ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 893/2018

Prin cererea înregistrată la 5 decembrie 2017 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, petenta A. a formulat contestație privind tergiversarea procesului ce face obiectul Dosarului nr. x/3/2015, invocând, în drept, dispozițiile art. 524 alin. (2), pct. 3 și 4 C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația la. tergiversare formulată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, raportându-se la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale incidente, că nu există o tergiversare a soluționării cauzei, întrucât măsurile dispuse se înscriu în prevederile legale.

Astfel, s-a constatat că la termenul din 3 mai 2017, a fost formulată de S.C. B. S.R.L., o cerere de intervenție accesorie în favoarea apelantului

C.. Instanța a dispus comunicarea cererii de intervenție, pe care, apoi, la termenul din 31 mai 2017, a respins-o, ca inadmisibilă. S-a acordat termen la 20 septembrie 2017, în vederea exercitării și soluționării căii de atac a recursului împotriva soluției menționate.

De asemenea, la 20 septembrie 2017, a fost formulată o altă cerere de intervenție accesorie de către Asociația Grupul de Investigații Politice, în favoarea apelantului D., fiind acordat termen la 7 noiembrie 2017, în vederea comunicării acesteia către părțile din proces.

La termenul de judecată din 7 noiembrie 2017, cererea de intervenție accesorie a fost respinsă, ca inadmisibilă, fiind acordat un nou termen de judecată la 12 decembrie 2017, ca urmare a cererii Asociației, în vederea exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii menționate.

Instanța a apreciat că soluționarea acestor cereri de intervenție s-a făcut cu aplicarea dispozițiilor procedurale incidente, respectiv art. 63-65 C. proc. civ., texte potrivit cărora, înainte de discutarea admisibilității în principiu, intervenția accesorie - care are doar natura juridică a unei apărări se comunică părților.

Ulterior acestei comunicări, se procedează ia dezbaterea admisibilității în principiu, ocazie cu care se verifică și îndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, inclusiv condiția interesului propriu al intervenientului, prev. de art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 32 alin. (2) C. proc. civ.

În ce privește, însă, calitatea procesuală a intervenientului, această condiție de exercițiu a acțiunii civile poate fi analizată exclusiv după momentul admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie, în condițiile art. 65 C. proc. civ.

S-a concluzionat că dispozițiile procedurale impun instanței învestite cu soluționarea unei intervenții accesorii, mai întâi comunicarea cererii și după acea discutarea asupra admisibilității în principiu, ceea ce presupune inclusiv verificarea condițiilor de exercițiu a acțiunii, astfel că prin modalitatea de organizare a judecății și conformându-se normelor procedurale, instanța nu a tergiversat judecata cauzei.

Prin Decizia nr. 70 din 17 ianuarie 2018 a Înalta Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2015/a3, a fost admisă plângerea formulată de petenta A. împotriva încheierii de ședință din 11 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și a fost anulată această hotărâre. A fost admisă contestația la tergiversarea procesului, dispunându-se ca instanța să se conformeze propriilor statuări din încheierile de ședință pronunțate la 4 aprilie 2017 și 25 aprilie 2017 referitoare la stadiul procesual al cauzei, în baza art. 482 raportat la art. 392 din C. proc. civ., prin continuarea acordării cuvântului părților asupra fondului apelurilor.

Instanța a reținut că rațiunea reglementării contestației Ia tergiversarea procesului a fost aceea de a asigura, în acord cu exigențele normelor europene și jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul părții la o procedură echitabilă, eficientă, desfășurată cu celeritate, prin sancționarea conduitei procesuale care se îndepărtează de la aceste rigori.

A fost motivul pentru care, alături de prevederea expresă a îndatoririi judecătorului de a estima durata cercetării procesului (art. 238 C. proc. civ.), legiuitorul a reglementat și această procedură, a contestației privind tergiversarea procesului, ca o expresie a dreptului la un proces echitabil, în termen optim șl previzibil, consacrat la nivel de principiu prin prevederile art. 6 C. proc. civ. (o aplicare, la rândul său, a art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Instanța supremă a constatat că la data de 23 martie 2016, curtea de apel a declarat deschise dezbaterile asupra fondului, acordând termen pentru a se pune concluzii la 6 aprilie 2016, astfel încât, potrivit art. 392 C. proc. civ., din acest moment procesual, singura măsură care mai putea determina amânarea judecății nu putea fi decât aceea legată de lăsarea dezbaterilor în continuare, conform art. 393 C. proc. civ. (dacă din lipsa timpului sau din alte motive întemeiate dezbaterile nu puteau fi declarate închise la același termen).

