ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2022/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 aprilie 2013, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2013, reclamanta FONDUL PROPRIETATEA S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta A., solicitând instanței să constate abuzul pozitiv de minoritate săvârșit de aceasta, prin promovarea în mod șicanatoriu a aproximativ 60 de litigii, în considerarea calității sale de acționar minoritar, cu scopul vădit al hărțuirii judiciare și al blocării/obstrucționării activității societății; să oblige pârâta să înceteze imediat și să i se interzică pentru viitor să facă abuz de minoritate; să oblige pârâta la repararea prejudiciului cauzat prin abuzul de minoritate săvârșit, evaluat la suma de 1.105.772,20 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1361, art. 132 din Legea nr. 31/1990, art. 15, art. 1349 coroborat cu art. 1353 și art. 1357 din C. civ., art. 253 alin. (1) lit. b) și c) coroborat cu art. 257 din C. civ., art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 116/2009.

Prin încheierea din 4 iunie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat încheiată cercetarea procesului și, la solicitarea ambelor părți, a stabilit termen pentru dezbaterea fondului, la 18 iunie 2014, pentru când a pus în vedere acestora să depună concluzii scrise cu cel puțin 5 zile înaintea termenului fixat pentru judecată.

Prin sentința civilă nr. 3441 din 2 iulie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și, prin urmare, a constatat abuzul de minoritate săvârșit de pârâta A. prin promovarea pe rolul diferitelor instanțe de judecată, concomitent sau succesiv, de cereri având conținut generic și identic (de intervenție sau în anulare/constatare a nulității a hotărârilor adunării generale a societății reclamante), neurmată decât selectiv de îndeplinirea obligațiilor stabilite în etapa regularizării cererii sau urmată de renunțarea la judecată; prin formularea, cu caracter repetat, a unor cereri vădit netemeinice sau inadmisibile în cadrul proceselor pendinte, respectiv cereri de recuzare, cereri privind excepția de nelegalitate, respectiv de neconstituționalitate; prin formularea, cu caracter repetat, a unor cereri de chemare în garanție a judecătorilor învestiți cu soluționarea cauzelor, neurmate de achitarea taxei judiciare de timbru. A dispus încetarea imediată și interzicerea pentru viitor a abuzului de minoritate săvârșit în formele constatate.

Totodată, tribunalul a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 50.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 4 iunie 2014, pronunțate în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta FONDUL PROPRIETATEA S.A., iar pârâta a formulat apel incident împotriva aceleiași sentințe, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin apelul promovat, reclamanta a criticat, în esență, soluția de respingere a petitului privind repararea prejudiciului cauzat de abuzul de minoritate săvârșit de pârâtă și evaluat, conform expertizei contabile derulate în cauză, la suma de 1.105.772,85 RON, sub aspectul neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale referitor la prejudiciul patrimonial, respectiv pentru lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul nepatrimonial recunoscut.

Această apelantă a criticat și soluția de respingere a cererii sale accesorii, de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, constând în onorariu de avocat în cuantum total de 131.045,12 RON, onorariu de expert în cuantum de 3.500 RON și taxă judiciară de timbru în cuantum total de 15.195,72 RON.

Criticile dezvoltate de pârâtă prin apelul incident au vizat soluțiile primei instanțe asupra celor trei excepții pe care le-a invocat, respectiv: excepția "nemo auditur propriam iurpitudinem allegans",excepția lipsei unui interes legitim în promovarea acțiunii în condițiile existenței unui conflict de interese în persoana lui B. - Sucursala din București și excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt de cerere, cel privind încetarea imediată și pentru viitor a abuzului de minoritate.

Prin decizia civilă nr. 1171 A din 22 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 178 A din 31 ianuarie 2018, instanța de apel a respins cererea apelantei-reclamante FONDUL PROPRIETATEA S.A. de completare a deciziei civile nr. 1171A din 22 iunie 2016, în sensul obligării apelantei - pârâte A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1171 A din 22 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs reclamanta FONDUL PROPRIETATEA S.A. și recurs incident pârâta A..

I. Recurenta - reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora este susceptibilă de a fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și respectiv hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă nu a structurat criticile formulate circumscriindu-le distinct fiecărui motiv de nelegalitate invocat, ci le-a tratat împreună.

