ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 392/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 392/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

reclamanta SC

K.L.T.C.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și

Ministerul Finanțelor Publice, anularea prevederilor punctului 22 lit. o) și

punctului 57 lit. o) din Titlul VII - Accize și alte taxe speciale, ambele din

H.G. nr. 50 din 25 ianuarie 2012, pentru modificarea și completarea Normelor

Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, aprobate

prin H.G. nr. 44/2004, publicate în M.O. nr. 78 din 31 ianuarie 2012 și

suspendarea prevederilor celor două puncte până la soluționarea definitivă a

cauzei.

În motivarea în fapt

a cererii de suspendare, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta a

arătat, în esență, că în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile cerute de art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că este evident că prin implementarea

modificărilor din Codul Fiscal se aduce încălcare Legii nr. 346/2004, mai exact

art. 9 alin. (1) din legea menționată, că instituirea acestor modificări aduce

atingere și drepturilor conferite de Legea concurenței nr. 21/1996, cu

modificările și completările ulterioare, raportat la prevederile art. 9 lit. b)

din lege și că, astfel, suma solicitată drept garanție este abuzivă, ea având

rolul de a acoperi mai mult decât riscul de neplată a accizelor, or această

situație devine discriminatorie și nelegală, atâta vreme cât depășește scopul

pentru care a fost instituită.

Reclamanta a apreciat

că paguba pe care ar suferi-o ca urmare a prevederilor modificate din Codul

fiscal este una iminentă și certă, neputând fi evitată în nici un mod.

În drept, cererea de

suspendare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea cererii

de suspendare ca neîntemeiată, arătând că

reclamanta a mai formulat o cerere prin care

a solicitat suspendarea celor două puncte din H.G. nr. 50/2012, ce a format

obiectul Dosarului nr. 142/42/2012, aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, că

la data de 25 aprilie 2012 instanța a respins cererea și că, față de motivele

invocate în fața Curții de Apel Ploiești, reclamanta nu vine cu motive și

dovezi noi care să justifice admiterea capătului de cerere privind suspendarea

actului contestat.

Pârâtul

Ministerul Finanțelor

Publice a invocat excepția inadmisibilității în privința cererii de suspendare,

față de dispozițiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, având în vedere

cererea de suspendare formulată de reclamantă în temeiul art. 14 din lege, care

a făcut obiectul dosarului nr. 142/42/2012 înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești.

Prin Încheierea din

30 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția inadmisibilității cererii de suspendare și a suspendat

dispozițiile pct. 22 lit. o) și pct. 57 lit. o) din Titlul VII - Accize și alte

taxe speciale ale H.G. nr. 50/2012, până la soluționarea definitivă și irevocabilă

a cauzei.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că

potrivit art. 14 alin.

(6) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare

succesive pentru aceleași motive; că împrejurarea că reclamanta a mai formulat

o cerere de suspendare a executării aceluiași act administrativ, întemeiată pe

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 142/42/2010

înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești și soluționat la data de 25

aprilie 2012, în sensul respingerii cererii, nu se încadrează în ipoteza

prevăzută de textul de lege menționat, deoarece prezenta cerere de suspendare a

fost formulată în temeiul art. 15 din legea menționată,

prin acțiunea

adresată instanței competente pentru anularea actului atacat.

A mai reținut

instanța că, față de motivarea în fapt a cererii de suspendare întemeiată pe art.

14 din lege (filele 192-195 din dosar), nu se poate reține invocarea de către

reclamantă a acelorași motive în susținerea cererii de suspendare ce face

obiectul prezentei analize, astfel că a respins excepția inadmisibilității

cererii de suspendare.

Pe fondul cauzei,

Curtea a reținut că, în cauză, motivele de nelegalitate

invocate de

reclamantă în privința

dispozițiilor

menționate

se

circumscriu condiției prevăzute de art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât

există indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării prezumția de

legalitate a actului administrativ atacat.

Astfel, s-a reținut

că dispozițiile contestate, prin care s-a impus antrepozitarilor autorizați

pentru producția de produse energetice constituirea capitalului social subscris

și vărsat de minim 4.000.000 lei, precum și constituirea unei garanții în

cuantum minim de 2.000.000 euro, reprezintă dispoziții contrare prevederilor

Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.

Curtea a mai reținut

și faptul că prin aplicarea dispozițiilor contestate se încalcă principiile și

drepturile conferite de Legea concurenței nr. 21/1996, respectiv protecția,

menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal,

precum și faptul că suma solicitată drept garanție este abuzivă, ea având rolul

de a acoperi mai mult decât riscul de neplată a accizelor, or această situație

devine discriminatorie și nelegală atâta vreme cât depășește scopul pentru care

a fost instituită. A apreciat instanța că garantarea accizelor, dar și a

celorlalte datorii fiscale pe care o companie le-ar putea avea în viitor, nu

constituie un argument pentru care să fie instituită o asemenea sumă de

garantare și apare ca fiind discriminatorie în raport cu orice altă societate

comercială care nu este obligată la plata unui fond de garanție.

S-a mai reținut în

considerentele încheierii atacate că dispozițiile H.G. nr. 50/2012 creează un

sistem fiscal inechitabil, generând un dezechilibru la nivelul activității

operatorilor economici pentru producția de produse energetice, că, potrivit î

nscrisurilor

existente la dosar, societatea reclamantă face parte din categoria

întreprinderilor mici, având un număr de salariați cuprins între 10 și 49 și

realizând o cifră de afaceri anuală netă sau deținând active totale de până la

10.000.000 milioane Euro și, astfel, din situația contului de profit și

pierdere la data de 30 iunie 2011, rezultă că societatea reclamantă are o cifră

de afaceri netă de 3.412.540 lei, iar

garanția minimă în cuantum de 2.000.000 euro

reprezintă practic echivalentul cifrei de afaceri pe mai mulți ani, fapt ce

conduce la imposibilitatea desfășurării activității.

Totodată, s-a reținut

că, potrivit Registrului salariaților, la data de 26 aprilie 2012 societatea

are un număr de 35 de angajați și aplicarea prevederilor contestate implică

concedierea acestora, cu consecința restrângerii activității de producție.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor

Publice, criticând-o pentru  nelegalitate și netemeinicie.

I. Prin motivele de

recurs formulate, pârâtul Guvernul României arată că instanța de fond a respins

în mod greșit apărările formulate de Guvernul României, potrivit cărora intimata-reclamantă

a mai solicitat anterior suspendarea parțială a H.G. nr. 50/2012, cerere care

i-a fost respinsă prin sentința civilă nr. 147 din 25 aprilie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 142/42/2012, astfel că instanța de

fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor legale, dispunând

suspendarea unui act considerând că prin noua cerere se aduc dovezi noi, iar

motivele sunt altele.

Având în vedere aceste

considerente recurentul solicită instanței modificarea în tot a încheierii

atacate, în sensul respingerii cererii de suspendare ca inadmisibilă.

Pe fondul cererii de

suspendare, recurentul arată că aceasta se soluționează fără prejudecarea

fondului cauzei, instanța având posibilitatea să efectueze o cercetare sumară a

legalității actului, însă instanța de fond, în mod nelegal, a reținut în

considerente aspecte ce țin de soluționarea cererii de anulare a actului

administrativ.

Se mai arată în

motivele de recurs că instanța de fond a nesocotit împrejurarea că prezumția de

legalitate nu a fost răsturnată, nefăcându-se dovada că prevederile contestate

sunt de natură să creeze o îndoială puternică asupra aspectului legalității, că

aceasta s-a pronunțat în mod nejustificat în sensul stabilirii cazului bine

justificat, în condițiile în care avea doar posibilitatea efectuării unei

cercetări sumare a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute

de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi

prejudecat fondul litigiului, iar în privința actului normativ care face

obiectul prezentei acțiuni de chemare în judecată nu există o împrejurare care

să conducă la vreo îndoială în privința legalității acestuia.

Mai arată recurentul

că H.G. nr. 50/2012 a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, proiectul

actului administrativ contestat a fost aprobat favorabil de Consiliul Legislativ

în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 73/1993, republicată, precum și

faptul că nivelul garanției pentru plata accizelor nu constituie prin el însuși

un argument care să conducă la măsura suspendării actului.

Cu privire la

producerea pagubei iminente, recurentul arată că de asemenea instanța de fond s-a

pronunțat cu greșita aplicare a legii, că din probele administrate nu rezultă

îndeplinirea cumulativă a condițiilor și nu s-au prezentat dovezi ale unui prejudiciu

în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar considerentul instanței, că

societatea reclamantă face parte din categoria întreprinderilor mici, iar

aplicarea măsurilor impuse de actul contestat îi afectează cifra de afaceri, este

greșit.

În opinia recurentului,

intimata-reclamantă nu a făcut dovada în fapt și drept a pagubei iminente, ea

trebuie să-și reorganizeze activitatea după noile reglementări în domeniul în

care își desfășoară activitatea, fiind vorba în ultimă instanță de adaptarea la

mediul economic, financiar și fiscal, care este într-o continuă adaptare la

directivele comunității europene și a noilor realități economice.

Recurentul apreciază că

este nelegală suspendarea executării unui act administrativ întemeiată pe

simpla afirmație că sunt întrunite condițiile de suspendare, fără să existe

dovezi din care să rezulte temeinicia cererii și că instanța de fond a trecut

peste faptul că intimata-reclamantă nu a justificat îndeplinirea celor două

condiții, făcând susțineri numai cu privire la fondul litigiului.

II. Recurentul

Ministerul Finanțelor Publice critică încheierea pronunțată de instanța de fond

pentru următoarele motive:

Arată recurentul că,

prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), precum și faptul că hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Astfel, recurentul

arată că din cuprinsul hotărârii judecătorești rezultă că instanța de fond nu a

analizat apărările formulate de Ministerul Finanțelor Publice și, prin urmare,

trebuie observat că în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsesc motivele de

fapt și de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate de

Ministerul Finanțelor Publice.

Rezultă, așadar, că

instanța de fond a nesocotit apărările formulate de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, lipsind astfel hotărârea de indicarea motivelor de fapt și

de drept pentru care s-au înlăturat aceste apărări, adică de elementele care

atrag criticile și în raport de care trebuie să fie formulat recursul.

Apreciază recurentul

că în aceste condiții se impune casarea hotărârii și trimiterea dosarului la

instanța de fond în vederea pronunțării unei hotărâri din a cărei motivare să

rezulte că au fost reținute și analizate apărările formulate de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității cererii de suspendare, se arată că instanța de fond

a apreciat, în mod evident greșit, că pot fi formulate două cereri de

suspendare succesive, pentru aceleași motive, prima dintre acestea în temeiul art.

14 alin. (1), iar cea de-a doua în temeiul art. 15, astfel că instanța, cu de

la sine putere, a completat dispoziția imperativă din textul de lege, în sensul

că alin. (6) al art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu se aplică atunci când, deși

cererile de suspendare sunt succesive și pentru aceleași motive, temeiurile de

drept sunt diferite (art. 14 sau art. 15).

În legătură cu fondul

cererii de suspendare, recurentul arată că instanța de fond s-a pronunțat ca și

cum ar fi soluționat cererea de anulare a aceluiași act administrativ, că

practic instanța de fond a avut în vedere toate motivele de nelegalitate

invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, considerând că „există

indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării prezumția de

legalitate a actului administrativ atacat.

