ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 652/2018

Ședința publică din data de 01 martie 2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor din contractul de împrumut în valoare de 101.689 CHF pe o durată de 42 de luni în vederea achitării unui alt credit acordat de aceeași bancă, clauze referitoare la moneda de rambursare a creditului cuprinse în art. 2.4, art. 1.1 lit. a), art. 4.1, 4.2., 4.6, teza a III a, art. 5.9, teza a II-a, din condițiile speciale ale contractului, art. 4.7.6., 4.7.10., art. 6.2.1 - 6.2.3., art. 6.4.1., 6.4.7, 7.4.1, 7.4.2 din condițiile generale ale contractului, art. 2.14 din actul adițional încheiat la 20.05.2009, art. 2.15 din actul adițional din 18.05.2010, art. 2.3.1 ultimul paragraf, art. 2.16 din actul adițional încheiat la 12.09.2011, solicitând în esență să se constate conversia creditului în RON, la cursul valutar CHF- leu de la data încheierii contractului.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca în ipoteza admiterii solicitării reclamantei, conversia creditului să se realizeze la cursul CHF - leu de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condițiilor de cost/rambursare a creditului în RON astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării creditului.

La data de 15.01.2015 reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru suferințele de ordin psihic pe care le-a îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentința civilă nr. 7152/15.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a Civilă s-a luat act de renunțarea pârâtei reclamante B. S.A. la judecata cererii reconvenționale și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

A. a declarat apel împotriva acestei sentințe solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Apelanta a formulat o cerere de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. C- 186/2015 aflat pe rolul CJUE, iar Curtea a respins ca neîntemeiată această cerere, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 213A din 02 februarie 2017 a respins apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 7152 din 15.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata B. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 213A din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 15.05.2017 la Curtea de Apel București.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul acestor dispoziții legale, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În susținerea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 17, 25 și 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea caracterului toxic, defectuos, neconform, nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Recurenta-reclamantă arată că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă fără echivoc faptul că defectele produselor financiare contractate nu au fost aduse la cunoștință, ci au fost ascunse cu viclenie. În plus, răspunderea pentru vicii este o răspundere obiectivă, întemeiată pe riscul de daună. Citează dispozițiile art. 25, 27 din Codul consumului și art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992.

Se arată că la aprecierea caracterului toxic al acestor produse și a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de contracte nu trebuie luată în considerare rațiunea economică sau oportunitatea pentru care banca a pus în vânzare produsul de creditare ce face obiectul acestei cauze, ci trebuie analizat dacă, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest față de clienții săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienții au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate (raportată atât la informațiile disponibile, cât și Ia perioada de reflecție) de a aprecia impactul contractării creditului pe parcursul duratei creditului (15-30 de ani).

Se critică decizia instanței de apel, în sensul că analizând caracteristicile produselor financiare, instanța se limitează în mod greșit la prestația efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omițând însă, cu bună-știință, obiectul prestației, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Produsul achiziționat de la Bancă (creditul), în forma ce ne-a fost propusă, anume în franci elvețieni (CHF) aduce grave atingeri intereselor legitime ale consumatorilor, provocând pierderi semnificative față de faptul că, deși la momentul contractării creditului în CHF, acesta era promovat ca fiind un produs extrem de sigur, cu un grad de apreciere față de leu insignifiant, la acest moment, reclamanta fiind în situația în care trebuie să achite rate de două ori mai mari, față de faptul că leul s-a depreciat în raport cu francul elvețian cu peste 100%.

Contrar celor reținute de Curtea de Apel București, lămuritoare în acest sens sunt dispozițiile art. 17 din Codul consumului, art. 12 din O.G. nr. 21/1992 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, texte de lege care stabilesc în mod clar obligația pe care o au profesioniștii, în ipoteza în care au livrat sau au prestat produse, respectiv servicii defectuoase, de a repara, a înlocui sau a reface produsele, respectiv serviciile prestate.

