ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1098/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 07.07.2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București Prin Primarul General, solicitând, în principal, să dispună constatarea încălcării dreptului de proprietate al reclamanților în legătură cu imobilul situat în București, astfel cum este statuat în Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; obligarea pârâților la plata contravalorii daunelor cauzate de imposibilitatea valorificării corespunzătoare a acestuia, respectiv a echivalentului în RON a sumei forfetare de 1.178.361 euro, suma raportată la valoarea expertizei prețuitoare folosită de Uniunea Notarilor Publici la stabilirea impozitelor privind tranzacționarea terenurilor în Municipiul București; obligarea pârâților la plata dobânzii legale datorate asupra sumei prevăzute la petitul 2 începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective; în subsidiar, în măsura în care instanța va respinge capătul principal, să se dispună obligarea pârâților la demararea procedurilor de expropriere în ceea ce privește proprietatea imobilului reclamanților situat la adresa din București; obligarea pârâților la îndeplinirea obligațiilor rezultând din petitul 4 sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere până la data realizării efective a măsurilor dispuse de instanța prin hotărârea ce va fi pronunțată; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

În drept, sunt invocate dispozițiile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale; art. 1 alin. (1) și (2) din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale; art. 15, art. 16 și art. 20 Constituția României; art. 562 alin. (3) din C. civ. Legea nr. 10/2001; Legea nr. 350/2000; H.G. nr. 525/1996; Legea nr. 33/1994; Legea nr. 24/2007; Legea nr. 135/2014.

Împotriva Sentinței civile nr. 1649 din 23.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, prin care a fost respinsă cererea, au declarat apel reclamanții A. și B.

Prin Decizia nr. 413A/2017/4.05.2017 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei menționate anterior au declarat recurs reclamanții B. și A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

Recurenții-reclamanți au considerat că principalul element de nelegalitate al deciziei în constituie însăși neanalizarea susținerilor esențiale cu care au învestit prima instanță, legate de caracterul iluzoriu al "reparației" de care au beneficiat potrivit Legii nr. 10/2001 și expedierea acestora ca "pur formale și vădit nefondate".

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au precizat că nu au criticat voința legiuitorului, cum greșit a reținut instanța, ci au invocat, încă de la început, tratamentul discriminatoriu care este cauzat de o situație atipică, și anume nelegiferarea consecințelor unei ipoteze concrete, precum cea din speța pendinte, fapt generator al unor contradicții și diferențieri de tratament juridic în situații egale, a tuturor beneficiarilor normelor unei legi speciale.

Au apreciat recurenții-reclamanți că instanța de apel, precum și cea de fond, au încălcat norma de drept material, punându-i în imposibilitatea de a nu beneficia de judecata obiectului pricinii, reținând că nu ar exista ori nu au indicat formal un temei de drept al cererii, deși acesta se încadrează în izvoarele dreptului civil, așa cum sunt recunoscute în dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) C. civ.

Recurenții-reclamanți au mai susținut și că instanțele au adus în discuție conceptul de drept nou de proprietate, explicitată prin prisma deciziei pilot C. și alții contra României, decizie care nu are legătură cu situația din speța pendinte, de vreme ce acțiunea nu a fost respinsă în temeiul considerentului că nu pot primi același bun, perfect identic cu cel deținut înainte de preluare, ci, poate, doar prin prisma incidenței art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pe care l-au invocat.

Au apreciat că deciziile convenționale invocate în decizia atacată nu au legătură cu cauza, iar instanța de apel a lăsat netratată esența acțiunii, și anume solicitarea de a găsi, pe cale pretoriană, o reparație în favoarea unor persoane aflate într-o situație pe care legiuitorul a omis a o reglementa expres.

De asemenea, au considerat ca lipsită de temei, reținerea instanței de apel referitoare la împrejurarea că admiterea acțiunii ar perturba printr-o ingerință nejustificabilă dreptul exclusiv al instanței de control convențional de a acorda o satisfacție echitabilă, de vreme ce, atât calea procedurală, cât și mijloacele de reparație substanțiale sunt regăsite în dreptul intern, iar acțiunea pe care au inițiat-o a pornit chiar de la acestea.

