ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3647/2018

Ședința publică din data de 25 septembrie 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția VI-a civilă la 27 august 2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT 4 S.A. la plata sumei de 1.250.527,99 RON, reprezentând penalități de întârziere, calculate în temeiul contractului de furnizare de produse reșapare anvelope și service pentru roți nr. x/17.07.2009, astfel cum rezultă din cuprinsul facturii nr. x/07.06.2012.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 95 pct. 1, art. 94 pct. 1 lit. j) și art. 111 C. proc. civ., art. 1516, art. 1517 și art. 1528 C. civ. și art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Pârâta AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT 4 S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 10 februarie 2014, prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Prin cererea depusă la 16 aprilie 2014, B. a solicitat să se ia act de subrogarea sa în drepturile reclamantei S.C. A. S.R.L, în temeiul art. 1566 - 1586 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 5169 din 27 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT 4 S.A.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul B., prin care a solicitat admiterea căii de atac, anularea sentinței atacate, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 22 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a suspendat judecata apelului până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Tribunalului Ilfov, dosarul având ca obiect anularea contractului de cesiune de creanță din 26 februarie 2014.

Prin încheierea din 15 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de apelantul B..

Prin cererea depusă la 6 iulie 2016, C. I.P.U.R.L., în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.R.L., a precizat că își însușește apelul declarat de apelantul B..

Prin încheierea din 21 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a constatat că a intervenit transmiterea calității procesuale active a apelantului B. către S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de cesiune de creanță din 26 februarie 2014, prin sentința civilă nr. 2382 din 29 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2014.

La 13 octombrie 2016, B. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii și introducerea sa în cauză, iar pe fond, admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și admiterea cererii de chemare în judecată.

În ședința din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de B..

Prin decizia civilă nr. 1895A din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., împotriva sentinței civile nr. 5169 din 27 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a respins cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei-reclamante.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel nu a avut în vedere că excepția autorității de lucru judecat, invocată prin raportare la sentința civilă nr. 9934 din 8 octombrie 2012, pronunțată în dosarul de insolvență nr. x/2011, a fost respinsă de prima instanță prin încheierea din 10 februarie 2014.

Recurenta-reclamantă a învederat că sentința instanței de fond este contrară încheierii din 10 februarie 2014 întrucât, deși prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat prin încheierea din 10 februarie 2014, în considerentele sentinței a reținut că, în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București, s-a stabilit în mod irevocabil că atât debitul principal, cât și penalitățile de întârziere au fost achitate de către pârâtă. Astfel, întreaga motivare a instanței de fond se întemeiază pe argumentul că judecătorul-sindic s-a pronunțat cu privire la existența și cuantumul creanței pretinse de către recurenta-reclamantă.

Având în vedere că excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă prin încheierea din 10 februarie 2014, rămasă definitivă prin neapelare, rezultă că instanța era ținută să analizeze temeinicia și cuantumul creanței a cărei valorificare se urmărea prin formularea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 431 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, întrucât între dosarul nr. x/2011 și dosarul nr. x/2013 diferă obiectul și cauza celor două acțiuni. Astfel, hotărârea judecătorului-sindic prin care se soluționează cererea creditorului de deschidere a procedurii insolvenței nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența, natura și cuantumul creanței invocate prin cerere.

În urma evocării dispozițiilor art. 3 pct. 1, art. 31 și art. 33 alin. (5) din Legea nr. 85/2006, recurenta-reclamantă a arătat că, dacă se constată că debitorul nu este în stare de insolvență, soluția corectă este cea de respingere a cererii creditorului, iar nu cea de constatare a inexistenței creanței sale.

Astfel, în momentul analizării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, judecătorul-sindic este învestit cu o acțiune în constatarea stării de insolvență, respectiv a incapacității de plată a societății debitoare. Or, în cadrul unui astfel de litigiu se discută numai pe cale incidentală existența și întinderea dreptului de creanță, neputând fi tranșate cu autoritate de lucru judecat pretențiile creditorului.

Relevant în acest sens este considerentul prin care judecătorul-sindic a reținut că cererea de deschidere a procedurii insolvenței nu are caracterul unei acțiuni în pretenții, neputând fi precizată prin majorarea câtimii obiectului cererii.

