Decizia nr. 1332/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 591/2017 a Tribunalului Mureș

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Corunca prin Primar, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.216.863,28 RON reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a existenței unor sarcini reale asupra terenului în suprafață de 33.591 m.p. situat în com. Corunca, jud. Cluj - teren pentru a cărui cumpărare reclamanta a încheiat Contractul de facilitate de credit nr. x/27.09.2007 cu S.C. B. S.R.L. -, sarcini care nu au fost menționate în Certificatul de urbanism nr. 352 emis la data de 21.09.2007 și în Certificatul de urbanism nr. 353 emis la data de 21.09.2007. A precizat reclamanta că prejudiciul este generat de creditul acordat societății B. S.R.L. și nerecuperat de la aceasta. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, ale art. 31 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, ale art. 21 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală precum și cele ale art. 998-999 din C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 591 din 04.07.2017, Tribunalul Mureș a respins cererea astfel formulată de reclamantă și a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta. Prin decizia nr. 44/A din 31 ianuarie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins apelul astfel promovat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate în apel de Curtea de Apel Târgu Mureș a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând soluția sun următoarele aspecte: Decizia recurată este nelegală, pentru interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor procedurale, în sensul prevederilor art. 488 pct. 5 noul C. proc. civ., respectiv instanța s-a pronunțat cu depășirea limitelor investiri sale, asupra unor aspecte care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților. Mai susține recurenta că au fost greșit interpretate și aplicate și prevederile de drept material conținute de art. 998-999 vechiul C. civ. și art. 6 din Legea 50/1991, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. Dezvoltând aceste critici, se arată că, prin apel, a fost contestată soluția primei instanței cu privire la aprecierea că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței faptei ilicite, respectiv a aspectului că la data emiterii Certificatelor de urbanism în discuție, anul 2007, intimata nu avea cunoștință despre existența traseelor conductelor de gaz care subtraversează terenul ce constituie garanția recurentei-reclamante. Instanța de apel s-a pronunțat cu depășirea cadrului procesual astfel stabilit prin cererea de apel, și cu analiza unor motive care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, asupra legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamanta apelantă - aspect stabilit de instanța de fond și necontestat în apel - și acțiunea intimatei de emitere a certificatelor de urbanism. Afirmă recurenta că modalitatea de stabilire a prejudiciului a fost în mod temeinic explicată prin acțiunea introductivă și el s-a raportat la diferența de valoare dintre oferta fermă de cumpărare, de 550.000 Euro (exclusiv TVA), trimisă de domnii C. și D. prin adresa transmisă către A. în data de 14.11.2014 în cadrul procedurii de faliment a societății B., și suma la care s-a valorificat efectiv terenul - 270.895 Euro (exclusiv TVA) - precum și cheltuielile obligatorii cu executarea silită. Contrar reținerilor instanței de apel - care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților - motivul pentru care nu s-a valorificat terenul la prețul oferit inițial, de 550.000 euro, a fost tocmai existența conductelor de gaz care limitează posibilitatea de utilizare a acestuia. Acest aspect a fost neîndoielnic stabilit prin expertiza efectuată la fondul cauzei. În opinia recurentei, statuările instanței de apel cu privire la diminuarea valorii terenului de la data achiziționării sale și până la vânzarea silită în procedura de insolvență nu au legătură cu obiectul cauzei întrucât recurenta nu s-a raportat, în stabilirea prejudiciului, la valoarea de luare în garanție a terenului, și nici la valoarea de cumpărare a acestuia de către B., ci a solicitat obligarea intimatei la repararea prejudiciului cuantificabil și imputabil acesteia. Refuzul cumpărătorilor inițiali s-a datorat