În debutul memoriului depus la dosar, recurenta-reclamantă a expus istoricul relațiilor dintre părți, precum și parcursul procesual al litigiului.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, raportat la art. 1353 și art. 1357 din același Cod, coroborat cu normele și principiile referitoare la mandatul administratorului - în ceea ce privește aprecierea condiției legăturii de cauzalitate, art. 127 din Statutul profesiei de avocat coroborat cu art. 451, art. 453 C. proc. civ., în ceea ce privește cheltuielile de judecată greșit neacordate.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat motivarea necorespunzătoare și contradictorie a deciziei atacate.

Detaliind, a arătat că, în concret, finalitatea, scopul săvârșirii faptei ilicite de către pârâtă a vizat blocarea operațiunilor de publicitate a hotărârii A.G.E.A. nr. 4 din 25 aprilie 2012 privind derularea programului de răscumpărare a acțiunilor FONDULUI PROPRIETATEA S.A. și împuternicirea administratorului unic al societății, B., să efectueze operațiunile necesare acestui program, în limitele exprese ale mandatului acordat.

În acest scop, se arată, pârâta a formulat, în baza O.U.G. nr. 116/2009 o cerere de intervenție împotriva cererii de menționare în registrul comerțului a hotărârii A.G.E.A. nr. 4 din 25 aprilie 2012, ce a format obiectul dosarului nr. x/2012 pe rolul Tribunalului București, în cadrul căruia pârâta, în speță, și-a exercitat drepturilor procesuale cu încălcarea dispozițiilor art. 136' din Legea nr. 31/1990.

Sub aspectul greșitei aplicări a normelor legale privind răspunderea civilă delictuală, recurenta a susținut că, deși curtea de apel a reținut în mod corect îndeplinirea a trei dintre condițiile acestei instituții - existența faptei ilicite, săvârșirea acesteia cu vinovăție și existența prejudiciului, în mod eronat această instanță a conchis că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul material dovedit.

Din această perspectivă, autoarea recursului a arătat că instanțele de fond nu au analizat condiția legăturii de cauzalitate în lumina prevederilor art. 1385 C. civ., ceea ce ar fi permis constatarea faptului că abuzul ce constituie faptă ilicită, constatat și sancționat de instanță, a determinat întârzierea demarării procesului de răscumpărare și că nu factorii de creștere a prețului acțiunilor (ca elemente economice, iar nu juridice) se află în discuție din perspectiva cauzalității. De asemenea, a susținut că creșterea prețului este rezultatul care a condus la prejudiciu, iar nu cauzalitatea, în condițiile în care abuzul pârâtei este cauza blocajului procesului, iar blocajul a avut drept consecință prejudiciul derivat din creșterea prețului.

Față de aceste aspecte, a subliniat că motivarea instanței este contradictorie odată ce, pe de o parte constată cauzalitatea, iar pe de altă parte, refuză existența legăturii de cauzalitate ca și condiție îndeplinită a răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul patrimonial.

A mai susținut recurenta că în mod greșit curtea a interpretat cauzalitatea ca având caracter exclusiv, contrar principiilor de drept aplicabile în cauză.

În aceste condiții, a precizat că nu creșterea prețului acțiunilor a determinat prejudiciul, acesta fiind numai rezultatul, însuși prejudiciul înregistrat, cauza acestuia fiind reprezentată de blocajul procesului care a permis întârzierea, care la rândul lui a condus la crearea prejudiciului, prin acțiunile abuzive ale pârâtei.

De altfel, a mai susținut recurenta că raționamentul instanței de prim control judiciar este incoerent și eliptic, în contextul în care, pentru aceeași faptă ilicită reprezentată de abuzul săvârșit, prejudiciul nepatrimonial este recunoscut și se recunoaște cauzalitatea născută din acest abuz - dispunându-se încetarea, în timp ce pentru prejudiciul patrimonial - ce își are aceeași origine, legătura de cauzalitate este negată.

Interpretarea eronată a dispozițiilor referitoare la mandat constituie, în opinia recurentei, un alt motiv de nelegalitate al deciziei atacate, critică din perspectiva căreia autoarea a susținut că instanța de apel nu a motivat de ce consideră că "nu are relevanță nici critica privind greșita reținere de către instanța de fond a faptului că societatea și-ar fi asumat riscul creșterii prețului acțiunilor prin indicarea limitelor prețului de răscumpărare al acțiunilor în cadrul mandatului acordat administratorului apelantei".