În cazul de față, întrucât reclamantei i-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum și cel creat de servicii ne corespunzătoare furnizate de prestator - instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului și, odată constatat faptul că pârâta a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige pe pârâtă să înlocuiască obligația de restituire a creditului acordat în CHF cu obligația restituirii acestuia în LEU, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale indicate în prezentul motiv de recurs recurenta-reclamantă arată că instanța de apel reține în mod eronat faptul că produsul de creditare în CHF nu este un produs toxic. Nu există nici un text de lege care să excludă aplicarea prevederilor referitoare la produsele defectuoase pentru serviciile sau produsele financiare.

În plus, tot instanța de apel apreciază că tocmai ignorarea variației cursului valutar de către subsemnata nu transformă creditul în CHF într-un produs toxic.

Se mai susține încălcarea gravă a principiului "ubi lex non distinguit nec nos dhtinguere debemus". In condițiile în care normele legale invocate stabilesc în termeni extrem de clari faptul că produsele/serviciile ce sunt defectuoase trebuie să fie înlocuite, fără a exclude de la aplicare contracte le de credit, consideră că ne aflăm în mod cert în fața unei încălcări a art. 17, 25, 27 din Codul consumului și art. 12 și 15 dii O.G. nr. 21/1992.

În sensul celor învederate mai sus vin și prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000 fiind evident că atâta timp cât Codul consumului, respectiv O.G. nr. 21/1992 nu conțin derogări de la aplicare în privința contractelor de credit, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază important să arate că, la momentul la care a încheiat contractele de credit, băncii îi revenea obligația de informare, consiliere și avizare a consumatorilor, conform legislației în vigoare la acel moment, obligație pe care banca și-a nesocotit-o. Obligația de informare, consiliere și avizare cu privire la riscul valutar a existat la momentul încheierii contractelor atât în dreptul intern, cât și în actele normative adoptate la nivelul Uniunii Europene, precum și în jurisprudența CJUE.

Restituirea sumei creditului la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligației de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaților.

Instanțele de fond ar fi trebuit să aibă în vedere și conjunctura încheierii contractelor, caracteristica principală a creditului în CHF, respectiv riscul valutar raportat la această monedă, modalitatea de promovare a acestor produse bancare precum și încălcarea obligațiilor de informare, consiliere și avertizare de către banca pârâtă.

De asemenea, se arată că, nu se poate reține nici motivarea instanței de apel în sensul că neconformitatea unui serviciu nu se poate raporta la aspecte ulterioare prestării sale, precum fluctuațiile cursului valutar, care au intervenit la o perioadă de timp de câțiva ani de la data virării sumelor în conturile reclamanților câtă vreme criticile reclamantei au vizat produsul financiar defectuos acordat la momentul încheierii contractului. O astfel de interpretare reprezintă de fapt o nouă gravă adăugare a lege și de încălcare a principiului potrivit căruia ubi lex non distinguit nec nos distinguere dejbemus.

În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-reclamantă susține acest motiv de recurs prin prisma a trei aspecte.

Primul este legat de faptul că, clauza nu a fost negociată direct cu reclamanta, condiția fiind îndeplinită întrucât contractele încheiate cu pârâta sunt contracte de adeziune, în care clauzele sunt pre-formulate și incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor, fiind impuse de către bancă împrumutaților.

În ceea ce privește aspectul legat de încălcarea exigențelor bunei-credințe, recurenta-reclamantă arată că este evident faptul că pârâta nu se putea aștepta în mod rezonabil, în cazul unei negocieri individuale, bazate pe informarea corectă și completă și pe consultarea și avertizarea consumatorilor de către bancă asupra implicațiilor reale ale acordării creditului în CHF, ca reclamanta să accepte o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt după contractarea creditelor.

Neexecutarea obligațiilor arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și reiterate în fața instanței de apel, ce reveneau băncii anterior momentului încheierii contractului, a făcut imposibilă înțelegerea la acel moment de către reclamantă a riscurilor pe care un credit în CHF le prezenta, element ce evidențiază reaua-credință cu care a acționat banca la momentul la care a impus acordarea creditului în CHF.