existenței conductelor care modificau parametrii de construire ai terenului. În apel, intimata Comuna Corunca nu a formulat apărări și nu a depus procedural întâmpinare, astfel încât apărările cunoscute recurentei reclamante, și asupra cărora și-ar fi putut exprima poziția, au fost doar cele de la fondul cauzei, etapă procesuală în care nu au fost dezbătute argumentele utilizate de instanța de apel. Raportat la critica potrivit căreia instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material 998-999 C. civ. 1864 și art. 6 din Legea nr. 50/1991, se arată că în mod nelegal și cu ignorarea principiului fundamental nemo auditur propriam turpitudinem allegans au fost validate acțiunile intimatei și s-a considerat că, în cauză, nu există faptă ilicită care să justifice angajarea răspunderii delictuale a Comunei Corunca. Susține recurenta că prin înscrisurile administrate s-au dovedit următoarele elemente: conductele care subtraversau terenul existau în anul 2007, anul emiterii celor două Certificate de urbanism; UAT Corunca s-a înființat în anul 2004 prin lege, iar în anul 2005 s-a finalizat predarea-primirea terenurilor de la Comuna Livezeni (cea din care s-a desprins); conform documentelor aferente PUG-ului din anul 1991 al comunei Livezeni pentru teritoriul satului Corunca, de la acel moment se cunoștea existența stației de uscare gaz și a lucrărilor de extindere a rețelei de transport gaz natural; comuna Corunca nu deținea și nu a depus la dosar planșa desenată aferentă PUG-ului din anul 2002, dar cu toate acestea emitea Certificate de urbanism pentru imobilele din raza ei teritorială și certifica inexistența unor sarcini despre care știa că există, dar a căror poziționare nu a făcut nici un demers să o afle; proiectul pentru PUG-ul aprobat în anul 2008 exista încă din anul 2006, iar în acesta sunt trasate conductele de transport gaz; Comuna Corunca a fost informată constant, în anii 2004-2005, de E. S.A. asupra existenței conductei de transport gaze DN 600 Ernei-Corunca (informările nr. 1174/15.04.2005 - adresată comunei Livezeni de la care s-au preluat terenurile la formarea UAT Corunca -, nr. 767/15.04.2005, nr. 5957/14.09.2004, și Adresa nr. x/28.03.2005). Este criticată decizia instanței de apel și în sensul că s-a reținut în mod eronat prin aceasta, în favoarea pârâtei, că cele două certificate de urbanism emise greșit ar fi fost emise în baza planurilor urbanistice existente în vigoare la data emiterii lor. Afirmă recurenta că obligația comunei Corunca era aceea de a actualiza planurile urbanistice astfel încât informațiile pe care le furnizează solicitanților cu privire la elementele obligatorii ale certificatului de urbanism să corespundă adevărului. Evident că, în emiterea certificatului de urbanism, autoritatea locală va ține cont de prevederile planurilor urbanistice însă, dacă aceasta era informata asupra existenței unor limitări de construcție ori servituți care grevează terenul pentru care se solicită certificatul, avea obligația să informeze asupra acestora. Mai mult, potrivit art. 46 din Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, autoritățile locale au obligația de a actualiza PUG-urile cel puțin o dată la 5-10 ani; or, în cazul de față, intervalul de 5 ani era depășit, iar actualizarea se impunea cu atât mai mult cu pârâta știa despre existența servituților existente. Mai arată recurenta că cel puțin cu trei ani înainte de emiterea certificatelor de urbanism au existat conductele care atrag regimul special de distanță a construcțiilor, iar corespondența referitoare la necesitatea obținerii avizelor din partea operatorilor din sectorul de transport gaze naturale cu autoritatea locală, prezumtiv a început încă din anul 2003. De asemenea, se reproșează instanței de apel că în mod greșit a validat culpa autorității locale intimate, de a nu-și fi actualizat și reglementat corect și complet documentele urbanistice, și i-a eliminat răspunderea pentru o omisiune "grosolană" în executarea unei obligații pe care aceasta o are potrivit legii. Astfel, se solicită instanței de recurs să constate că probele existente la dosarul cauzei sunt suficiente și legal administrate pentru aplicarea corectă a dispozițiilor legale ignorate de instanțele de fond. Aceste argumente sunt circumscrise greșitei aplicări a dispozițiilor de drept material, anume încălcarea obligației legale de emitere a unei informări corecte asupra situației juridice a terenului, obligație stabilită prin art. 6 din Legea 50/1991 prin raportare la dispozițiile art. 999 C. civ. 1864.