”

Mai arată recurentul

că instanța de fond nu a analizat apărările pârâților, ci s-a limitat să-și însușească

o parte din susținerile reclamantei, prin preluarea, „ca și motive de fapt și

de drept care au format convingerea instanței”, a unor pasaje întregi din

cererea de chemare în judecată.

Astfel, instanța de

fond a nesocotit faptul că susținerile părții în legătură cu nelegalitatea

actului solicitat a fi suspendat nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de

suspendare, or, prin modul în care s-a pronunțat cu privire la cazul bine

justificat, este evident că instanța de fond s-a antepronunțat cu privire la

fondul cauzei.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele și

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Suspendarea

executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor

și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea

actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea

acestuia.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie

îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform

definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act

normativ.

În cadrul cererii de

suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de

admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

paguba iminentă.

Îndeplinirea

condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse

aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței

dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea

trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și

să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus

evaluării.

Deci, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de

legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație

revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o

împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii

suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii,

nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, în speță,

motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente

care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ, ci necesită

o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția „cazului bine

justificat”, deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte

sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul

instanței care va soluționa cererea referitoare la anularea actului contestat.

„Paguba iminentă”,

cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea

executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr.

554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

Cât privește

criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte

constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt

nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de

persoana lezată, prin probe concludente.

Or, pentru a

înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea

unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și

care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a analiza pe fond conținutul actului administrativ, instanța

având posibilitatea, așa cum am arătat, să efectueze numai o cercetare sumară a

aparenței dreptului.

Intimata-reclamantă

nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea

instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de

înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât

să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului

administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă

acestei instituții juridice.

Astfel, soluția de

admitere a cererii de suspendare a H.G. nr. 50/2012 în ceea ce privește pct. 22

lit. o) și a pct. 57 lit. o) din Titlul VII (accize și alte taxe speciale) este

dată cu aplicarea greșită a legii, în cauză Curtea apreciind că nu sunt

îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În mod greșit și

nelegal, prima instanță a apreciat că în cauză este îndeplinită condiția

existenței unor „cazuri bine justificate” în sensul dispozițiilor art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 de natură a infirma vădit prezumția de legalitate

a actului contestat.

Motivele reținute de

prima instanță ca motive de nelegalitate nu pot constitui motive de suspendare,

respectiv „cazuri bine justificate”, deoarece reprezintă motive de nelegalitate

care privesc fondul cauzei și care nu pot forma obiectul unei verificări sumare

în raport de obiectul cauzei.

Verificând actul

contestat și care formează obiectul cererii de suspendare, Curtea constată că H.G.

nr. 50/2012 a fost emisă în baza art. 108 din Constituție, prin însușirea

proiectului inițiat de M.F.P., având avizul favorabil nr. 52 din 18 ianuarie 2012

al Consiliului Legislativ.

H.G. nr. 50/2012 a

fost emisă pentru punerea în aplicare a O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Legislația națională

în domeniul accizelor, inclusiv prevederile referitoare la autorizarea

antrepozitelor fiscale de la titlul VII „Accize și alte taxe speciale” din

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu

modificările și completările ulterioare și

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul

fiscal, aprobate

prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările

ulterioare, sunt în concordanță cu prevederile europene în acest domeniu.

Astfel,

în cuprinsul art. 15 alin.

(1)

din Directiva

2008/118/CE a Consiliului

din 16 decembrie 2008 privind regimul general al

accizelor și de abrogare a Directivei

92/L2/CEE

este prevăzut că fiecare stat membru își stabilește

propriile norme privind

producerea,

transformarea și deținerea de produse accizabile.

Totodată,

în temeiul alin. (1) al art. 16 din aceeași directivă, autorizarea unui

antrepozit fiscal

este supusă condițiilor pe care autoritățile au dreptul să le stabilească în

scopul de a preveni orice fraudă sau abuz.