Următoarea critică dezvoltată de recurenta-reclamantă privește soluția instanței de apel asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanță. În acest sens a arătat că, în mod greșit, a apreciat Curtea că reducerea cheltuielilor s-a făcut în considerarea admiterii în parte a acțiunii introductive, când în realitate, tribunalul, în pronunțarea acestei soluții, s-a raportat la culpa pârâtei, așa cum, în opinia autoarei, rezultă din ultimul paragraf al sentinței.

În continuare, a subliniat că cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată îndeplinește criteriile privind caracterul real, rezonabil și necesar al acestora, așa cum ele sunt statuate la art. 127 alin. (3) lit. a) - h) din Statutul profesiei de avocat.

II. Împotriva aceleiași decizii pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs incident pârâta A. care a solicitat modificarea acesteia în sensul schimbării sentinței tribunalului, cu consecința admiterii excepțiilor invocate și înlăturării considerentelor criticate.

În drept, autoarea a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., din perspectiva cărora a arătat că decizia recurată are o motivare precară, curtea analizând în mod superficial excepțiile invocate, limitându-se să afirme că le respinge, cu preluarea mecanică și inadecvată a unor pasaje din sentința apelată, fără să-și argumenteze raționamentul în contextul cauzei.

În continuare, a enumerat excepțiile invocate, respectiv excepția/principiul potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea intereselor sale (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), excepția lipsei unui interes legitim în promovarea acțiunii în condițiile existenței conflictului de interese în ceea ce privește persoana lui B. - Sucursala București și excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt de cerere, constând în obligarea sa la încetarea imediată și în viitor a abuzului de minoritate.

Referitor la principiul potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea intereselor sale (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că atitudinea/conduita sa procesuală, respectiv promovarea unor cereri în justiție în număr mare a fost determinată de acțiunile reclamantei care a organizat în cascadă nenumărate adunări generale, la fiecare astfel de ședință adoptând zeci de hotărâri, înregistrate la Registrul Comerțului și publicate în Monitorul Oficial al României, fiecare separat și la momente diferite.

De asemenea, a arătat că și-a justificat numărul mare de cereri de chemare în judecată formulate prin raportare la atitudinea reclamantei care, în mod abuziv, pentru eludarea dispozițiilor legale și golirea de conținut a sentinței nr. 25518/2011 a Tribunalului București, prin care a fost anulată H.A.GA nr. 2/2010 de numire a lui B. ca administrator al reclamantei, a adoptat în cascadă hotărâri A.G.A, care, chiar nule fiind și-au produs efectele din cauza acordării de termene în instanțe și la un an de la înregistrarea acestora.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a criticat motivarea deciziei atacate arătând că în considerentele acesteia nu se regăsește nicio referire măcar la conduita reclamantei de a "aproba/reaproba/ratifica/confirma/reconfîrma" hotărâri nule absolut, divizate în zeci de acte publicate secvențial la Registrul Comerțului pentru a împiedica accesul și/sau eventualele contestații ale acționarilor.

De asemenea, a susținut că respingerea acestei apărări este rezultatul greșitei aplicări a principiului evocat anterior, concluzia curții de apel fiind chiar în sensul răsturnării acestuia, prin aceea că a reținut că pârâtul nu poate invoca acest principiu, indiferent care ar fi conduita reclamantului, deși interpretarea corectă era aceea că cererea formulată de o parte, care a avut ea însăși o atitudine abuzivă, va fi respinsă chiar în considerarea acestei conduite.

Recurenta - pârâtă a reiterat argumentele expuse și în fața instanțelor anterioare în dovedirea conduitei nelegale și abuzive a reclamantei, constând în hotărârile judecătorești de anulare a hotărârilor A.G.A. contestate, de natură să confirme realitatea susținerilor sale și faptul că nu poate constitui culpa sa promovarea acestor litigii.

În continuare, această recurentă a conchis că instanța de prim control judiciar a apreciat greșit situația dedusă judecății, prin aceea că nu a atras răspunderea reclamantei și nu a sancționat-o pentru culpa evidentă de a organiza nenumărate adunări generale ale acționarilor convocate de o persoană care nu mai avea calitatea de administrator al societății și pentru luarea unor hotărâri cu încălcarea prevederilor legale și statutare, multe sancționate cu nulitatea prin hotărâri irevocabile ale tribunalului și curții de apel.

