ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 392/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta SC K.L.T.C.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice, anularea prevederilor punctului 22 lit. o) și punctului 57 lit. o) din Titlul VII - Accize și alte taxe speciale, ambele din H.G. nr. 50 din 25 ianuarie 2012, pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, publicate în M.O. nr. 78 din 31 ianuarie 2012 și suspendarea prevederilor celor două puncte până la soluționarea definitivă a cauzei.

În motivarea în fapt a cererii de suspendare, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta a arătat, în esență, că în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile cerute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că este evident că prin implementarea modificărilor din Codul Fiscal se aduce încălcare Legii nr. 346/2004, mai exact art. 9 alin. (1) din legea menționată, că instituirea acestor modificări aduce atingere și drepturilor conferite de Legea concurenței nr. 21/1996, cu modificările și completările ulterioare, raportat la prevederile art. 9 lit. b) din lege și că, astfel, suma solicitată drept garanție este abuzivă, ea având rolul de a acoperi mai mult decât riscul de neplată a accizelor, or această situație devine discriminatorie și nelegală, atâta vreme cât depășește scopul pentru care a fost instituită.

Reclamanta a apreciat că paguba pe care ar suferi-o ca urmare a prevederilor modificate din Codul fiscal este una iminentă și certă, neputând fi evitată în nici un mod. În drept, cererea de suspendare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, arătând că reclamanta a mai formulat o cerere prin care a solicitat suspendarea celor două puncte din H.G. nr. 50/2012, ce a format obiectul Dosarului nr. 142/42/2012, aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, că la data de 25 aprilie 2012 instanța a respins cererea și că, față de motivele invocate în fața Curții de Apel Ploiești, reclamanta nu vine cu motive și dovezi noi care să justifice admiterea capătului de cerere privind suspendarea actului contestat.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția inadmisibilității în privința cererii de suspendare, față de dispozițiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, având în vedere cererea de suspendare formulată de reclamantă în temeiul art. 14 din lege, care a făcut obiectul dosarului nr. 142/42/2012 înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești. Prin Încheierea din 30 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității cererii de suspendare și a suspendat dispozițiile pct. 22 lit. o) și pct. 57 lit. o) din Titlul VII - Accize și alte taxe speciale ale H.G. nr. 50/2012, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive; că împrejurarea că reclamanta a mai formulat o cerere de suspendare a executării aceluiași act administrativ, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 142/42/2010 înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești și soluționat la data de 25 aprilie 2012, în sensul respingerii cererii, nu se încadrează în ipoteza prevăzută de textul de lege menționat, deoarece prezenta cerere de suspendare a fost formulată în temeiul art. 15 din legea menționată, prin acțiunea adresată instanței competente pentru anularea actului atacat.

A mai reținut instanța că, față de motivarea în fapt a cererii de suspendare întemeiată pe art. 14 din lege (filele 192-195 din dosar), nu se poate reține invocarea de către reclamantă a acelorași motive în susținerea cererii de suspendare ce face obiectul prezentei analize, astfel că a respins excepția inadmisibilității cererii de suspendare. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că, în cauză, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în privința dispozițiilor menționate se circumscriu condiției prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât există indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării prezumția de legalitate a actului administrativ atacat.

Astfel, s-a reținut că dispozițiile contestate, prin care s-a impus antrepozitarilor autorizați pentru producția de produse energetice constituirea capitalului social subscris și vărsat de minim 4.000.000 lei, precum și constituirea unei garanții în cuantum minim de 2.000.000 euro, reprezintă dispoziții contrare prevederilor Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă. Curtea a mai reținut și faptul că prin aplicarea dispozițiilor contestate se încalcă principiile și drepturile conferite de Legea concurenței nr. 21/1996, respectiv protecția, menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal, precum și faptul că suma solicitată drept garanție este abuzivă, ea având rolul de a acoperi mai mult decât riscul de neplată a accizelor, or această situație devine discriminatorie și nelegală atâta vreme cât depășește scopul pentru care a fost instituită.

A apreciat instanța că garantarea accizelor, dar și a celorlalte datorii fiscale pe care o companie le-ar putea avea în viitor, nu constituie un argument pentru care să fie instituită o asemenea sumă de garantare și apare ca fiind discriminatorie în raport cu orice altă societate comercială care nu este obligată la plata unui fond de garanție. S-a mai reținut în considerentele încheierii atacate că dispozițiile H.G.

nr. 50/2012 creează un sistem fiscal inechitabil, generând un dezechilibru la nivelul activității operatorilor economici pentru producția de produse energetice, că, potrivit î nscrisurilor existente la dosar, societatea reclamantă face parte din categoria întreprinderilor mici, având un număr de salariați cuprins între 10 și 49 și realizând o cifră de afaceri anuală netă sau deținând active totale de până la 10.000.000 milioane Euro și, astfel, din situația contului de profit și pierdere la data de 30 iunie 2011, rezultă că societatea reclamantă are o cifră de afaceri netă de 3.412.540 lei, iar garanția minimă în cuantum de 2.000.000 euro reprezintă practic echivalentul cifrei de afaceri pe mai mulți ani, fapt ce conduce la imposibilitatea desfășurării activității.

Totodată, s-a reținut că, potrivit Registrului salariaților, la data de 26 aprilie 2012 societatea are un număr de 35 de angajați și aplicarea prevederilor contestate implică concedierea acestora, cu consecința restrângerii activității de producție. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. I. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Guvernul României arată că instanța de fond a respins în mod greșit apărările formulate de Guvernul României, potrivit cărora intimata-reclamantă a mai solicitat anterior suspendarea parțială a H.G.

nr. 50/2012, cerere care i-a fost respinsă prin sentința civilă nr. 147 din 25 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 142/42/2012, astfel că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor legale, dispunând suspendarea unui act considerând că prin noua cerere se aduc dovezi noi, iar motivele sunt altele. Având în vedere aceste considerente recurentul solicită instanței modificarea în tot a încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de suspendare ca inadmisibilă. Pe fondul cererii de suspendare, recurentul arată că aceasta se soluționează fără prejudecarea fondului cauzei, instanța având posibilitatea să efectueze o cercetare sumară a legalității actului, însă instanța de fond, în mod nelegal, a reținut în considerente aspecte ce țin de soluționarea cererii de anulare a actului administrativ.

Se mai arată în motivele de recurs că instanța de fond a nesocotit împrejurarea că prezumția de legalitate nu a fost răsturnată, nefăcându-se dovada că prevederile contestate sunt de natură să creeze o îndoială puternică asupra aspectului legalității, că aceasta s-a pronunțat în mod nejustificat în sensul stabilirii cazului bine justificat, în condițiile în care avea doar posibilitatea efectuării unei cercetări sumare a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului, iar în privința actului normativ care face obiectul prezentei acțiuni de chemare în judecată nu există o împrejurare care să conducă la vreo îndoială în privința legalității acestuia.

Mai arată recurentul că H.G. nr. 50/2012 a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, proiectul actului administrativ contestat a fost aprobat favorabil de Consiliul Legislativ în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 73/1993, republicată, precum și faptul că nivelul garanției pentru plata accizelor nu constituie prin el însuși un argument care să conducă la măsura suspendării actului. Cu privire la producerea pagubei iminente, recurentul arată că de asemenea instanța de fond s-a pronunțat cu greșita aplicare a legii, că din probele administrate nu rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor și nu s-au prezentat dovezi ale unui prejudiciu în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar considerentul instanței, că societatea reclamantă face parte din categoria întreprinderilor mici, iar aplicarea măsurilor impuse de actul contestat îi afectează cifra de afaceri, este greșit.

În opinia recurentului, intimata-reclamantă nu a făcut dovada în fapt și drept a pagubei iminente, ea trebuie să-și reorganizeze activitatea după noile reglementări în domeniul în care își desfășoară activitatea, fiind vorba în ultimă instanță de adaptarea la mediul economic, financiar și fiscal, care este într-o continuă adaptare la directivele comunității europene și a noilor realități economice. Recurentul apreciază că este nelegală suspendarea executării unui act administrativ întemeiată pe simpla afirmație că sunt întrunite condițiile de suspendare, fără să existe dovezi din care să rezulte temeinicia cererii și că instanța de fond a trecut peste faptul că intimata-reclamantă nu a justificat îndeplinirea celor două condiții, făcând susțineri numai cu privire la fondul litigiului.

II. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice critică încheierea pronunțată de instanța de fond pentru următoarele motive: Arată recurentul că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), precum și faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, recurentul arată că din cuprinsul hotărârii judecătorești rezultă că instanța de fond nu a analizat apărările formulate de Ministerul Finanțelor Publice și, prin urmare, trebuie observat că în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsesc motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate de Ministerul Finanțelor Publice.

Rezultă, așadar, că instanța de fond a nesocotit apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, lipsind astfel hotărârea de indicarea motivelor de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat aceste apărări, adică de elementele care atrag criticile și în raport de care trebuie să fie formulat recursul. Apreciază recurentul că în aceste condiții se impune casarea hotărârii și trimiterea dosarului la instanța de fond în vederea pronunțării unei hotărâri din a cărei motivare să rezulte că au fost reținute și analizate apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de suspendare, se arată că instanța de fond a apreciat, în mod evident greșit, că pot fi formulate două cereri de suspendare succesive, pentru aceleași motive, prima dintre acestea în temeiul art. 14 alin. (1), iar cea de-a doua în temeiul art. 15, astfel că instanța, cu de la sine putere, a completat dispoziția imperativă din textul de lege, în sensul că alin. (6) al art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu se aplică atunci când, deși cererile de suspendare sunt succesive și pentru aceleași motive, temeiurile de drept sunt diferite (art. 14 sau art. 15). În legătură cu fondul cererii de suspendare, recurentul arată că instanța de fond s-a pronunțat ca și cum ar fi soluționat cererea de anulare a aceluiași act administrativ, că practic instanța de fond a avut în vedere toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, considerând că „există indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării prezumția de legalitate a actului administrativ atacat.

” Mai arată recurentul că instanța de fond nu a analizat apărările pârâților, ci s-a limitat să-și însușească o parte din susținerile reclamantei, prin preluarea, „ca și motive de fapt și de drept care au format convingerea instanței”, a unor pasaje întregi din cererea de chemare în judecată. Astfel, instanța de fond a nesocotit faptul că susținerile părții în legătură cu nelegalitatea actului solicitat a fi suspendat nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de suspendare, or, prin modul în care s-a pronunțat cu privire la cazul bine justificat, este evident că instanța de fond s-a antepronunțat cu privire la fondul cauzei. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ. În cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei.

Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, în speță, motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția „cazului bine justificat”, deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanței care va soluționa cererea referitoare la anularea actului contestat.

„Paguba iminentă”, cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.

Or, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea, așa cum am arătat, să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Intimata-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Astfel, soluția de admitere a cererii de suspendare a H.G. nr. 50/2012 în ceea ce privește pct. 22 lit. o) și a pct. 57 lit. o) din Titlul VII (accize și alte taxe speciale) este dată cu aplicarea greșită a legii, în cauză Curtea apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În mod greșit și nelegal, prima instanță a apreciat că în cauză este îndeplinită condiția existenței unor „cazuri bine justificate” în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 de natură a infirma vădit prezumția de legalitate a actului contestat. Motivele reținute de prima instanță ca motive de nelegalitate nu pot constitui motive de suspendare, respectiv „cazuri bine justificate”, deoarece reprezintă motive de nelegalitate care privesc fondul cauzei și care nu pot forma obiectul unei verificări sumare în raport de obiectul cauzei.

