ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 619/2020

Ședința publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15.12.2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.3., 5.1., 5.2. teza I și 5.4. ultima teză a primei fraze și teza a II-a; la art. 8.3. ultima teză a primei fraze și teza a II-a, precum și la art. 14.3 din contractul de credit x/09.02.2007 și a clauzelor corespunzătoare din actele adiționale și să oblige pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul de schimb leu-franc elvețian, afișat de B.N.R. la data semnării contractului de credit, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1512/11.03.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 1125A/30.05.2018, prin care a admis apelul, a anulat sentința atacată și a reținut cauza spre soluționarea fondului, sens în care a fixat un nou termen de judecată.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 2145A/31.10.2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3. din contractul de credit în ceea ce privește teza a II-a, respectiv sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare", a respins cererea de a lua act de renunțarea reclamantului la capătul de cerere privind caracterul abuziv și nulitatea clauzei inserate la art. 4.3. din contract și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei din urmă decizii, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, cu privire la clauza cuprinsă în art. 4.3. teza a II-a din contract, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000; a invocat, astfel, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, a susținut că, prin raportare atât la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât și la cele ale art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, dar și la decizia nr. 4685/27.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, clauzele contractuale privitoare la dobânzi și comisioane privesc obiectul și prețul contractului, așa încât sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În opinia recurentei, această excludere nu trebuie interpretată în sensul că B. S.A. se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de instanță, ci în sensul că a informat împrumutații cu privire la existența și întinderea costurilor de creditare, fără a le impune achiziționarea unui anumit produs.

În continuare, a redat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 și art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008 privind contractele de credit pentru consumatori, transpusă în dreptul național prin O.U.G. nr. 50/2010 și a susținut că soluția instanței de apel, în limitele criticate prin memoriul de recurs, este greșită.

Astfel, a arătat că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare au respectat dispozițiile legale în vigoare la data de 09.02.2007, când nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință, cu menționarea formulei de calcul, banca fiind obligată numai să prezinte motivul care ar fi putut conduce la modificarea dobânzii. Sub acest aspect, a apreciat că instanța de prim control judiciar nu a analizat clauza privind dobânda variabilă din perspectiva dispozițiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în vigoare la momentul semnării contractului, ci s-a limitat la a face aprecieri fără susținere în legislația aplicabilă în anul 2007.

Potrivit recurentei, clauza contractuală în discuție nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică, sens în care a făcut trimitere la jurisprudența comunitară pe care o consideră relevantă.

A subliniat recurenta că împrumutatul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului (clauza abuzivă în sensul lit. b) pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000), fiind în posesia tuturor elementelor care puteau avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.

De asemenea, a subliniat că prevederea contractuală privind dobânda variabilă și motivul variației au un caracter inteligibil din punct de vedere juridic, nefiind utilizați termeni ambivalenți sau echivoci, care să reflecte o eventuală rea-credință din partea sa.

În final, a susținut că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară nici cerințelor bunei-credințe, acest criteriu de modificare fiind eliminat din contract începând cu iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele L.I.B.O.R. la 6 luni, aspect reținut și de instanța de apel.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel București.

În ședința de la 22.01.2020, completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Analizând decizia atacată, prin prisma criticii de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că în mod nelegal a analizat și constatat instanța de apel caracterul abuziv al clauzei contractuale vizând dobânda variabilă, atât timp cât aceasta privește obiectul și prețul contractului, așa încât este exceptată de la controlul caracterului abuziv, întrucât este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

În opinia recurentei, această excludere nu trebuie interpretată în sensul că B. S.A. se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de instanță, ci în sensul că a informat împrumutații cu privire la existența și întinderea costurilor de creditare, fără a le impune achiziționarea unui anumit produs.

Înalta Curte subliniază că o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de credit, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, iar dobânda este de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară de creditare.