Referitor la excepția lipsei de interes legitim în promovarea acțiunii pentru conflictul de interese al lui B., recurenta-pârâtă a arătat că decizia cuprinde considerente sumare, în care se reține doar că acesta (conflictul de interese) ar fi lipsit de relevanță în cauză și că onorariul ar fi unul fix, fără să facă referire la criticile din memoriul de apel și la probele administrate în susținerea excepției.

Detaliind, a subliniat că prin Hotărârea A.G.O.A nr. 7 din 25 aprilie 2012, neavizată de A.S.F., deoarece a fost apreciată ca nelegală, a fost aprobat actul adițional la contractul de administrare încheiat cu B., act adițional potrivit căruia acestuia îi revenea un onorariu de administrare suplimentar, denumit "distribuții suplimentare", ceea ce ar releva interesul direct al acestuia în reducerea capitalului social prin răscumpărarea de acțiuni, deoarece primea un comision la fiecare reducere și răscumpărare, comision variabil și direct proporțional cu valoarea acțiunilor răscumpărate și cu valoarea cu care era redus capitalul social.

A mai arătat recurenta că B. avea un interes direct în demararea programului de răscumpărare a acțiunilor la un preț cât mai mare, deoarece comisionul său, distribuțiile suplimentare, erau direct proporționale cu prețul de răscumpărare și cu valoarea cu care capitalul reclamantei era apoi diminuat, așa cum a fost și poziția acestuia exprimată public.

În acest context, pârâta a conchis că creșterea prețului acțiunilor reclamantei nu a fost cauzată de vreun litigiu demarat de ea însăși, ci chiar de B., direct interesat în această majorare.

Cu privire la excepția inadmisibilității celui de-al doilea petit al acțiunii introductive, recurenta a invocat caracterul inform al acestuia și faptul că tinde la blocarea accesului său la justiție.

Concretizând, autoarea acestei critici a notat că existența unui abuz de drept nu poate fi constatată în mod generic, prin raportare la o situație conflictual litigioasă dintre părți, într-o cauză în care instanțele au reținut că nu se pot pronunța asupra temeiniciei demersurilor sale pretins abuzive, ci doar pe calea unor cereri incidentale în cauzele în care au fost abuzurile au fost provocate, dacă se constată întemeiată sancționarea acestora.

În finalul memoriului depus la dosar, recurenta-pârâtă a reiterat susținerile potrivit cărora decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material incidente, între acestea din urmă enumerând și prevederile art. 132 din Legea nr. 31/1990, care consacră caracterul societar al interesului acționarilor în demararea acțiunilor în anularea hotărârilor A.G.A., subliniind că acesta nu este unul individual, al acționarului reclamant însuși, utilitatea unui asemenea demers fiind astfel prezumată, art. 21 din Constituția României și art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin îngrădirea accesului său liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

Prin încheierea nr. 2472 din 14 iunie 2018, pronunțată de secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013, cauza a fost scoasă de pe rol și înaintată spre competentă soluționare secției a Ii-a Civile a aceleiași instanțe.

Pe rolul secției a II-a Civile, cauza a fost înregistrată la 10 iulie 2018 sub nr. x/2013*.

La 31 august 2018, recurenta - reclamantă a depus întâmpinare la recursul incident formulat de recurenta - pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat și admiterea recursului propriu.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă, prin care a combătut apărările acesteia și a solicitat admiterea recursului propriu.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Înalta Curte, constituită în completul de filtru, luând în examinare cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului principal,promovat de recurenta - reclamantă, invocată din oficiu,precum și efectul admiterii acestei excepții asupra recursului incident, constată următoarele:

Recursurile au ca obiect decizia civilă nr. 1171 A din 22 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civilă.

Pentru verificarea admisibilității căii de atac a recursului, urmează a se avea în vedere obiectul acțiunii deduse judecății care, în speță, rezidă în constatarea abuzului pozitiv de minoritate sub aspect procesual, prin formularea unor acțiuni în justiție, abuz săvârșit de pârâtă, în calitate de acționar minoritar, cu scopul blocării/obstrucționării activității societății reclamante, în obligație de a face, respectiv de a înceta imediat și pentru viitor abuzul de minoritate, precum și în repararea prejudiciului cauzat prin abuzul de minoritate săvârșit, evaluat la suma de 1.105.772,20 RON.