Recurenta-reclamantă a învederat că, în dosarul de insolvență, cererea de majorare a penalităților de la suma de 884.479,12 RON la suma de 1.250.527,99 RON a fost respinsă, fiind examinate doar pretențiile în cuantum de 884.479,12 RON.

Dat fiind că prin acțiunea formulată în prezenta cauză s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților în cuantum de 1.250.527,99, instanțele de fond erau ținute să examineze cel puțin temeinicia pretențiilor reprezentând diferența de penalități, neexaminată în dosarul de insolvență.

Recurenta a mai arătat că o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, respinsă inițial pentru motivul că nu sunt îndeplinite condițiile legii, poate fi introdusă din nou și chiar admisă.

Dacă ar fi acceptată soluția contrară, creditorului i-ar fi încălcate dreptul la apărare, dreptul de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, pentru că probatoriul administrat în fața judecătorului-sindic se rezumă la dovada cu înscrisuri.

Cu privire la modul de calcul al penalităților, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat aspectele privind data primirii și confirmării facturilor de către beneficiar, dat fiind că s-a reținut în mod greșit incidența art. 431 C. proc. civ.

Referitor la considerentele instanței de fond, conform cărora nu s-a făcut dovada recepționării facturilor, întrucât lipsește rubrica "data confirmării facturii de către beneficiar", recurenta-reclamantă a arătat că, deși a atacat aceste considerente, criticile sale nu au mai fost analizate de către instanța de apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT 4 S.A. a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și pentru nesemnarea cererii de recurs de către reprezentantul legal, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 27 februarie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu soluția propusă prin raport.

Intimata-pârâtă a depus un punct de vedere la raport, prin care a reiterat solicitarea de anulare a recursului, iar în subsidiar, de respingere a recursului ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte apreciază că excepția invocată este nefondată pentru următoarele considerente:

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului din perspectiva a două motive: pentru nesemnarea cererii de recurs de către reprezentantul legal al recurentei-reclamante și pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la excepția nulității recursului pentru nesemnarea cererii de recurs de către reprezentantul legal, Înalta Curte constată că împotriva recurentei-reclamante a fost deschisă procedura falimentului, prin sentința civilă nr. 941 din 19 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2014, fiind desemnat, în calitate de lichidator judiciar, C. I.P.U.R.L.

Potrivit art. 25 lit. g) teza finală din Legea nr. 85/2006, "principalele atribuții ale lichidatorului, în cadrul prezentei legi, sunt: formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocați".

Textul de lege anterior evocat conferă lichidatorului judiciar dreptul de a formula și susține acțiuni în justiție pentru încasarea creanțelor debitorului.

Astfel, lichidatorul judiciar are calitatea de reprezentant legal al debitorului aflat în procedura falimentului.

Cum C. I.P.U.R.L. are calitatea de lichidator judiciar al recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L., iar cererea de recurs cuprinde semnătura lichidatorului judiciar, rezultă că recursul a fost declarat de reprezentantul legal al recurentei-reclamante.

Cu privire la excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., intimata-pârâtă a învederat, în esență, că în cuprinsul cererii de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Din analiza coroborată a textelor de lege anterior evocate rezultă că sancțiunea nulității recursului nu este incidentă în cazul în care cererea de recurs cuprinde critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., acestea urmând a fi indicate și analizate cu ocazia examinării pe fond a recursului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

În ședința din 25 septembrie 2018, constatând că recursul este admisibil și că atât recurenta-reclamantă, cât și intimata-pârâtă și-au exprimat acordul de soluționare a recursului în completul de filtru, Înalta Curte va proceda la examinarea recursului în completul de filtru, conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Argumentele referitoare la contrarietatea dintre soluția cuprinsă în încheierea din 10 februarie 2014 și considerentele hotărârii primei instanțe sunt subsumate motivului de recurs anterior arătat și nu reprezintă critici propriu-zise ale deciziei de apel.

În acest context, recurenta-reclamantă susține, în esență, că hotărârea instanței de fond este contrară încheierii din 10 februarie 2014 întrucât, deși prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat prin încheierea din 10 februarie 2014, în considerentele hotărârii a reținut că, în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București, s-a stabilit în mod irevocabil că atât debitul principal, cât și penalitățile de întârziere au fost achitate de către pârâtă.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Astfel, doar efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune îndeplinirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză, nu și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că, în timp ce prin încheierea din 10 februarie 2014, prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de efect negativ, prin sentința nr. 5169 din 27 octombrie 2014, a făcut aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Cum sfera de aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este mai extinsă decât cea a art. 431 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că neîndeplinirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză, specifică efectului negativ, nu exclude de plano incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Prin urmare, respingerea excepției autorității de lucru judecat nu constituia un impediment pentru reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în privința plății parțiale a creanței.

