și personal al reclamanților. În măsura în care, în realitate, această excepție tinde, ca rezultat, la rejudecarea interesului și reevaluarea rezultatului dat excepției de instanța de fond, excepția trebuie invocată, din perspectiva mijlocului procesual, numai prin declararea căii de atac împotriva hotărârii, iar nu prin invocarea ei în temeiul art. 248 C. proc. civ., chiar dacă regimul atașat de lege acesteia este acela al excepției de ordine publică.

De aceea, invocarea ei ca apărare îndreptată împotriva cererii de chemare în judecată nu poate fi analizată, deoarece, în lipsa unui recurs care să pună în dezbatere lipsa interesului acțiunii ca motiv de casare, aceasta nu poate atinge rezultatul preconizat de parte, acela al respingerii cererii de chemare în judecată.

Analizând, mai departe, recursul, în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va răspunde în considerentele care urmează numai motivelor de casare invocate de recurenți încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, un prim motiv al recursului a vizat încălcarea, de instanța de apel, a dispozițiilor de procedură prin declararea admisibilității cererilor de intervenție accesorie formulate de intervenienții J., K., L., M., N., O. și P., în condițiile în care a reținut greșit că aceștia au calitatea de acționari în H. S.A., fără nicio dovadă în acest sens.

Deși au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., critica va fi reîncadrată, iar motivul de casare va fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât critica deduce instanței de control ignorarea dispozițiilor impuse de lege pentru admisibilitatea intervenției, iar nu soluția de admitere a acesteia pe fond.

Or, instanța de recurs arată părților că, sub acest aspect, dispozițiile art. 64 C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, impune părții interesate formularea căii de atac împotriva încheierii de admitere în principiu a intervenției odată cu fondul.

Din acest punct de vedere, art. 483 alin. (1) și art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. impun recurentului indicarea hotărârii care se atacă, inclusiv a hotărârilor date în cauză cu titlu premergător (încheierile) care, fără a soluționa procesul, rezolvă o chestiune litigioasă în cursul acestuia.

Necesitatea indicării exhaustive a hotărârilor atacate cu recurs se impune și prin prisma art. 430 alin. (1) și (4) C. proc. civ., deoarece legiuitorul atașează tuturor încheierilor interlocutorii autoritate de lucru judecat provizorie încă de la pronunțare, efect care depinde așadar de atacarea hotărârii respective în mod expres, in lipsa căreia se consolidează.

Declanșarea mecanismului controlului judiciar nu poate fi subînțeles ori implicit, prin invocarea unei motiv de casare împotriva măsurii dispuse în cursul procesului cu caracter interlocutoriu, deoarece, în măsura în care recursul nu a inclus în cadrul obiectului său încheierea premergătoare, cu privire la aceasta, efectul autorității lucrului judecat s-a consolidat, iar verificarea motivului de casare referitor la actul de procedură neatacat este nepermisă.

Un al doilea motiv de casare a deciziei recurate a vizat aplicarea greșită a normelor de drept material, mai precis, aplicarea unor dispoziții abrogate, aflate în dezacord cu dreptul comunitar, în rezolvarea raportului juridic litigios.

Au arătat recurenții prin acest motiv că datele solicitate în privința distribuției acțiunilor H. S.A. sunt supuse regimului stabilit prin Regulamentul UE 2016/679 privind protecția datelor cu caracter personal și libera circulație a acestora. Au susținut recurenții că acțiunea lor s-a fundamentat pe dreptul acționarilor de a fi informați permanent asupra persoanelor împreună cu care sunt co-acționari, aceste chestiuni excedând sfera informațiilor cu caracter personal, nereprezentând o operațiune de prelucrare a acestor date și vizând o categorie de informații la care Regulamentul UE 2016/679 le recunoaște accesul.

Recurenții au subliniat în continuare că și legea internă recunoaște acționarilor accesul la această categorie de informații, drept consfințit prin art. 178 din Legea nr. 31/1990 și art. 4 din Legea nr. 26/1990, iar instanța de apel s-a raportat greșit la dispozițiile Legii nr. 677/2001 - ale cărei dispoziții erau abrogate la data pronunțării deciziei din apel și la Decizia nr. 37/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - care a avut în vedere accesul la informațiile de interes public care rezultă din activitatea unei autorități ori instituții publice.

Restricționarea accesului la datele solicitate de către instanța de apel este contrară, în opinia recurenților, Regulamentului UE 2016/679 și Directivei (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 care a fost transpusă, pe perioada derulării litigiului, în dreptul intern prin Legea nr. 129/2019, act prin care se recunoaște reclamanților calitatea de beneficiari reali ai informațiilor solicitate.

Criticile recurenților, încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Instanța de apel a fundamentat soluția adoptată prin referirea directă și univocă la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 677/2001 și la Decizia nr. 37/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a statuat asupra aplicării dispozițiilor din Legea nr. 544/2001 al cărei domeniu de aplicare vizează accesul la informațiile de interes public în relația dintre persoane și autoritățile publice.

Fără a distinge diferențele specifice între domeniile de aplicare a celor două acte normative și fără a evalua în ce măsură dezlegările cu valoare obligatorie stabilite prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se aplică la situația juridică descrisă în litigiu, instanța de apel a omis și să aibă în vedere împrejurarea că Legea nr. 667/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date a fost în întregime abrogată prin art. V din Legea nr. 129/2018 - în vigoare la data pronunțării deciziei din apel, dar și că, potrivit alin. (2) al aceluiași articol se menționează expres că toate trimiterile din alte acte normative la actul normativ abrogat se vor considera în mod direct făcute la Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE.

Abrogarea dispozițiilor legale pe care s-a fundamentat soluția în litigiu producea un efect imediat, iar actul normativ substanțial care trebuia să sprijine soluția în cauză era, conform art. 5-6 C. civ., Regulamentul (UE) 2016/679, act normativ cu aplicabilitate directă, ale cărui dispoziții nu au fost considerate, după cum nu au fost avute în vedere nici cele ale directivelor europene care reglementează acest domeniu, în măsura în care au fost implementate ori sunt în curs de implementare în dreptul intern.

Instanța avea îndatorirea aplicării legii incidente raportului juridic dedus judecății, ceea ce înglobează obligația de a verifica incidența normelor legale în timp, prin raportare la durata lor de aplicare, fiind, din acest punct de vedere, lipsită de fundament apărarea intimaților care au subliniat că indicarea depozițiilor normative europene și efectul acestora în dreptul național nu au legătură cu cauza și nu pot conduce la concluzia aplicării greșite a legii.

În sensul celor reținute, instanța de apel a aplicat dispoziții normative abrogate, ignorând și efectul direct al dreptului european statuat prin acte normative cu aplicare directă ori transpuse în legislația națională, astfel încât a aplicat greșit legea în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., determinată tocmai de aspectele reținute.

De aceea, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul fundamentat pe temeiul arătat mai sus și, constatând că raportul juridic dedus judecății nu a primit o dezlegare concordantă dreptului pozitiv incident, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, pentru o aplicare corectă a legii.

Vor fi avute în vedere, de asemenea, cu prilejul rejudecării, și cererile accesorii ale părților vizând acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs și solicitate de părți cu prilejul dezbaterilor, cărora instanța de recurs nu le poate da rezolvare, dată fiind decizia de rejudecare a procesului în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C., D., A. și E. împotriva deciziei civile nr. 324/13.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.