Apărările formulate în cauză: U.A.T. Comuna Corunca a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Se arată că este de principiu neîntemeiată formularea unor pretenții în baza, sau în urma emiterii unui act administrativ nelegal, invocând ca și temei de drept dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală. O răspundere patrimonială în coordonatele descrise, în speță, de recurenta reclamantă este reglementată de Legea nr. 554/2004, și constituie o răspundere administrativ-patrimonială, neconfundându-se cu răspunderea civilă delictuală datorită particularităților sale impuse de normele dreptului administrativ. Se mai arată că, și dacă se face abstracție de cele arătate, soluționarea cauzei nu poate avea loc fără a ține seama de perioada în care a avut loc acordarea creditului (în plină perioadă de boom imobiliar) și de contextul economic (fiind cunoscută practica generalizată a băncilor în acele vremuri, de a acorda credite pentru investiții imobiliare exclusiv în anticiparea creșterii prețului imobilelor constituite ca și garanție). Toate dovezile din dosar confirmă această situație. Pe de altă parte, se subliniază că nu a existat vreodată raport juridic, civil sau administrativ, delictual sau de orice altă natură, între banca reclamantă și unitatea administrativ-teritorială intimată. Certificatele de urbanism nr. x din data de 21.09.2007 și nr. 353 din aceeași dată au fost emise persoanelor fizice F. și G., iar scopul declarat de aceștia pentru care urma a se utiliza actul administrativ respectiv, era înstrăinarea terenului. Dacă vânzătorii sau, eventual, cumpărătorul ar fi apreciat că s-a cauzat un prejudiciu cu ocazia vânzării pentru care au obținut acel act, aceștia avea dreptul de a acționa împotriva emitentului actului. Creditul acordat de bancă a reprezentat un debit al societății cumpărătoare, o plată efectuată de aceasta. Dacă s-ar fi apreciat că există un prejudiciu reprezentat de diferența între prețul plătit de societate, în urma inducerii în eroare prin emiterea celor două acte administrative în privința bunului achiziționat, și valoarea reală a bunului achiziționat, cu siguranță s-ar fi formulat acțiune în răspundere administrativ-patrimonială de către lichidatorul judiciar. Însă, în urma închiderii dosarului de insolvență, nu poate fi angajată răspunderea vreunei persoane pentru eventualele prejudicii cauzate societății cu ocazia achiziționării terenului, prin actele emise pentru acea operațiune. Se mai arată că, din adresa emisă de E. cu nr. x/02.06.2016 se poate reține că conducta de transport gaze naturale DN 600 Ernei - Corunca Fir 1 a fost pusă în funcțiune în anul 1996, însă SNTGN E. S.A. a avizat documentația privind PUG al comunei Corunca prin avizul nr. x/01.07.2008, în baza căruia au și fost transpuse pe planurile transmise de Primărie obiectivele E. de pe teritoriul administrativ al comunei. Așadar, doar începând cu anul 2008 rețelele tehnico-edilitare aparținând E. au fost preluate în planurile de urbanism și amenajare a teritoriului. In condițiile în care în documentele urbanistice în baza cărora au fost eliberate certificatele de urbanism în discuție, în anul 2007, nu erau evidențiate traseele conductelor de gaz, nu se poate reține o conduită omisivă din partea pârâtei. Este real că la dosarul cauzei au fost depuse mai multe informări, din perioada 2004-2005, transmise de E. pârâtei în legătură cu autorizarea executării lucrărilor de construcție în zona în care există obiective/sisteme din sectorul gaze naturale, în situația în care în perimetrul unității administrativ-teritoriale există asemenea obiective, fără ca în aceste adrese să se facă vreo referire concretă la obiectivele existente în perimetrul comunei sau la traseele conductelor de gaz care traversează comuna.