ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2892/2017

HOTĂRÂRE

09.10.2017

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2892/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra cererii de chemare în judecată de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 2309/1/2017, petentul A. a formulat plângere prin care a arătat că se constituie parte vătămată, în baza art. 1 și 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, contra judecătorului B. de la Tribunalul București, pe care îl acuză de încălcarea mai multor drepturi legale și constituționale, pe baza unor falsuri și minciuni.

Astfel, a susținut că i-au fost încălcate art. 1 - 10, art. 14 și 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se constituie parte civilă, solicitând daune morale și materiale în cuantum de 250.000 RON.

Intimatul nu a formulat apărări în cauză și nu a depus întâmpinare.

Considerentele și soluția Înaltei Curți

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care o va admite și, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă.

PENTru a ajunge la această soluție, instanța are în vedere considerentele expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., "când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent", iar potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., "necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad".

Demersul judiciar inițiat de petentul A., persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate, urmărește acordarea de daune materiale și morale în cuantum de 250.000 RON pentru pretinsa încălcare a unor drepturi legale și constituționale.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 și 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că:

"orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori printr-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în temeiul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim".

Prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, prevăd că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Astfel, având în vedere dispozițiile legale anterior menționate invocate de petent și în raport de conținutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că obiectul cererii nu vizează un act administrativ, raportul juridic dedus judecății având un caracter eminamente civil, fiind exclusă competența instanțelor de contencios administrativ.

Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție este reglementată prin dispozițiile art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

recursurile în interesul legii;

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

orice alte cereri date prin lege în competența sa."

Potrivit dispozițiilor art. 95 C. proc. civ.:

"Tribunalele judecă:

în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe;

ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță;

ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

orice alte cereri date prin lege în competența lor."

Astfel, competența de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă, conform art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanța supremă neputând fi sesizată direct cu soluționarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată, cu excepția celor date prin lege în competența sa.

Or, în raport dispozițiile legale anterior menționate, care cuprind norme de competență de ordine publică, precum și în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, este evident că Înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă material să soluționeze cauza de față, competența aparținând tribunalului.

Pe de altă parte, competența materială a instanței de contencios administrativ este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Așadar, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal prin derogare de la prevederile C. proc. civ., în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Or, obiectul cauzei deduse judecății nu se încadrează în textul de lege sus citat, instanța de contencios administrativ fiind, de fapt, învestită cu soluționarea unui litigiu civil.

Prin urmare, față de prevederile art. 95 pct. 1 coroborat cu art. 94 lit. k) din C. proc. civ., instanța competentă material să soluționeze fondul cauzei este Tribunalul, secția civilă, iar din punct de vedere teritorial, competența aparține Tribunalului București.

În consecință, având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., va admite excepția necompetenței materiale a instanței și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă.