ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 543/2018

Ședința publică din data de 27 februarie 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 20 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., să se dispună, în principal:

I. stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit nr. x/02.03.2007 la valoarea de la data încheierii contractului de credit (2,1058 LEU/CHF); obligarea pârâtei la compensarea sumelor achitate în plus de împrumutat (urmare a diferențelor de schimb valutar) în valoare totală de 94.356,16 RON, respectiv de 44.807,75 CHF (valoare rezultată prin raportare la cursul CHF-LEU de la data încheierii contractului de credit - 2 martie 2007 - 2,1058 LEU/CHF) cu ratele rămase de achitat și diminuarea corespunzătoare a debitului de rambursat, precum și restituirea sumelor rămase ca urmare a compensării.

II. În subsidiar, să se dispună conversia creditului din CHF în RON și denominarea în moneda națională a plăților datorate în temeiul contractului de credit nr. x/02.03.2007 (la cursul valutar de la data încheierii contractului - 2,1058 LEU/CHF); compensarea sumelor achitate în plus (urmare a diferențelor de schimb valutar) în valoare totală de 94.356,16 RON, respectiv de 44.807,75 CHF (valoare rezultată prin raportare la cursul CHF-LEU de la data încheierii contractului de credit - 2 martie 2007 - 2,1058 RON/CHF) cu ratele rămase de achitat și diminuarea corespunzătoare a debitului de rambursat, precum și restituirea sumelor rămase ca urmare a compensării.

III. să se constate caracterul abuziv și leonin al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/02.03.2007 și din actele adiționale aferente:

1.1. clauzele care permit băncii modificarea ratei dobânzii în mod unilateral și care prevăd caracterul variabil al dobânzii de la art. 1.2, art. 5.1, art. 5.3, art. 5.4, art. 6.2 și art. 7.3 din contractul de credit, respectiv art. 1.1 din actul adițional nr. x/09.06.2009;

1.2. clauzele care prevăd comisioanele abuzive, cheltuielile și despăgubirile stabilite de bancă în sarcina împrumutatului și a garantului de la art. 1.3 lit. b), c), d), e) și art. 9.7 din contractul de credit;

1.3. clauzele care prevăd cursul și riscul valutar de la art. 2.2 și art. 6.3 din contractul de credit;

1.4. clauzele care prevăd cazurile de neîndeplinire a contractului de către împrumutat/garant și rezilierea de plin drept a contractului de la art. 7.1 lit. k), m). n), o) și art. 7.2 din contractul de credit;

1.5. clauzele care instituie diverse obligații în sarcina împrumutatului și a garantului, precum și clauzele stabilite în mod arbitrar față de împrumutat, exclusiv în favoarea băncii, de la art. 6.5, art. 9.6 și art. 9.14 din contractul de credit;

1.6. clauza care prevede renunțarea garantului la beneficiul de diviziune și discuțiune de la art. 9.8 din contractul de credit.

IV. ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate la pct. III, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze și să se dispună eliminarea lor din contractul de credit, actele adiționale și anexele aferente; obligarea băncii la recalcularea, respectiv calcularea sumelor datorate de împrumutat ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze și compensarea sumelor achitate de împrumutat cu debitele rămase de plată după recalculare, respectiv constatarea efectuării plăților în avans de către împrumutat și diminuarea corespunzătoare a debitului de rambursat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1, art. 2, art. 4, art. 6, art. 13 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, art. 5 și art. 966 C. civ. din 1864, art. 11 și art. 1238 alin. (1) C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 și art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 250/PI/LP din 23 februarie 2016, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la 31 martie 2016, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 6999 din 21 iunie 2016, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a respins excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor contestate; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 1.2, art. 5.1, art. 5.3, art. 5.4, art. 6.2 și art. 7.3 din contractul de credit nr. x/02.03.2007, respectiv art. 1.1 din actul adițional nr. x/09.06.2009 privind modificarea ratei dobânzii în mod unilateral și variabilitatea marjei dobânzii în funcție de decizia băncii și a dispus eliminarea acestor clauze din contract; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. b), c), d), e) și art. 9.7 din contractul de credit nr. x/02.03.2007 și a dispus eliminarea acestor clauze; a obligat pârâta la calcularea sumelor datorate de reclamanți ca urmare a clauzelor declarate nule; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A., prin care a solicitat admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiași sentințe au declarat apel și reclamanții A. și B., prin care au solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 23 ianuarie 2017, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1076/A din 9 octombrie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis apelurile declarate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 250/PI/LP din 23 februarie 2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. în sensul că: a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5.1, art. 5.3, art. 5.4, art. 6.2 și art. 7.3 din contractul de credit nr. x/02.03.2007 privind modificarea ratei dobânzii în mod unilateral și variabilitatea marjei dobânzii în funcție de decizia băncii și a dispus eliminarea acestor clauze din contract; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. b), c), d), e), art. 6.3 alin. (2) și (3), art. 7.1 lit. k), m), n), o), art. 7.2, art. 9.6, art. 9.7 și art. 9.14 din contractul de credit nr. x/02.03.2007 și a dispus eliminarea acestor clauze din contract; a obligat pârâta la recalcularea sumelor datorate de reclamanți ca urmare a declarării nulității acestor clauze și diminuarea corespunzătoare a debitului de rambursat; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, recurenții-reclamanți nu au indicat motivele de casare pe care își întemeiază recursul.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș la 27 noiembrie 2017.

Tribunalul Timiș a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind înregistrat la 21 decembrie 2017.

Intimata-pârâtă C. S.A. nu a depus întâmpinare la recurs.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1076/A din 9 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2018.