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 44A din 31 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. A fost stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative. Una dintre aceste limite este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice. Pe de altă parte, este necesar a fi amintit principiul legalității căilor de atac, astfel cum este consacrat prin dispozițiile art. 457 alin. (1) din C.pr.cviv., normă conform căreia "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". În lumina exigențelor care rezidă din menționatele reglementări legale imperative, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize în această etapă procesuală criticile expuse de recurentă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare. A.Înalta Curte constată că, prin primul motiv de recurs, se reproșează instanței de apel că s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu au făcut obiectul apelului, procedând astfel contrar prevederilor art. 14, 22, 397 și 477 din C. proc. civ. În acest context, se susține - subsumat motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - că a fost contestată, în apel, aprecierea primei instanțe în sensul că nu s-a făcut dovada faptei ilicite, anume a împrejurării că la data emiterii certificatelor de urbanism în discuție intimata nu avea cunoștință de existența traseelor conductelor de gaz care subtraversează terenul luat în garanție de reclamanta recurentă. Raportat la critica astfel formulată de parte, instanța de prim control judiciar a depășit cadrul procesual, analizând aspecte care nu au fost puse în discuția părților, anume legătura de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamanta recurentă și acțiunea pârâtei intimate de emitere a certificatelor de urbanism. Relativ la aprecierile instanței de apel privind diminuarea valorii terenului de la data achiziționării și până la data vânzării silite în procedura de insolvență a S.C. B. S.R.L., consideră recurenta că nu au legătură cu obiectul cauzei întrucât partea nu s-a raportat niciodată la valoarea de luare în garanție a imobilului și nici la valoarea la care el a fost cumpărat de societatea comercială împrumutată. Precizează recurenta că "modalitatea de stabilire a prejudiciului solicitat" a fost explicată clar prin acțiunea introductivă, în sensul că acesta este reprezentat de diferența de valoare dintre oferta fermă de cumpărare - de 550.000 euro trimisă de numiții C. și D., conform adresei din data de 14.11. 2014 - și suma la care a fost ulterior valorificat terenul, precum și că au fost analizate anumite aspecte pe care recurenta ar fi putut să le combată dacă ele ar fi fost puse în discuție de instanța de apel. Criticile astfel susținute de recurentă sunt vădit nefondate, ele fiind formulate cu negarea, în mod nejustificat, a conținutului motivelor de apel care se regăseau în propria cerere, motive care au determinat - corespunzător prevederilor art. 477 alin. (1) raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. - obligația instanței de prim control judiciar de a verifica legalitatea și temeinicia sentinței apelate nu numai relativ la constatarea făcută de prima instanță în sensul că nu are caracter ilicit fapta imputată pârâtei prin cererea de chemare în judecată, ci și în privința necesității reevaluării situației de fapt prin prisma ansamblului elementelor evocate de partea apelantă-recurentă (în capitolul intitulat "aspecte prealabile" expus la filele x din cererea de apel) și a celor 2 elemente ale răspunderii civile delictuale care au fost lăsate neanalizate de instanța fondului - anume vinovăția pârâtei intimate și legătura de cauzalitate între fapta ilicită imputată și prejudiciul invocat de reclamanta apelantă -, în privința acestui din urmă aspect fiind dezvoltate critici explicite la filele x din cererea de apel. Deși recurenta afirmă că a învestit instanța de apel să realizeze exclusiv o analiză referitoare chestiunea caracterului ilicit al faptei imputate părții pârâte, și că instanța ar fi analizat, fără a fi fost învestită și fără a pune în discuția părților, elementul privind legătura de cauzalitate, contrariul acestei susțineri reiese cu evidență din critica ce se regăsește la pct. (31) al motivelor de apel - dosar apel - al cărei conținut este următorul " Raportul de cauzalitate - în cauza dedusă judecății, instanța va observa că, pe baza unei analize sistematice a probelor care descriu starea de fapt, se conturează premisele unui raționament logico juridic de natură să ofere răspunsul la problema cauzalității, care indică drept izvor al cauzalității, în speță, fapta ilicită a intimatei. Independent