Criticile din cererea de recurs, prin care se susține, în esență, că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 431 C. proc. civ., întrucât între dosarul nr. x/2011 și dosarul nr. x/2013 diferă obiectul și cauza celor două acțiuni, iar hotărârea judecătorului-sindic prin care se soluționează cererea creditorului de deschidere a procedurii insolvenței nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența, natura și cuantumul creanței invocate prin cerere se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 9934 din 8 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea creditoarei S.C. A. S.R.L. de deschidere a procedurii insolvenței a debitoarei AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT 4 S.A. În motivarea acestei soluției, s-a stabilit în mod irevocabil că au fost achitate atât debitul principal în cuantum de 473.886,22 RON, cât și penalitățile de întârziere în cuantum de 884.479,12 RON.

Cum soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de deschidere a procedurii insolvenței a avut la bază considerentele prin care instanța a constatat că au fost achitate atât debitul principal, cât și penalitățile de întârziere, rezultă că aceste considerente au intrat în autoritatea lucrului judecat, întrucât sprijină și justifică soluția din dispozitiv.

În acest sens, pot fi evocate dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Faptul că sentința nr. 9934 din 8 octombrie 2012 a fost pronunțată într-un dosar având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței nu este de natură a o lipsi de autoritatea lucrului judecat, întrucât pretențiile recurentei-reclamante vizând debitul principal în cuantum de 473.886,22 RON și penalitățile de întârziere în cuantum de 884.479,12 RON au fost examinate în fond, în urma aprecierii probelor din dosarul de insolvență.

Mai mult decât atât, hotărârile judecătorești care nu beneficiază de autoritate de lucru judecat sunt expres și limitativ prevăzute de lege, cu titlu exemplificativ putând fi evocate hotărârile pronunțate în materie necontencioasă, conform art. 535 C. proc. civ.

Având în vedere că nu există o dispoziție similară în legea privind procedura insolvenței rezultă că hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic în materie contencioasă beneficiază de autoritatea lucrului judecat cu privire la chestiunile tranșate, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile de nelegalitate anterior evocate.

De asemenea, recurenta a arătat că instanța de apel nu a mai analizat criticile privind modul de calcul al penalităților și respectarea clauzei prevăzute la art. 7.2 din contract.

Aceste critici pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin sentința nr. 9934 din 8 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a constatat că pretențiile constând în penalități de întârziere au fost majorate de creditoarea S.C. A. S.R.L. de la suma de 884.479,12 RON la suma de 1.250.527,99 RON, cererea de majorare a penalităților fiind respinsă ca tardivă, în urma admiterii excepției tardivității invocate de debitoarea AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT 4 S.A.

Având în vedere că penalitățile care exced sumei de 884.479,12 RON nu au fost analizate pe fond în dosarul de insolvență nr. x/2011, cererea de majorare a penalităților fiind respinsă ca tardivă, rezultă că nu a existat o statuare a judecătorului-sindic cu privire la fondul acestor pretenții, care să fi intrat în autoritatea lucrului judecat.

Dat fiind că reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat prin acțiunea introductivă de instanță obligarea pârâtei AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT 4 S.A. la plata penalităților de întârziere în cuantum de 1.250.527,99 RON, rezultă că pentru diferența de penalități care excede sumei de 884.479,12 RON nu este incident efectul pozitiv al autorității de lucrul judecat. De altfel, și prima instanță a reținut că doar pentru penalitățile în cuantum de 884.479,12 RON s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că debitoarea a făcut plata.

Ca atare, instanța de apel a reținut în mod greșit incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în privința penalităților care exced sumei de 884.479,12 RON, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că nealizarea motivelor de apel cu privire la penalitățile care exced sumei de 884.479,12 RON echivalează cu necercetarea fondului cauzei, de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1895A din 16 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

În rejudecarea apelului, vor fi cercetate în fond pretențiile constând în penalitățile care exced sumei de 884.479,12 RON, prin prisma motivelor invocate prin cererea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT 4 S.A.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1895A din 16 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2018.