Recurenții-reclamanți au arătat că este nefundamentată și nelegală concluzia instanței de fond, potrivit căreia ar fi solicitat să se stabilească ca fiind ilicit modul de legiferare al puterii legislative.

O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează analiza instanței de apel cu privire la chestiunea diminuării atributelor esențiale ale dreptului de proprietate.

Au susținut recurenții-reclamanți că este nelegală găsirea ca rezonabile și neprejudiciabile de către instanță a limitărilor drastice ale dreptului lor de proprietate, în condițiile în care au probat valoarea practic inexistentă a bunului pe piața liberă, iar pârâții nu au contestat acest aspect și nici nu au făcut proba contrară.

Totodată, au considerat că, în situația în care instanța de apel aprecia ca fiind insuficiente probele pe care le-au adus, aceasta avea dreptul și obligația de a pune în discuție acest aspect și a le indica și a îi obliga să producă în cauză probe pertinente, indiferent de natura lor.

Prin urmare, recurenții-reclamanți au apreciat că atât aplicarea greșită a legii la o situație de fapt atrage casarea unei hotărâri, cât și aplicarea greșită a legii la o situație de fapt incomplet relevată și stabilită în primele două etape procesuale trebuie să beneficieze de același remediu procesual al casării cu indicații de rejudecare, inclusiv în ceea ce privește readministrarea probelor în devoluțiune.

Au precizat că au solicitat instanței de apel să constate că alte eventuale mijloace procedurale, precum acțiunea în răspundere civilă delictuală sau procedura exproprierii, sunt fundamental străine de finalitatea pretențiilor lor și inapte să conducă la rezultatul scontat, din pricina imposibilității absolute și obiective de a se constata o faptă cu potențial prejudiciabil în procesul activității de legiferare, pe de o parte, respectiv, al situației de potențial expropriat ce nu poate demara procedura specifică, potrivit prescripțiilor legii relevante, pe de altă parte.

Recurenții-reclamanți au arătat că prin daună se înțelege, în sens juridic, un prejudiciu direct, o consecință nemijlocită a faptei păgubitoare de care se conexează printr-un raport de cauzalitate. Astfel, premisa situație juridice de față își are izvorul în prevederile unei legi speciale, Legea nr. 10/2001, iar caracterul reparatoriu al acesteia face ca ea să reprezinte un sediu special al răspunderii civile a Statului român pentru faptele abuzive, păgubitoare, la adresa cetățenilor săi, fapte pe care legiuitorul a înțeles să le repare pe această cale.

Caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 face ca această lege să reprezinte un sediu special al răspunderii civile a statului român pentru faptele abuzive, păgubitoare, la adresa cetățenilor ei, fapte pe care legiuitorul a înțeles să le repare pe aceasta cale.

În procedura specială de reparație prevăzute de această lege în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent [art. 1 alin. (2) din lege]; de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură [art. 7 alin. (1) din lege]; dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege [art. 7 alin. (2) din lege]. Recurenții nu s-au găsit în ipoteza ultimei teze normative a art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În egală măsură, legea nu exceptează de la restituirea în natură, pe criteriul categoriei de folosință, al destinației, scopului ori al regimului urbanistic, nicio categorie de terenuri ori construcții, introducând doar unele regimuri juridice de restricție temporară a exercițiului atributelor proprietății pentru unii beneficiari ai legii (menținerea destinației unor spații pe perioadă determinată etc.).

Totodată, au învederat că, în regula generală, prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 prevăd expres că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află, se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Au considerat că situația juridică în care se găsesc este impusă, pe de o parte, de limitele prevederilor legale ale normei reparatorii de care au beneficiat, iar, pe altă parte, de conținutul sarcinilor exorbitante pe care le suferă prin interzicerea de facto și de iure a exercitării tuturor atributelor proprietății, împrejurare de care se lovesc prin aplicare rigorilor legislației urbanistice ce protejează excesiv zona limitrofa a Parcului Herăstrău.

Sub aspectul exercitării atributelor dreptului de proprietate, recurenții-reclamanți au susținut că se găsesc în aceeași situație de fapt cu cea dinaintea restituirii, singurul lucru în plus fiind doar sarcinile fiscale și răspunderile de care nu aveau cum să fie scutiți, restituirea fiind una iluzorie.