Pentru acest considerent, s-a reținut că toate amânările ulterioare acordate de instanță au nesocotit dispozițiile legale menționate, situând procedura judiciară în afara previzibilității, caracterului optim și rezonabil al judecății.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât la termenele din 4 aprilie 2017, respectiv 25 aprilie 2017, Curtea de Apel Ploiești a constatat, încă o dată, că stadiul procesual (rezultat din efectele încheierii din 6 aprilie 2016 a Curții de Apel București și din felul în care fuseseră menținute actele procedurale ale instanței prin cele două încheieri de strămutare dispuse în cauză) este cel dat de dispozițiile art. 392 C. proc. civ., respectiv cel al deschiderii dezbaterii asupra fondului și ca asupra acestuia nu mai poate reveni (cenzurând ca atare solicitarea de probatorii).

S-a mai arătat că, nesocotindu-și propriile statuări, instanța de apel a revenit în mod implicit asupra acestora, încălcând prevederile art. 392 C. proc. civ., atunci când, ulterior, a primit cereri de intervenție accesorie la dosar, discutând asupra acestora, pronunțându-se asupra admisibilității, suspendând judecata pentru soluționarea recursurilor împotriva încheierilor pronunțate asupra intervențiilor.

În felul acesta, s-a temporizat de o manieră nepermisă procedural judecata, a cărei finalitate este lipsită de orice previzibilitate, față de repetarea cererilor de intervenție accesorie la fiecare termen de judecată acordat (cu toată procedura aferentă, inclusiv înaintarea în calea de atac și suspendarea judecății, până la soluționarea recursurilor exercitate).

Or, potrivit art. 392 C. proc. civ., a cărei incidență în cauză a fost stabilită de instanța de apel, deschiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei are loc în momentul în care "părțile declară ca nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat", dându-se cuvântul părților "în ordinea și condițiile prevăzute de art. 216, pentru ca fiecare să-și susțină cererile și apărările formulate în proces".

Rezultă că anterior acestui moment trebuie rezolvată orice chestiune prealabilă, legată de posibilele incidente (caracter incidental având și intervenția accesorie), cererile, excepțiile procesuale, apărările părților, așa cum prevede expres art. 390 C. proc. civ., inclusiv completarea sau refacerea unor probe.

Ca atare, primind cereri de intervenție accesorie după ce a stabilit că se află în faza dezbaterilor în fond, instanța a nesocotit momentul procesual la care ajunsese procedura judiciară, temporizând finalizarea acesteia.

În faza dezbaterilor în fond, cadrul procesual nu mai poate fi extins prin intervenirea unor terțe persoane și nici nu pot fi administrate probe suplimentare față de cele administrate deja în faza cercetării prealabile.

Dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora "intervenția accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în tot cursul judecații" nu pot fi înțelese decât în corelare cu normele procedurale care reglementează diferitele etape ale judecății și care statuează asupra măsurilor pe care le poate dispune instanța, respectiv asupra drepturilor și obligațiilor ce revin părților.

Astfel, cererile de intervenție formulate de părți sau de terțe persoane pot fi examinate, potrivit art. 237 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în faza cercetării procesului, care este anterioară dezbaterilor în fond.

Acesta este, de altfel, regimul oricăror alte cereri, excepții procesuale, apărări, incidente, care pot fi formulate și aduse în dezbaterea contradictorie a părților anterior deschiderii dezbaterilor în fond (art. 390 C. proc. civ.), tocmai pentru că nu se poate trece într-o astfel de etapă a judecății decât în momentul în care s-a finalizat cercetarea prealabilă, căreia îi sunt compatibile verificările pe aspectele menționate.

Prevederile art. 63 alin. (2) C. proc. civ., stabilind momentul până la care poate fi formulată cererea de intervenție accesorie, nu se referă la " închiderea dezbaterilor în fond " (în sensul art. 394 C. proc. civ.), ci la "închiderea dezbaterilor" adecvate etapei procesuale în care poate fi formulată această cerere, în acord cu prevederile art. 237 și art. 390 C. proc. civ., respectiv, în faza cercetării prealabile.