În ceea ce privește nerespectarea obligației de informare, deși prima instanță și apoi instanța de apel au pornit de la o premisă corectă, reținând că informarea, în faza precontractuală, trebuie să permită consumatorului să înțeleagă obligațiile pe care le va asuma astfel încât decizia de încheiere a contractului să corespundă nevoilor sale, afirmațiile ulterioare conform cărora este evident pentru orice consumator mediu avizat că prin contractarea unui credit într-o monedă străină acesta a acceptat în curoștință de cauză posibilitatea variației cursului valutar, deoarece variația în sensul aprecierii sau deprecierii unei monede este o împrejurare previzibilă și de notorietate, cunoscută și de cel mai puțin avizat consumator, sunt vădit nefondate și contrare situației de fapt care s-a văzut în concret în procedura acordării creditelor în CHF.

Nu se poate reține susținerea instanței de apel cu privire la faptul că respectivul contract ar conține toate elementele necesare pentru deplina informare a consumatorilor chiar de la momentul încheierii contractului, în măsură să conducă la respingerea acestui argument, deoarece, în cazul contractelor preformulate, cum este cazul și acestui contract, nu există o negociere a clauzelor, iar faptul că banca a informat împrumutații în legătură cu conținutul contractului, în speță cu privire la moneda în care urma a fi contractat creditul, nu echivalează cu faptul negocierii și informării asupra condițiilor contractuale și efectelor contractării produsului de creditare în CHF.

Pe cale de consecință, este lesne de observat faptul că nu putem vorbi despre o alegere a consumatorului, ci despre o opțiune unică indusă și impusă de către bancă. Cu alte cuvinte, dacă a existat o "alegere" a creditului în CHF, atunci o astfel de alegere nu poate fi imputată clientului, ci băncii, pentru că nu clientul a ales, ci banca.

Prima instanță și apoi instanța de apel trebuiau să analizeze dacă, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest fața de clienții săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienții au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate de a aprecia impactul economic imediat al contractării creditului și previzionarea acestui impact pe parcursul duratei creditului. Spre exemplu, s-ar fi putut analiza dacă vreunul dintre reclamanți are venituri în CHF care să îl califice natural pentru astfel de credite. S-ar fi putut analiza dacă banca a întocmit un studiu de risc referitor la astfel de condiții așa cum de altfel o obligau Regulamente ale BNR din 2003. De aici ar fi putut reieși concluzia că astfel de credite erau interzise în lipsa veniturilor în CHF sau în lipsa studiului de risc.

În opinia instanței de apel, nu s-a făcut nicio dovadă concretă în sensul că pârâta a anticipat creșterea semnificativa a cursului valutar și, cu rea-credință, a ascuns acest aspect consumatorilor, cu intenția de a-și procura câștiguri ilicite din diferențele de curs valutar deși interesul a fost unul singur, și anume, speculația cursului valutar, exploatarea unei nișe de clienți cu venituri reduse, persoane care erau, de altfel, dintre cele mai vulnerabile la astfel de "oferte."

Astfel, contrar susținerilor instanței de apel, este lesne de observat faptul că intimata-pârâtă putea anticipa, la momentul încheierii contractului, evoluția cursului valutar, existând la acel moment, în domeniul fmanciar-bancar, toate indiciile relevante în aceste sens.

Astfel cum am arătat, pârâtă nu și-a îndeplinit obligația legală de administrare a riscului și nici cea de informare ce îi reveneau în raport cu reclamanta în perioada anterioară încheierii contractului. Ca atare, reclamanta a fost privată de posibilitatea de a cunoaște riscurile pe care produsul contractat (credit în CHF) le presupunea pentru consumator. În absența acestor informații și a cunoștințelor de specialitate în domeniul financiar bancar, nu puteam cunoaște că o monedă ce fusese prezentată ca fiind cea mai stabilă putea evolua într-o perioadă de 2-3 ani către dublarea cursului.

Cu privire la incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv referitor la existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, reclamanta susține că, potrivit contractului de credit, principala obligație a băncii este aceea de a pune la dispoziția clientului suma împrumutată, iar principala obligație a împrumutatului este aceea de a achita ratele lunare în vederea rambursării creditului. De principiu, între aceste obligații ar fi trebuit să existe o relație de echilibru, dat de situația juridică corectă în care ambele părți ar fi trebuit să se afle.

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 - clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului, nefiind exceptate de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive;

Prin sentința civilă recurată se constată de către instanța de apel incidența dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 în privința contractelor încheiate după 31.12.2007, instanța apreciind că operează excluderea de sub incidența legii a acelor clauze care privesc obiectul principal al contractului, sub rezerva caracterului lor clar și inteligibil.

Cu alte cuvinte, instanța este învestită cu analiza unei probleme survenite la momentul încheierii contractului și nu ulterior acestui moment, pe parcursului derulării acestuia, riscul valutar nefîind în fond decât o consecință nefastă a atitudinii de care banca a înțeles să dea dovadă la acordarea creditelor.

Pentru aceste considerente, apreciază greșită susținerea instanței conform căreia aceasta nu ar putea dispune modificarea condițiilor contractuale câtă vreme clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului.

Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1578 și urm. din C. civ. din 1864 -principiul nominalismului monetar este în primul rând inaplicabil în prezenta cauză și în al doilea rând interpretat în mod greșit de către instanța de apel;

Conform art. 1579 alin, (3) din C. civ. de la 1864, chiar daca s-a stabilit în contract obligația restituirii sumei împrumutate în aceeași specie și calitate, în caz de fluctuație a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plata a echivalentului prețului intrinsec al acestei monede, stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecința că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuație anormală a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs înghețat la nivelul celui din data acordării creditului.

Ca urmare a constatării încălcării obligațiilor de către pârâtă, apreciază că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar sancțiunea care intervine, în această materie specială, a protecției consumatorilor, este aceea a constatării nulității absolute a clauzelor din contractele încheiate cu încălcarea obligațiilor anterior menționate și emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON facându-se la data contractării fiecărui credit.

Drept urmare, angajarea răspunderii civile delictuale a băncii presupune, în această situație, o modalitate specială de reparare a prejudiciului, anume eliminarea clauzei care instituie obligația de a suporta riscul valutar de tip speculativ raportat la CHF, de către împrumutați.

Pentru toate aceste considerente, solicită instanței admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în sensul că soluția preconizată este aceea de inadmisibilitate a recursului.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 5 octombrie 2017, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Prin încheierea de la 7 decembrie 2017, instanța a pus în vedere recurentei-reclamantă, prin apărător, să depună la dosarul cauzei cererea completatoare formulată în fața Tribunalului București la data de 15 ianuarie 2015, care nu se regăsește la dosarul cauzei.

Recurenta-reclamantă la 09 ianuarie 2018 a depus înscrisul solicitat de instanță și precizări scrise, prin care a arătat că valoarea cererii de chemare în judecată este cea indicată în Anexa 1 la cererea de chemare în judecată, coloana J, pentru fiecare dintre reclamanți.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată ca este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte a fost învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamanta-reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor din contractul de împrumut în valoare de 101.689 CHF pe o durată de 42 de luni în vederea achitării unui alt credit acordat de aceeași bancă, clauze referitoare la moneda de rambursare a creditului cuprinse în art. 2.4, art. 1.1 lit. a), art. 4.1, 4.2., 4.6, teza a III a, art. 5.9, teza a II-a, din condițiile speciale ale contractului, art. 4.7.6., 4.7.10., art. 6.2.1 - 6.2.3., art. 6.4.1., 6.4.7, 7.4.1, 7.4.2 din condițiile generale ale contractului, art. 2.14 din actul adițional încheiat la 20.05.2009, art. 2.15 din actul adițional din 18.05.2010, art. 2.3.1 ultimul paragraf, art. 2.16 din actul adițional încheiat la 12.09.2011, solicitând în esență să se constate conversia creditului în RON, la cursul valutar CHF- leu de la data încheierii contractului.

La data de 15.01.2015 reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru suferințele de ordin psihic pe care le-a îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Intimata prin întâmpinare a invocat excepția nulității recursului, întrucât motivele invocate de recurentă nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Excepția inadmisibilității primează față de excepția invocată de partea adversă.

Astfel, cauza privind pe reclamanții C. și alții în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Instanța verificându-și competența sub aspect general, material și teritorial, în conformitate cu prevederile art. 131 din N. C. proc. civ., și analizând cu precădere excepția de necompetență materială și teritorială, potrivit dispozițiilor art. 248 din N. C. proc. civ., Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și teritorială invocată de pârâtă, privind cererea formulată de reclamanții C. - la sediul procesual S.C.A. D., reclamant E., reclamant F., reclamant G., reclamant H., reclamant I., reclamant J., reclamant K., reclamant L., reclamant M., reclamant N., reclamant O., reclamant P., reclamant Q., reclamant R., reclamant S., reclamant T., reclamant U., reclamant V., reclamant W., reclamant X., reclamant Y., reclamant Z., reclamant AA., reclamant BB., reclamant CC., reclamant DD., reclamant EE., reclamant FF., reclamant GG., reclamant HH., reclamant II., reclamant JJ., reclamant KK., reclamant LL., reclamant MM., reclamant NN., reclamant OO., reclamant PP., reclamant QQ., reclamant RR., reclamant SS., reclamant TT., reclamant UU., reclamant VV., reclamant WW., reclamant XX., reclamant YY., reclamant ZZ., reclamant AAA., reclamant BBB., reclamant CCC., reclamant DDD., reclamant EEE., reclamant FFF., reclamant GGG., reclamant HHH., reclamant III., reclamant JJJ., reclamant KKK., reclamant LLL., reclamant MMM., reclamant NNN., reclamant OOO., reclamant PPP., reclamant A., reclamant QQQ., reclamant RRR., reclamant SSS., reclamant TTT., reclamant UUU., reclamant VVV., reclamant WWW., reclamant XXX., reclamant YYY., reclamant ZZZ., reclamant AAAA., reclamant BBBB., reclamant CCCC., reclamant DDDD., reclamant EEEE., reclamant FFFF., reclamant GGGG., reclamant HHHH., reclamant IIII., reclamant JJJJ., reclamant KKKK., reclamant LLLL., reclamant MMMM., reclamant NNNN., reclamant OOOO., reclamant PPPP., reclamant QQQQ., reclamant RRRR., reclamant SSSS., reclamant TTTT., reclamant UUUU., reclamant VVVV., reclamant WWWW., reclamant XXXX., reclamant YYYY., reclamant ZZZZ., reclamant AAAAA., reclamant BBBBB., reclamant CCCCC., reclamant DDDDD., reclamant EEEEE., reclamant FFFFF., reclamant GGGGG., reclamant HHHHH., reclamant IIIII., reclamant JJJJJ., reclamant KKKKK., reclamant LLLLL., reclamant MMMMM., reclamant NNNNN., reclamant OOOOO., reclamant PPPPP., reclamant QQQQQ., reclamant RRRRR., reclamant SSSSS., reclamant TTTTT., reclamant UUUUU., reclamant VVVVV., reclamant WWWWW., reclamant XXXXX., reclamant YYYYY., reclamant ZZZZZ., reclamant AAAAAA., reclamant BBBBBB., reclamant CCCCCC., reclamant DDDDDD., reclamant EEEEEE., reclamant FFFFFF., reclamant GGGGGG., reclamant HHHHHH., reclamant IIIIII., reclamant JJJJJJ., reclamant KKKKKK., reclamant LLLLLL., reclamant MMMMMM., reclamant NNNNNN., reclamant OOOOOO., reclamant PPPPPP., reclamant QQQQQQ., reclamant RRRRRR., reclamant SSSSSS., reclamant TTTTTT., reclamant UUUUUU., reclamant VVVVVV., reclamant WWWWWW., reclamant XXXXXX., reclamant YYYYYY., reclamant ZZZZZZ., reclamant AAAAAAA., reclamant BBBBBBB., reclamant CCCCCCC., reclamant DDDDDDD., reclamant EEEEEEE., reclamant FFFFFFF., reclamant GGGGGGG., reclamant HHHHHHH., reclamant IIIIIII., reclamant JJJJJJJ., reclamant KKKKKKK., reclamant LLLLLLL., reclamant MMMMMMM., reclamant NNNNNNN., reclamant OOOOOOO., reclamant PPPPPPP., reclamant QQQQQQQ., reclamant RRRRRRR., reclamant SSSSSSS., reclamant TTTTTTT., reclamant UUUUUUU., reclamant VVVVVVV., reclamant WWWWWWW., reclamant XXXXXXX., reclamant YYYYYYY., reclamant ZZZZZZZ., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., având ca obiect acțiune în constatare și în consecință; a declinat competența materială și teritorială a Tribunalului Bihor de a soluționa prezenta cauză, privind pe reclamanții susmenționați și pârâta B. S.A., având ca obiect acțiune în constatare, în favoarea în favoarea Tribunalului Municipiului București, secția a VI-a civilă; a dispus trimiterea de îndată a prezentului dosar Tribunalului Municipiului București, secția a VI-a civilă, spre competentă soluționare.

Instanța, sub aspectul determinării competenței în temeiul art. 131 alin. (2) noul C. proc. civ., prin încheierea de ședință din data de 13 noiembrie 2014 a pus în vedere reprezentantului reclamanților să precizeze valoarea obiectului cererii, cu indicarea dacă solicită cuantumul pretențiilor în mod global pentru toate părțile reclamante, sau pretinde valori individuale pentru fiecare reclamant în parte și dacă aceste valori se referă și la diferența de curs valutar, având ca bază invocarea de reclamanți a caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar, fiind necesar să se indice de către reclamanți temeiul juridic al acțiunii, pentru a se stabili cauza juridică a cererii, obiectul pretențiilor reclamanților, în vederea determinării existenței sau inexistenței unui litisconsorțiu procesual.

Prin precizarea depusă la dosarul cauzei, reprezentantul reclamanților a arătat că valoarea cererii de chemare în judecată este cea indicată în Anexa 1 la cererea de chemare în judecată, coloana J, pentru fiecare dintre reclamanți. A menționat că valoarea indicată este rezultatul transformării valorii creditelor contractate de reclamanți în CHF, în RON, la cursul de schimb din ziua depunerii cererii de chemare în judecată și anume 3,6528.

Potrivit Anexei 1 la cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei la plata sumei de 101.689 CHF, reprezentând 374.185 RON, acesta reprezentând valoarea litigiului în aprecierea competenței materiale dată de valoarea cererii.

În ceea ce privește cererea completatoare prin care s-a solicitat plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale, se constată că acest capăt al acțiunii reprezintă o componentă a capătului principal de cerere, reprezentat de constatarea caracterului abuziv a mai multor clauze din contractul de credit pentru suma de 101.689 CHF.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului ".

Potrivit art. 98 C. proc. civ. "(1)Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. (2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății".

Conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei " .

Art. 634 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că "Sunt hotărâri definitive: (1) hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului; (2) hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs (…)".

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., pot fi recurate hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile prevăzute de lege.

Aplicând aceste dispoziții sus evocate la speța dedusă judecății, Înalta Curte reține că reclamanta, prin cererea introductivă de instanță, a formulat un capăt de cerere principal de cerere, cu două componente, iar competența se determină doar pe baza valorii capătului principal.

În aceste condiții devin incidente dispozițiile art. 634 C. proc. civ., care enumeră hotărârile definitive fiind cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv recurs pentru că a expirat termenul pentru exercitarea căii de atac - care dobândesc caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac - și cele pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunțării lor.

Față de dispozițiile anterior menționate, decizia civilă nr. 231A din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă, atacată cu recurs în prezenta cauză, nu este supusă recursului în ce privește niciuna din părțile hotărârii prevăzute de dispozițiile art. 461 C. proc. civ.

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582 partea I, din data de 20 iulie 2017, Înalta Curte constată următoarele:

Față de data pronunțării deciziei recurate, respectiv 02 februarie 2017, prezentul recurs nu intră sub incidența modificărilor generate de decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, potrivit căreia " Curtea constată că, efect al constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

Așa fiind, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ., motiv pentru care urmează ca recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 213 A din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, să fie respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta A. în contradictoriu cu intimata B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 213 A din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 martie 2018.