Au apreciat că în cauză în mod eronat s-a reținut confuzia privind temeiul de drept al acțiunii și chiar inexistența acestuia, s-a invocat o practică convențională care nu are legătură cu cauza, s-au analizat pretinse afirmații privind procesul legislativ și aplicarea directă a art. 13 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului direct, aspecte ce reprezintă nesocotiri ale prevederilor art. 22 C. proc. civ.

De asemenea, criticând referirile instanței de apel la cauza pilot C. și alții contra României, recurenții-reclamanți arată că lipsa de identitate între bunul preluat abuziv și noul bun restituit nu se poate referi la exercitarea dreptului de proprietate asupra bunului restituit, ci la natura și întinderea obiectului dreptului.

Au mai considerat și că mențiunile privitoare la devoluțiune reținute în motivarea instanței de apel sunt nelegale, atâta vreme cât atât fondul, cât și apelul au fost respinse în tot.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține că în mod nelegal instanța de apel, ca și prima instanță de fond, nu a analizat susținerile privind caracterul iluzoriu al reparației pe Legea nr. 10/2001, considerându-le pur formale și vădit nefondate.

Cu privire la acest aspect pe de o parte se constată că instanța de apel a analizat motivul de apel prin care se susținea această omisiune a primei instanțe de fond, reținând următoarele:

"În acest sens, contrar susținerilor nefondate ale apelanților, după cum rezultă din expunerea de mai sus a considerentelor sentinței, tribunalul a analizat motivele acțiunii referitoare la existența unei privări de proprietate, respectiv a faptului că limitările aduse dreptului lor de proprietate prin faptul că acesta, chiar dacă a fost restituit în temeiul Legii nr. 10/2001, se află însă sub incidența limitărilor aferente faptului că fac obiectul PUG aprobat prin H.C.G.M.B nr. 269/21.12.2000, și PUZ Zone Construite Protejate aprobat cu H.C.G.M.B nr. 279/2000 prelungit.

Curtea constată că, după cum a arătat în expunerea motivului întâi de apel, prima instanță avea a analiza și a analizat măsura în care efectele actelor administrative menționate, care instituie limitări, afectează dreptul de proprietate al apelanților astfel încât acesta ar fi afectat în substanță, iar nu cum susțin apelanții înseși convenționalitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 deoarece prima instanță nu era sesizată cu o contestație formulată împotriva dispoziției prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate al apelanților, în acest cadru putând fi făcută analiza convenționalității aplicării acestei legi și a efectelor sale.

Instanța a analizat din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului existența unei privări de proprietate a apelanților cu privire la "bunul" lor, respectiv dreptul lor nou de proprietate cu privire la acel bun, drept care este cel care a renăscut în temeiul legii de reparație, a reținut că este un"bun actual" și a analizat pretinsa ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunului lor în raport de faptul că, în concret, reclamanții au păstrat dreptul de dispoziție asupra terenului ce le aparține, fiindu-le restrânsă doar posibilitatea de folosire a terenului, ca urmare a regimului urbanistic al acestuia."

Astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță nu putea să analizeze convenționalitatea prevederilor Legii nr. 10/2001, conform pretențiilor reclamanților, deoarece prima instanță nu era sesizată cu o contestație formulată împotriva dispoziției prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate al apelanților, doar în acest cadru putând fi făcută analiza convenționalității aplicării acestei legi și a efectelor sale.

Conformitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului este legată și de susținerile reclamanților privind caracterul iluzoriu al reparației primite în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a mai constatat nefondat acest argument și prin raportare la caracterul nou al dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 10/2001.

Este nefondată critica potrivit căreia conceptul de drept nou de proprietate din cauza Curții Europene a Drepturilor Omului C. nu ar avea legătura cu prezentul litigiu, atâta timp cât dreptul de proprietate al reclamanților este tocmai un astfel de drept nou, care a fost recunoscut prin dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, cu limitările existente la data emiterii acelei decizii, urmare a regimului urbanistic al acestuia de la acea dată.

Faptul că dreptul de proprietate dobândit ca urmare a aplicării legislației reparatorii cum este și Legea nr. 10/2001 este considerat un drept nou de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului rezultă în special din parag. 136 al hotărârii din cauza Curții Europene a Drepturilor Omului C.