Verificând actul contestat și care formează obiectul cererii de suspendare, Curtea constată că H.G. nr. 50/2012 a fost emisă în baza art. 108 din Constituție, prin însușirea proiectului inițiat de M.F.P., având avizul favorabil nr. 52 din 18 ianuarie 2012 al Consiliului Legislativ. H.G. nr. 50/2012 a fost emisă pentru punerea în aplicare a O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Legislația națională în domeniul accizelor, inclusiv prevederile referitoare la autorizarea antrepozitelor fiscale de la titlul VII „Accize și alte taxe speciale” din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare și Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, sunt în concordanță cu prevederile europene în acest domeniu. Astfel, în cuprinsul art. 15 alin. (1) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/L2/CEE este prevăzut că fiecare stat membru își stabilește propriile norme privind producerea, transformarea și deținerea de produse accizabile. Totodată, în temeiul alin. (1) al art. 16 din aceeași directivă, autorizarea unui antrepozit fiscal este supusă condițiilor pe care autoritățile au dreptul să le stabilească în scopul de a preveni orice fraudă sau abuz.

Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 16 din directiva mai sus menționată, printre obligațiile antrepozitarului autorizat se numără atât obligația de a furniza garanția necesară pentru acoperirea riscului inerent producerii, transformării și deținerii de produse accizabile, în condițiile stabilite de statul membru, cât și obligația de a respecta cerințele stabilite de statul membru pe teritoriul căreia este situat antrepozitul fiscal. Prevederile legale de constituire a unui nivel minim al capitalului social subscris și vărsat de către persoana care urmează să își desfășoară activitatea ca antrepozitar autorizat, precum și a unei garanții minime care trebuie constituite pentru funcționarea antrepozitelor fiscale au fost introduse prin O.G.

nr. 30/2011. Astfel, prevederile din Codul fiscal și normele metodologice aferente, referitoare la cuantumul minim al capitalului subscris și vărsat pe care antrepozitarii fiscali trebuie să îl constituie, au fost stabilite luându-se în considerare specificul activităților cu produse accizabile, respectiv gradul ridicat de risc în ceea ce privește evaziunea fiscală pe care acest tip de activități îl incumbă. În ceea ce privește garanția minimă, scopul acesteia este să acopere atât riscul de neplată a accizelor ce pot deveni exigibile, cât și riscul de neplată a altor datorii fiscale restante pe care un antrepozitar fiscal le-ar putea avea la bugetul general consolidat. Prin introducerea acestei măsuri s-a urmărit întărirea disciplinei financiare a acestui tip de operatori economici, activitatea de producție produse accizabile fiind generatoare și de alte impozite și taxe, în afară de accize.

Totodată, potrivit punctului 108 alin. (23) din normele metodologice, garanția constituită de antrepozitar autorizat poate fi executată când se constată că antrepozitarul autorizat nu și-a respectat obligațiile legale privind plata accizei sau înregistrează orice alte obligații fiscale restante, de natura celor administrate de A.N.A.F., cu mai mult de 30 de zile față de termenul legal de plată. De asemenea, la baza stabilirii cuantumului garanției minime au fost avute în vedere și nivelurile garanțiilor constituite anterior de către antrepozitarii fiscali de producție produse energetice, acestea fiind de regulă mai mari de 2.000.000 euro. Prevederile legale cu privire la nivelurile minime aferente capitalului social subscris și vărsat și a garanțiilor ce trebuie constituite de antrepozitarii fiscali au fost introduse în scopul prevenirii și combaterii fenomenului de evaziune fiscală și în aplicarea prevederilor art. 16 din Directiva 2008/118/CE a Consiliului.

În ceea ce privește a doua condiție cea a existenței unei pagube iminente în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că intimata-reclamantă nu a făcut dovada în fapt și în drept a pagubei iminente, aceasta trebuie să-și reorganizeze activitatea după rigorile ce reglementează domeniul în care își desfășoară obiectul comercial și antrepozitul fiscal, astfel că nu se poate constata „de facto” că există o pagubă iminentă, fiind vorba în ultimă instanță de adaptarea la un mediu economic, financiar și fiscal, în continuă schimbare după directivele comunității europene și a noilor realități economice. Totodată, este necesar a se lua în considerare că suspendarea executării este o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului.

În concluzie, în raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ în cauză, astfel că va fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Guvernul României și de M.F.P. împotriva Încheierii din 30 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică încheierea atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării dispozițiilor pct. 22 lit. o) și pct. 57 lit. o) titlul VII din H.G. nr. 50/2012, formulată de SC K.L.T.C.I. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.