Confundând "închiderea dezbaterilor în fond" cu "închiderea dezbaterilor" aferente cercetării prealabile a procesului, instanța de apel a luat măsuri procedurale inadecvate și contrare dispozițiilor art. 392-394 C. proc. civ., cele care reglementează stadiul procesual pe care instanța însăși îl reconfirmase prin două încheieri de ședință (din 4 aprilie 2017, respectiv 25 aprilie 2017) și care permiteau ca singura dispoziție de amânare a judecății să fie doar aceea determinată de lăsarea dezbaterilor în continuare (pentru lipsă de timp sau alte motive temeinice, în sensul art. 393 C. proc. civ.), în felul acesta, se conchide, judecata a devenit lipsită de orice predictibilitate, fiind afectat dreptul la un proces echitabil și în termen optim, statuat ia nivel de principiu prin prevederile art. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect, al duratei procedurii, al lipsei rezonabilității procesuale, invocate de către petentă - în contextul în care cauza în apel trenează în faza dezbaterilor în fond încă din 23 aprilie 2016 - contestația la tergiversarea procesului a fost apreciată ca întemeiată, soluția în sens contrar a instanței de apel fiind eronată.

Limitându-se la analiza normelor de procedură referitoare la formularea și admisibilitatea cererii de intervenție accesorie, instanța de apel a ignorat, pe de o parte, stadiul judecății în care au fost cererile formulate, iar pe de altă parte, a omis faptul că prin contestația promovată, petenta a dedus judecății, deopotrivă, prelungirea nejustificată și imprevizibilă a unei judecăți aflate în faza dezbaterilor în fond asupra apelurilor, nu doar modalitatea în care au fost gestionate intervențiile accesorii depuse la dosar după deschiderea dezbaterilor în fond.

Or, nicio previziune în legătură cu finalizarea judecații nu poate fi făcută, în condițiile în care, în mod repetat, ia termenele acordate după deschiderea dezbaterilor în fond, s-au depus cereri de intervenție accesorie (în prezent, dosarul fiind suspendat pentru soluționarea recursului declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a unei astfel de intervenții).

În consecință, Înalta Curte a constat că instanța de apel a încălcat dreptul la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare intimata S.C E. S.A. București.

Contestatoarea a arătat că Dosarul nr. x/3/2015, a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploiești în data de 26.01.2017, urmare a strămutării acestuia de pe rolul Curții de Apel Pitești.

Din momentul înregistrării dosarului și până la momentul soluționării contestației privind tergiversarea procesului, prin încheierea din 11 decembrie 2017, au avut ioc 8 termene de judecata, timp în care Instanța de apel a soluționat o serie de incidente procedurale precum: stabilirea momentului procesual raportat la Încheierea nr. x din 18.01.2017 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Pitești la Curtea de Apel Ploiești; posibilitatea revenirii de la stadiul procesual prevăzut de prevederile art. 392 C. proc. civ. la cel prevăzut de art. 390 C. proc. civ. soluționarea în complet de divergență a posibilității de a se reveni de la stadiul procesual prevăzut de prevederile art. 392 C. proc. civ. la cel prevăzut de art. 390 C. proc. civ.. soluționarea cererii de intervenție accesorie formulată de S.C. B. S.R.L. în favoarea apelantului-pârât C.; soluționarea cererii de intervenție accesorie formulată de Asociația Grupul de Investigații Politice în favoarea paratului - apelant D.

Contestația privind tergiversarea procesului s-a soluționat prin încheierea de ședința din data de 1 i decembrie 2017, iar împotriva acesteia contestatoarea a formulat plângere ce a fost înregistrată pe rolul Înalta Curți de Casație și Justiție la data de 05.01.2018, sub nr. x/3/2015/a3, fiind repartizată spre soluționare completului 3, camera de consiliu.

La data de 26.01.2018, intimatei i-a fost comunicată Decizia nr. 70 din 17.01.2018 a Înalta Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, iar cu această ocazie a luat cunoștință pentru prima oară atât de faptul că a fost formulată contestația la tergiversare cât și de motivele care au stat la baza Deciziei nr. 70/2018.

În conformitate cu dispozițiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Textul menționat reglementează contestația în anulare obișnuită, adică acea cale extraordinară de atac prin intermediul căreia părțile pot obține retractarea unei hotărârii judecătorești definitive. Așa cum s-a precizat, în cazul motivului referitor la nelegala citare, obiectul contestației îl formează orice hotărâri definitive.

În ceea ce privește Decizia nr. 70 din 17.01.2018, ce face obiectul prezentei contestații în anulare, aceasta a fost pronunțată în cadrul procedurii reglementate de prevederile art. 522 - 525 din C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu prevederile 524 alin. (4) C. proc. civ. când apreciază contestația ca neîntemeiată, completul de judecată o va respinge prin încheiere. împotriva acestei încheieri contestatorul poate face plângere în termen de 3 zile de la comunicare. Plângerea se depune la instanța care a pronunțat încheierea, care o va înainta de îndată pentru soluționare, împreună ca o copie certificata de pe dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare.