Nu sunt contestate în recurs faptul că aceste limitări existau încă de la data emiterii dispoziției de restituire în natură și că recurenții aveau cunoștință despre existența lor, elemente de fapt reținute de către instanțele de fond.

Nu este fondată susținerea că instanțele de fond ar fi "analizat un alt proces decât cel cu care au fost învestite", deci că hotărârea ar conține considerente străine de natura litigiului, prin aceea că ar fi reținut greșit că reclamanții ar fi criticat voința legiuitorului și că ar fi solicitat să se stabilească drept ilicit modul de legiferare.

Aceste considerente reprezintă argumente în analiza susținerilor de bază ale reclamanților, care și-au justificat cererea de chemare în judecată prin aceea că legiuitorul Legii nr. 10/2001 nu ar fi anticipat cazul lor de restituire care i-ar fi dezavantajat raportat la alți beneficiari ai aceleiași legi, prin prezenta cerere urmărindu-se repararea acestei pretinse inechități.

Ca atare, aceste considerente nu sunt străine de natura litigiului, reprezentând contraargumente la cele susținute de către reclamanți, în acest context fiind făcută și analiza legată de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este nefondată susținerea recurenților că instanțele de fond nu au judecat sub cuvânt că nu există norma, deși reclamanții ar fi invocat izvoarele dreptului civil, așa cum sunt recunoscute prin art. 1 alin. (1) și (2) C. civ.

Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) C. civ.:

"(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului.

(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului."

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat:

- în principal, să se dispună constatarea încălcării dreptului de proprietate al reclamanților în legătură cu imobilul situat în București, astfel cum este statuat în Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; obligarea pârâților la plata contravalorii daunelor cauzate de imposibilitatea valorificării corespunzătoare a acestuia, și anume a echivalentului în RON a sumei forfetare de 1.178.361 euro, suma raportată la valoarea expertizei prețuitoare folosită de Uniunea Notarilor Publici la stabilirea impozitelor privind tranzacționarea terenurilor în Municipiul București; obligarea pârâților la plata dobânzii legale datorate asupra sumei prevăzute la petitul 2 începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective;

- în subsidiar, în măsura în care instanța va respinge capătul principal, să se dispună obligarea pârâților la demararea procedurilor de expropriere în ceea ce privește proprietatea imobilului reclamanților situat la adresa din București; obligarea pârâților la îndeplinirea obligațiilor rezultând din petitul 4 sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere până la data realizării efective a măsurilor dispuse de instanța prin hotărârea ce va fi pronunțată; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

Ca atare, reclamanții au invocat în principal încălcarea dreptului de proprietate, cu consecința plății unor despăgubiri, iar în subsidiar exproprierea de fapt a imobilului, în ambele situații făcând trimitere la art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia considerând că terenul dobândit în temeiul Legii nr. 10/2001 nu are nicio valoare din cauza faptului că este afectat de un regim restrictiv de mediu impus de PUZ și de PUG.

Din această perspectivă a și fost analizată cererea de către instanțele de fond.

Recurenții susțin, pe de o parte, că modalitatea încălcării dreptului lor de proprietate nu ar fi reglementată de lege, că astfel nu ar putea invoca niciun temei de drept în vigoare (răspundere civilă delictuală, expropriere) și că instanțele ar fi trebuit să găsească "pe cale pretoriană" o modalitate de reparație pe baza principiilor de drept pe care le-ar fi invocat, iar, pe de altă parte, că "atât calea procedurală cât și mijloacele de reparație" se regăsesc în dreptul intern, așa cum s-ar fi menționat în cererea de chemare în judecată.

Or, potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., invocat de către recurenți, principiile generale ale dreptului se aplică doar în cazurile neprevăzute de lege, când nu există uzanțe și, subsecvent, dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare.

Atâta timp cât recurenții susțin că "atât calea procedurală cât și mijloacele de reparație" se regăsesc în dreptul intern înseamnă că admit faptul că situația de fapt în cauză poate fi încadrată în legea în vigoare sau că există dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare.