Într-adevăr, aparent, examenul caracterului abuziv al acestei clauze pare a fi exclus de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă el este posibil în speță, întrucât clauza respectivă, prin care i se permite băncii să modifice rata dobânzii în mod unilateral, nu conferă nicio previzibilitate împrumutatului asupra majorărilor de care este susceptibilă rata dobânzii, nefiind astfel îndeplinită cerința de transparență.

Or, exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci presupune ca fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, aspect reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

În speță, clauza referitoare la dobânda variabilă nu poate fi înțeleasă în mod clar și fără echivoc de consumator, criteriul în funcție de care banca poate să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile (evoluția pieței financiare), fiind greu de evaluat și anticipat, astfel că nu răspunde exigențelor normelor legale evocate mai sus.

Or, așa cum s-a reținut în precedent, limbajul clar și inteligibil nu presupune o exprimare corectă doar din punct de vedere morfologic și semantic, ci implică decelarea facilă și neechivocă a prestațiilor reciproce asumate de părți.

În speță, ceea ce face ca prevederea referitoare la dobânda variabilă să fie ambiguă este omisiunea indicării unui criteriu obiectiv, verificabil, independent de voința băncii. Prin inserarea acestei clauze banca își arogă dreptul discreționar de a stabili criteriile după care variază dobânda, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari care să îi procure profit în orice situație de fluctuație a pieței financiare.

Aceste argumente se regăsesc în esență și în decizia recurată, care apare astfel în concordanță, iar nu în conflict cu textul legal invocat de recurentă.

A mai susținut autoarea căii de atac că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare au respectat dispozițiile legale în vigoare la data de 09.02.2007, când nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință, cu menționarea formulei de calcul, banca fiind obligată numai să prezinte motivul care ar fi putut conduce la modificarea dobânzii.

Astfel, a apreciat că, sub acest aspect, curtea de apel nu a analizat clauza privind dobânda variabilă din perspectiva dispozițiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în vigoare la momentul semnării contractului, ci s-a limitat la a face aprecieri fără susținere în legislația aplicabilă în anul 2007.

Contrar celor susținute de recurentă, curtea de apel, în analiza condițiilor art. 4 din Legea nr. 193/200, a evocat dispozițiile alin. (1) lit. a) paragraful al doilea din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, conform cărora sunt considerate clauze abuzive acelea care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract.

Separat de acest aspect, susținerile recurentei pot reprezenta un criteriu care ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile (și anume evoluția indicilor financiari reprezentând riscul de țară, L.I.B.O.R. ș.a.m.d.), iar nu motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

A mai susținut recurenta că această clauză contractuală nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică, iar determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară nici cerințelor bunei-credințe.

Înalta Curte apreciază că prezumția de bună-credință a fost răsturnată în primul rând prin inserarea în contract a unei clauze echivoce referitoare la dobânda variabilă, fapt care pune ab initio buna-credință sub semnul îndoielii.

Iar dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților trebuie evaluat din dublă perspectivă, juridică și economică.

Pe de o parte, puterea discreționară a băncii de modificare a ratei dobânzii este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, în lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora împrumutatul să poată evalua consecințele economice.

Cu alte cuvinte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparență în modificarea ratei dobânzii.

Inserarea unei astfel de clauze, prin care banca și-a rezervat posibilitatea de a se raporta discreționar la orice indice financiar, fără consultarea prealabilă a împrumutatului, contravine obligației de informare care îi incumbă.

Pe de altă parte, stabilirea unor criterii netransparente are aptitudinea de a prejudicia pe cocontractant, și sub aspectul consecințelor economice produse în patrimoniul celui din urmă, chemat întotdeauna să plătească o dobândă care îi dă băncii dreptul să opteze pentru revizuire fie și doar când îi este favorabilă.

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a apreciat ca fiind îndeplinită și ultima cerință impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la crearea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere lipsa informării adecvate a consumatorului asupra mecanismului în funcție de care se poate modifica dobânda contractuală.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2145A/31.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 martie 2020.