În conformitate cu prevederile art. 524 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. judecata se face fără citarea părților, printr-o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac, ce trebuie motivată în termen de 5 zile de la pronunțare.

Contestatoarea a susținut că soluționarea plângerii iară citarea pârtilor, printr-o hotărâre care nu este supusă niciunei cai de atac, reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, a principiului contradictorialității și a liberului acces la justiție.

Un punct de vedere similar a fost exprimat și în literatura de specialitate recenta statuându-se ca soluționarea plângerii fără citarea pârtilor reprezintă o nesocotire a dreptului la apărare al părților și a principiului contradictorialității, principii care se cuvin a fi respectate indiferent de importanța obiectului unei cereri sau contestații.

În aceste condiții, dispozițiile art. 524 alin. (1) teza a II - a C. proc. civ. potrivit cărora "judecata se face fără citarea părților, printr-o hotărâre care s nu este supusă niciunei căi de atac, ce trebuie motivată în termen de 5 zile de Ia pronunțare" încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) privind liberul acces la justiție, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și ale art. 6, referitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât împiedică realizarea unui echilibru efectiv și concret între drepturile pârtilor.

Partea finală din memoriul privind contestația în anulare cuprinde motivarea excepției de neconstituționalitate, vizând dispozițiile aii. 525 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Se reține că prin dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina părților îndeplinirea actelor de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiecții de drept aflați în situații identice.

Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata".

Hotărârile definitive sunt cele menționate de art. 634 C. proc. civ. și, după cum arată textul invocat, pot fi hotărâri pronunțate în primă instanță, în apel sau în recurs, care, din diferite considerente, nu pot sau nu mai pot fi atacate cu apel sau recurs.

Contestatoarea a susținut ca decizia atacată în prezenta cauză este o hotărâre definitivă, context în care este susceptibilă de a fi supusă controlului pe calea contestației în anulare.

Textul anterior citat, configurează condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare obișnuite, și anume oferă posibilitatea retractării unei hotărâri definitive pentru nelegala, citare a contestatorul ui, care nu a fost prezent la termenul în care a avut loc judecata, condiții ce trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Din perspectiva condiției ca hotărârea atacată să fie definitivă, se reține că norma de lege citată stabilește regula generală în materie, astfel că în cazul în care se constată existența unei norme exprese, derogatorii, se va acorda eficiența acesteia din urmă, în virtutea principiului specialia generalibus derogam în scopul de a remedia încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, m acord cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului, legiuitorul a introdus în actuala reglementare procesual civila, contestația privind tergiversarea procesului.

Potrivit dispozițiilor art. 524 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ. împotriva încheierii prin care contestația la tergiversare a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestatorul poate face plângere, iar potrivit art. 525 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. judecata plângerii se face fără citarea părților, printr-o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac.

Prin urmare, legiuitorul a instituit în mod expres în această materie numai calea de atac a plângerii, iar hotărârea pronunțată în această cale de atac nu mai poate fi atacată pe nicio altă cale, de reformare sau retractare, întrucât sintagma folosită de legiuitor cuprinde atât căile de atac ordinare, cât și pe cele extraordinare, din modul în care este redactat textul rezultând că legea nu face nicio distincție între acestea.

Or, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate face vreo distincție (ubi lex nori distinguit, nec nos distinguere debemus).

Așa fiind, chiar dacă hotărârea prin care s-a soluționat plângerea formulată împotriva soluției pronunțate în contestația la tergiversare este definitiva, norma expresă prevăzută de art. 525 alin. (1) teza finală C. proc. civ. înlătură de la aplicare art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici cerința unui viciu de procedură, de nelegală citare a contestatorului, atât timp potrivit art. 525 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., judecata plângerii se face fără citarea părților. Prin urmare, însăși norma legală impune, în această situație, ca părțile să nu fie citate, situație particulară față de norma generală.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității, precum și al principiului constituțional ai egalității în fața legii și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României,

Rezultă că demersul contestatoarei s-a îndreptat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu este susceptibilă de nicio cale de atac.

În acest context, contestatoarea nu are deschisa calea contestației în anulare împotriva Deciziei civile nr. 70 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, raportat ia dispozițiile art. 525 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, constatând că nu sunt întrunite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 513 din C. proc. civ., va respinge contestația în anulare ca fiind inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de către contestatoarea S.C. E. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 70 din 17 ianuarie 2018 a Înalta Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2015/a3.

Fără cale de atac.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 20 martie 2018.