În speță nu sunt îndeplinite condițiile pentru temeiurile de drept invocate în acțiune, anume încălcarea dreptului de proprietate, respectiv exproprierea (de fapt), ținând cont că încălcarea pretinsă (afectarea terenului de un regim restrictiv de mediu impus de PUZ și de PUG) nu s-a produs ulterior dobândirii noului drept de proprietate prin dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, atâta timp cât imobilul în cauză era afectat de regimul juridic dat de PUZ și de PUG anterior emiterii dispoziției în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, dacă s-ar presupune că în speță este vorba despre un caz neprevăzut de lege, că nu există uzanțe și dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare, în ceea ce privește principiul de drept invocat, în esență, din cele susținute în recurs rezultă că acesta este reprezentat de dreptul la un tratament juridic egal în situații identice, recurenții considerând că au fost discriminați în aplicarea Legii nr. 10/2001, întrucât au fost dezavantajați din cauza inexistenței normei care să îndrepte situația lor, constând în aceea că terenul restituit este afectat de un regim restrictiv de mediu impus de PUZ și de PUG.

În susținerea acestei inegalități recurenții au făcut trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001 care, pe de o parte, nu le-ar fi permis să obțină despăgubiri sau un alt imobil, ci doar restituirea în natură, iar, pe de altă parte, care prevedeau restituirea imobilului liber de orice sarcini, în cadrul cărora ar intra potrivit recurenților și regimul restrictiv de mediu impus de PUZ și de PUG.

Așa cum corect au reținut instanțele de fond, criticile menționate anterior privind modul de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, la data emiterii dispoziției de restituire a imobilului și la data punerii în posesie cu privire la imobil, trebuiau formulate în cadrul unei contestații care să vizeze aceste măsuri, în cadrul căreia se putea invoca și încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a altor principii de drept pe care recurenții le consideră incidente.

Atâta timp cât nici dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici executarea acesteia prin punerea în posesie a imobilului așa cum era afectat de regimul restrictiv de mediu impus de PUZ și de PUG nu au fost contestate, dreptul de proprietate de care se pot prevala recurenții reclamanți, ulterior acestui moment, nu poate avea decât conținutul pe care l-au dobândit prin dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 așa cum a fost executată.

Ca atare, sub aceste aspecte nu se poate reține vreun motiv de nelegalitate a deciziei atacate.

Ținând cont de cele expuse mai sus, sunt nerelevante motivele de recurs referitoare la greșita interpretare a considerentelor din cauza Curții Europene a Drepturilor Omului C. legate de posibilitatea existenței, în cazul restituirii imobilelor în temeiul legilor speciale de reparație, a lipsei de identitate dintre bunul preluat abuziv și noul bun restituit și la probarea sau nu a diminuării atributelor de proprietate, ce vizează situația de fapt anterioară emiterii dispoziției în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel nu se poate reține nici încălcarea rolului activ al instanței, prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

Referitor la susținerile că ar fi nelegale limitele devoluțiunii reținute în motivarea deciziei atacate, atâta timp cât atât acțiunea cât și apelul au fost respinse în tot, sunt de reținut următoarele.

Sub acest aspect instanța de apel a reținut că «dat fiind faptul că devoluțiunea din prezentul apel este limitată, potrivit prevederilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ. la limitele criticilor formulate, și de faptul că nu s-a mai criticat sentința sub aspectul tuturor aspectelor de fapt referitoare la faptele ilicite ale statului constând în modalitatea de legiferare a Legii nr. 10/2001, Legii nr. 33/2009 și a Municipiului București de a nu expropria proprietatea apelanților, la caracterul daunei încercate, aspectele ce nu au fost criticate prin prezentul apel au trecut în autoritate de lucru judecat și nu pot fi "reiterate" în apel.»

Recurenții nu au arătat ce argumente invocate în fața primei instanțe, dar nemenționate expres în cererea de apel, pe care le consideră esențiale pentru soluționarea cauzei, nu ar fi fost analizate de către instanța de apel cu motivarea menționată anterior, astfel că nu se poate reține vreun motiv de nelegalitate nici sub acest aspect. Mai mult în cadrul soluționării recursului nu s-a reținut că recurenții ar fi formulat vreo critică ce ar fi intrat în autoritatea de lucru judecat, conform celor susținute de instanța de apel și care nu ar putea fi analizată din acest motiv.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6,8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 413A din data de 4 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2018.

Procesat de GGC - GV