ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3532/2018

Ședința publică din data de 21 septembrie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mizil la data de 19 septembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la restituirea parțială a prețului contractului reprezentând suma de 76.553,59 RON, precum și a dobânzii legale cuvenite până la restituirea restului de preț prevăzut anterior; obligarea aceleiași pârâte la achitarea contravalorii cheltuielilor de transport suportate (reprezentând transportul tur-retur al cofrajelor metalice tip formă inel returnate între A. S.R.L. și C. în cuantum total de 7900 RON + TVA și obligarea la plata comisionului de emitere și reînnoire a scrisorii de garanție bancară prevăzută în Contractul de Furnizare în șantier a cofrajelor metalice circulare pentru pile nr. Rl/00075 16/EST din 15 ianuarie 2016 încheiat cu C.., în cuantum de 1.859,76 RON.

Prin sentința civilă nr. 344 din 3 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Mizil, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe, apelanta - reclamanta A. S.R.L. a formulat, la data de 8 iunie 2017, cerere de apel, prin care a solicitat admiterea, în tot, a cererii de chemare în judecată, respectiv admiterea și a ultimelor două capete de cerere:

- obligarea pârâtului la achitarea contravalorii cheltuielilor de transport suportate (reprezentând transportul tur - retur al cofrajelor metalice tip formă inel returnate între A. S.R.L. și C. în cuantum de 7900 RON + TVA.

- obligarea pârâtului la plata comisionului de emitere și reînnoire a scrisorii de garantare bancară prevăzută în contractul de furnizare în șantier a cofrajelor metalice circulare pentru pile nr. R1/00075_16/EST din 15 ianuarie 2016 încheiat cu C., în cuantum de 1859,76 RON.

În motivarea apelului formulat, apelanta - reclamantă a arătat, în esență, că, în considerentele sentinței apelate nu sunt indicate viciile aparente la care instanța a făcut referire și că, întrucât piesele au fost transportate de cinci ori pe traseul Mizil - Alba Iulia, din culpa apelantei - pârâte, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de transport.

Prin cererea de apel formulată la data de 7 iunie 2017, apelanta - pârâtă B. S.R.L. a solicitat, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată.

Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 20 din 5 ianuarie 2018, a respins apelurile formulate de apelantul - reclamanta A. S.R.L. și de apelanta - pârâtă S.C. B. S.R.L., ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova iar dosarul cauzei a fost trimis pe cale administrativă la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) și a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 20 din 5 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 21 septembrie 2018.