de teoria cauzalității îmbrățișată de instanță (cea a echivalenței condițiilor sau cea a cauzei adecvate) va constata că, în speță, fapta intimatei pârâte este cea care a produs prejudiciul recunoscut de Tribunal". Astfel, nu se poate reține că recurenta nu a avut cunoștință de un aspect litigios căruia ea însăși i-a conferit acest caracter prin includerea în criticile din cererea de apel. Se cuvine a fi observat că recurenta a invocat prin cererea de apel (pg. 11) chiar existența viciului procedural al necercetării în întregime a fondului, prin prisma neanalizării de către instanța fondului a tuturor celor patru condiții necesare angajării răspunderii civile delictuale, și a solicitat în acest context să se pronunțe o soluție de anulare a sentinței și trimitere a cauzei spre rejudecare spre a se realiza o evaluare și în privința celor două condiții neanalizate. Or, prin criticile astfel formulate, în mod neechivoc s-a realizat învestirea instanței de prim control judiciar spre a evalua legalitatea și temeinicia soluției prin care prima instanță statuase în sensul că a devenit inutil să analizeze cele două condiții la care apelanta s-a raportat, ca urmare a constatării că nu s-a dovedit caracterul ilicit al faptei imputate pârâtei și a împrejurării că răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată numai în cazul întrunirii cumulative a tuturor celor patru condiții specifice acestei forme de răspundere civilă. Corespunzător acestor limite ale învestirii, instanța de apel a constatat că nu este întemeiată critica potrivit căreia prima instanță nu ar fi cercetat în întregime fondul litigiului (apreciere în privința căreia nu există vreo critică în recurs) și că, astfel, nu se justifică adoptarea unei soluții de anulare a sentinței și trimitere a cauzei spre a fi rejudecată în primă instanță. Subsecvent tranșării acestui aspect, instanța de apel a procedat la evaluarea condiției legăturii de cauzalitate prin prisma argumentelor pe care partea apelantă a înțeles să le evoce. Ca atare, nu există temei spre a se reține că instanța de apel ar fi depășit limitele învestirii sale, ori că s-ar fi pronunțat asupra unor chestiuni de care recurenta nu a avut cunoștință, spre a le putea combate formulând concluzii sau apărări în privința lor. Aprecierea instanței în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în vederea evaluării condițiilor privind vinovăția și legătura de cauzalitate, este expresia deliberării asupra cererii de apel - cerere în privința căreia părțile au avut posibilitatea de a formula, până la momentul închiderii dezbaterilor, puncte de vedere, cereri și apărări corespunzătoare întregului ei conținut -, iar deliberarea este o etapă secretă a procesului în cadrul căreia, în conformitate cu prevederile art. 395 alin. (1) și art. 480 alin. (1)-(3) raportat la art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., instanța era ținută a se pronunța asupra căii de atac corespunzător tuturor criticilor prin care aceasta era susținută. Cererea de apel are caracter unitar, astfel că ar fi fost lipsită de suport legal o soluție prin care judecata ei ar fi fost fragmentată în sensul în care s-ar fi procedat la reluarea dezbaterilor pentru a fi puse în discuție criticile care priveau aspecte de fond ale pricinii, după ce instanța ar fi adoptat o soluție parțială de respingere a acelor motive de apel care propuneau o soluție de anulare a sentinței atacate. Tot astfel, considerentele expuse de instanța de apel în contextul evaluării legăturii de cauzalitate între fapta imputată (de reclamantă) intimatei pârâte și prejudiciul suferit de recurenta reclamantă exprimă raționamentul avut în vedere cu ocazia reevaluării probelor și a situației de fapt, în etapa de deliberare asupra cererii de apel, neexistând obligația instanței judecătorești de a pune în discuție contradictorie și publică acest demers analitic ce constituie expresia judecății însăși asupra temeiniciei și legalității cererilor și apărărilor ce au susținute în cadrul dezbaterilor publice și contradictorii. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurentă în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. B.Prin cel de-al doilea motiv de recurs - circumscris cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - se susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 998-999 din C. civ. 1864, cele ale art. 6 alin. (1) din Legea 50/1991, precum și principiul general de drept nemo auditur propriam turpitudem allegans. Este criticat, în acest context, demersul instanței de apel de a avea ca reper, în raționamentul adoptat, împrejurarea dacă la data de 21.07.2007 - când au fost emise certificatele de urbanism cu nr. x - intimata pârâtă cunoștea existența și poziționarea conductelor de gaz care subtraversau terenul pentru care au fost emise respectivele certificate. Raportarea la respectivul reper în analiza referitoare la situația litigioasă dedusă judecății nu reliefează însă, prin ea însăși, un aspect de greșită aplicare a normelor de drept material și a principiului general de drept pe care recurenta le-a invocat. În condițiile în care situația premisă pe care reclamanta însăși a evocat-o prin cererea de chemare în judecată a fost aceea că unitatea administrativ teritorială pârâtă a săvârșit o faptă ilicită emițând cele două certificate de urbanism fără a menționa în ele faptul că terenurile pentru care au fost emise erau subtraversate de conducte de gaze, și că pârâta a fost în culpă pentru întocmirea și eliberarea respectivelor acte juridice care au avut un rol determinant pentru acordarea ulterioară, de către reclamantă, a unui credit în sumă de 1.834.000 euro (terțului S.C. B. S.R.L. care ulterior a intrat în procedura falimentului), reperul menționat la care instanța de apel s-a raportat apare ca fiind conform exigențelor art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 478 alin. (1) din C. proc. civ. - norme procedurale care dau expresie principiilor generale de drept privind disponibilitatea în procesul civil și necesitatea ca în calea de atac să nu se devolueze în limitele mai largi decât cele în care s-a purtat judecata în primă instanță. Înalta Curte notează că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta face referire la probe administrate în cursul procesului (înscrisuri), afirmând că prin acestea a dovedit susținerile sale în sensul că UAT Corunca avea cunoștință de existența conductei de transport gaze DN 600 Ernei-Corunca. Prin evocarea acestor dovezi, partea tinde a infirma a situația de fapt reținută de instanța de apel și, concomitent, a determina o reevaluare a probelor administrate în precedentele etape procesuale, cu consecința stabilirii în recurs a unei situații noi care să coincidă cu cea descrisă de recurentă. Or, în raport de prevederile imperative ale art. 488 din C. proc. civ., un asemenea demers de reevaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat este incompatibil cu judecata în recurs, în această cale de atac extraordinară fiind posibil a se realiza exclusiv un control referitor la aspecte de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar, prin raportare la situația de fapt ce a fost deja stabilită în precedenta etapă procesuală. În consecință, Înalta Curte nu va analiza argumentele recurentei relative la conținutul și forța doveditoare a înscrisurilor la care face astfel referire. Mai susține recurenta că instanța de apel a reținut eronat în favoarea pârâtei faptul că aceasta din urmă a emis certificatele de urbanism în baza planurilor urbanistice ce erau în vigoare la data emiterii celor dintâi, respectiv a PUG - ul comunei Livezeni aprobat în anul 2002. Și această susținere este una prin care se contestă situația de fapt reținută, astfel că ea nu poate fi analizată din aceleași considerente expuse în precedent. În ce privește afirmația recurentei în sensul că "obligația comunei Corunca era aceea de a actualiza planurile urbanistice astfel încât informațiile pe care le furnizează solicitanților cu privire la elementele obligatorii ale certificatului de urbanism să corespundă adevărului", trebuie observat că aceasta este formulată cu neobservarea limitelor în care s-a realizat judecata în precedentele etape procesuale, recurenta tinzând a atribui un conținut extins faptei ilicite pe care a înțeles să o impute părții pârâte prin cererea de chemare în judecată. Fapta imputată a fost aceea de a fi eliberat, în anul 2007, cele 2 certificatele de urbanism fără a include în conținutul lor mențiuni complete referitoare la regimul juridic, regimul economic și regimul tehnic al terenurilor, pretinzându-se că avea cunoștință pârâta