Potrivit prevederilor

alin. (2) al art. 16 din directiva mai sus menționată, printre obligațiile

antrepozitarului autorizat se numără atât obligația de a furniza garanția

necesară pentru acoperirea riscului inerent producerii, transformării și

deținerii de produse accizabile, în condițiile stabilite de statul membru, cât

și obligația de a respecta cerințele stabilite de statul membru pe teritoriul

căreia este situat antrepozitul fiscal.

Prevederile legale de

constituire a unui nivel minim al capitalului social subscris și vărsat de

către persoana care urmează să își desfășoară activitatea ca antrepozitar

autorizat, precum și a unei garanții minime care trebuie constituite pentru

funcționarea antrepozitelor fiscale au fost introduse prin O.G. nr. 30/2011.

Astfel, prevederile

din Codul fiscal și normele metodologice aferente, referitoare la cuantumul

minim al capitalului subscris și vărsat pe care antrepozitarii fiscali trebuie

să îl constituie, au fost stabilite luându-se în considerare specificul

activităților cu produse accizabile, respectiv gradul ridicat de risc în ceea

ce privește evaziunea fiscală pe care acest tip de activități îl incumbă.

În ceea ce privește

garanția minimă, scopul acesteia este să acopere atât riscul de neplată a

accizelor ce pot deveni exigibile, cât și riscul de neplată a altor datorii

fiscale restante pe care un antrepozitar fiscal le-ar putea avea la bugetul

general consolidat.

Prin introducerea

acestei măsuri s-a urmărit întărirea disciplinei financiare a acestui tip de

operatori economici, activitatea de producție produse accizabile fiind

generatoare și de alte impozite și taxe, în afară de accize.

Totodată, potrivit

punctului 108 alin. (23) din normele metodologice, garanția constituită de

antrepozitar autorizat poate fi executată când se constată că antrepozitarul

autorizat nu și-a respectat obligațiile legale privind plata accizei sau

înregistrează orice alte obligații fiscale restante, de natura celor

administrate de A.N.A.F., cu mai mult de 30 de zile față de termenul legal de

plată.

De

asemenea, la baza stabilirii cuantumului garanției minime au fost avute în

vedere și nivelurile

garanțiilor constituite anterior de către antrepozitarii fiscali de producție

produse energetice, acestea fiind de regulă mai mari de 2.000.000 euro.

Prevederile

legale cu privire la nivelurile

minime aferente capitalului social subscris

și vărsat și a garanțiilor ce trebuie constituite de antrepozitarii fiscali au

fost introduse în scopul prevenirii și combaterii fenomenului de evaziune

fiscală și în aplicarea prevederilor art. 16 din Directiva 2008/118/CE a

Consiliului.

În ceea ce privește a

doua condiție cea a existenței unei pagube iminente în sensul dispozițiilor art.

2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că intimata-reclamantă

nu a făcut dovada în fapt și în drept a pagubei iminente, aceasta trebuie să-și

reorganizeze activitatea după rigorile ce reglementează domeniul în care își

desfășoară obiectul comercial și antrepozitul fiscal, astfel că nu se poate

constata „de facto” că există o pagubă iminentă, fiind vorba în ultimă instanță

de adaptarea la un mediu economic, financiar și fiscal, în continuă schimbare

după directivele comunității europene și a noilor realități economice.

Totodată, este

necesar a se lua în considerare că suspendarea executării este o măsură de

excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a

căror îndeplinire i-ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de

înlăturat în ipoteza anulării actului.

În concluzie, în

raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că

sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă

cererea de suspendare a actului administrativ în cauză, astfel că va fi

reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin.

(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, va admite recursul și va modifica sentința atacată,

în sensul că va respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Guvernul României și de M.F.P. împotriva Încheierii din 30 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică încheierea

atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare a

executării dispozițiilor pct. 22 lit. o) și pct. 57 lit. o) titlul VII din H.G.

nr. 50/2012, formulată de SC K.L.T.C.I. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.