Se constată că prin cererea de chemare în judecată au fost formulate trei capete de cerere, dintre care primul este principal, iar petitele 2 și 3 sunt accesorii.

Capătul principal de cerere indicat la punctul 1 din acțiune are ca obiect constatarea caracterului abuziv al exercitării drepturilor procesuale - abuzul pozitiv de minoritate - de natură să aducă atingere atât unor drepturi personal nepatrimoniale, (reputația societății reclamante, prejudiciu de imagine), fiind astfel neevaluabil în bani, cât și unor drepturi patrimoniale, (răscumpărarea propriilor acțiuni), cererea de plată a unor drepturi bănești astfel formulată fiind evaluabilă.

Capătul de cerere menționat la punctul 2 din cererea introductivă are ca obiect obligația de a face și de a nu face, neevaluabile în bani. Dat fiind că, prin stabilirea pe cale judecătorească a unor obligații de a face sau de a nu face, se urmărește obligarea pârâtei la respectarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, rezultă că acest petit are natura unei cereri în realizare.

Or, potrivit art. 125 C. proc. civ., "în cererile pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, competența instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului".

Astfel, capătul principal de cerere indicat la punctul 1 din acțiune (cerere în constatare) urmează regulile din materia competenței prevăzute pentru capătul de cerere de la punctul 2 din acțiune (cerere în realizare).

În acest sens, este de reținut că mecanismul reparator specific abuzului de drept constă în "reașezarea" dreptului de care s-a abuzat în matricea sa inițială, prin intervenția judecătorului.

Totodată, se impune a fi menționat că repararea prejudiciului, la care face referire legiuitorul la art. 1353 C. civ., nu presupune acordarea de despăgubiri, deoarece conform art. 1386 alin. (1) teza I C. civ. "repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare (...)". Astfel, considerații de doctrină au conchis că repararea prejudiciului cauzat de abuzul de drept poate consta doar în restabilirea situației anterioare, respectiv în blocarea exercitării dreptului dincolo de limitele sale normale, rezonabile și conforme bunei-credințe și în reașezarea acestuia în matricea sa inițială de judecătorul învestit cu soluționarea cauzei.

Prin urmare, acordarea de despăgubiri în cazul abuzului de drept poate determina deturnarea scopului acestuia ca instituție juridică, în condițiile în care repararea prejudiciului cauzat de abuzul de drept este întotdeauna posibil a fi făcută în natură, întrucât atâta vreme cât dreptul subiectiv subzistă, exercitarea acestuia poate fi repusă în limitele sale normale, iar cât el nu mai subzistă, nu mai este susceptibil de o exercitare abuzivă.

În acest context, față de obiectul capătului principal de cerere din acțiunea introductivă se reține incidența art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., potrivit căruia Judecătoriile judecă cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe".

Totodată, conform dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza I din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că hotărârile prin care se soluționează cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, nu sunt supuse recursului.

Cu privire la capătul de cerere în realizare, evaluabil în bani, se constată că prin petitul indicat la punctul 3 din acțiune s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.105.772,20 RON reprezentând daune materiale. Caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere este imprimat de aspectul că soluționarea sa depinde de soluția dată capătului principal de cerere.

Articolul 460 alin. (2) C. proc. civ. statuează că "dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principala.

Or, raportând prevederile textului legal precitat la împrejurarea că în speță capătul de cerere principal poate fi calificat ca având ca obiect o obligație "de a nu face", neevaluabilă în bani, cenzurabil exclusiv în calea ordinară de atac a apelului, magistratul-asistent raportor opinează că recursul pendinte este inadmisibil.

Prin urmare, recursul este inadmisibil, decizia civilă nr. 1171 A din 22 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civilă, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Înalta Curte, examinând efectul admiterii excepției inadmisibilității recursului principal asupra recursului incident, constată că recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. a rămas fără efect.

Conform art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabil și în recurs conform art. 491 alin. (1) C. proc. civ.," dacă apelantul își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne fără efect."

În raport cu soluția de inadmisibilitate a recursului principal, Înalta Curte va constata că recursul incident declarat de recurenta - pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1171/A din 22 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a rămas fără efect.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul principal și va constata ca rămas fără efect recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul principal declarat de recurenta-reclamantă FONDUL PROPRIETATEA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1171/A din 22 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva aceleiași decizii.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.