de existența conductei de gaze din informările făcute prin adresele trimise de E.. Nu s-a imputat pârâtei, anterior, fapta a nu fi actualizat planurile urbanistice în termenul de 5-10 ani stabilit prin art. 46 din Legea 350/2001. În absența unei legale învestiri spre a analiza dacă intimata pârâtă a încălcat obligația legală de a actualiza planurile urbanistice care au stat la baza emiterii, în anul 2007, a certificatelor de urbanism, și ținând seama de exigențele impuse prin art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., instanța de apel nu putea statua cu privire la existența și respectarea (sau nerespectarea) de către UAT Corunca a unei asemenea obligații. Ca atare, din perspectiva criticii astfel susținute de recurentă, nu se poate constata că instanța de apel ar fi încălcat principiul de drept nemo auditur propriam turpitudem allegans reținând o situație de fapt considerată favorabilă părții adverse, pentru că în fundamentarea acestei critici recurenta s-a raportat greșit la o conduită a pârâtei care nu a fost reclamată ca ilicită în fața instanțelor de fond și apel. Concluzia instanței de apel în sensul că certificatele de urbanism trebuie să conțină acele mențiuni care se regăsesc în planurile de urbanism în vigoare ilustrează o corectă interpretare și aplicare a art. 6 alin. (1) din Legea 50/1991- în forma în vigoare la data emiterii certificatelor - care prevede că "Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autoritățile prevăzute la art. 4, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate și aprobate potrivit legii, fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării și stabilesc cerințele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcție de specificul amplasamentului, precum și lista cuprinzând avizele și acordurile legale, necesare în vederea autorizării." Din economia normei enunțate reiese cu evidență că autoritățile competente au obligația de a întocmi și elibera certificatul de urbanism "în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate și aprobate potrivit legii", fiind astfel neîndoielnică voința legiuitorului de a permite includerea în actele juridice din această categorie numai a informațiilor care au parcurs integral procedura de avizare și aprobare stabilită de lege. În raport de exigențele legale astfel stabilite, nu se poate reține că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a art. 6 alin. (1) din Legea 50/1991 prin aceea că a apreciat că nu se includ în categoria surselor de documentare, limitativ stabilite prin această normă, informațiile pe care E. S.A. le-a transmis pârâtei intimate prin corespondența (adresele) invocată de reclamanta-recurentă ori prin proiectul care s-a întocmit în anul 2006 în scopul aprobării ulterioare a unui nou Plan de urbanism General - aceste înscrisuri neavând ansamblul însușirilor imperativ cerute de această norma juridică. Astfel cum s-a reținut în precedent, fundamentul controlului de nelegalitate posibil a fi realizat în etapa recursului îl constituie situația de fapt reținută de instanța de apel, neputând constitui un astfel de fundament o situație de fapt diferită pe care partea recurentă înțelege să o descrie. În consecință, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al criticilor pe care recurenta le formulează pornind de la premisa eronată că situația de fapt este una diferită de cea stabilită prin decizia recurată, anume criticile prin care se susține: că intimata avea cunoștință că terenurile erau subtraversate de conducta de transport gaze; că intimata era informată asupra unor limitări de construcție determinate de servituți care grevau terenurile; că exista conducta de gaze cu mai mult de 3 ani anterior emiterii certificatelor de urbanism. Având în vedere aceste considerente, se constată caracterul nefondat al susținerilor recurentei relative la incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în sensul că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 998-999 C. civ., a art. 6 alin. (1) din Legea 50/1991 și a principiului de drept nemo auditur propriam turpitudem allegans. Față de concluziile reținute și de dispozițiile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea, ca nefundat, a recursului astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate în precedent. PENTRU ACESTE MOTIVE,