ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2067/2018

Ședința publică din data de 22 mai 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț la 12 mai 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

I. să se constate că în convenția de credit nr. x/19.09.2008 au fost inserate mai multe clauze abuzive și anume:

1.1. clauza referitoare la comisionul de risc, redenumit în comision de administrare, stipulată la art. 5 lit. a);

1.2. clauza stipulată la art. 3 lit. d) privitoare la dreptul băncii de modifica în mod unilateral rata dobânzii;

1.3. clauzele stipulate la art. 8.1 lit. a) liniuța a 2-a și a 3-a, art. 8.1 lit. c) și art. 8.1 lit. d) din condițiile generale ale convenției de credit privitoare la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului;

1.4. clauza stipulată la art. 10.1 lit. a), b) și c) și art. 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit privitoare la "costuri suplimentare"

II. să se constate că a fost stipulată în mod abuziv clauza privind comisionul de risc, redenumit ulterior comision de administrare, precum și încetarea începând cu data de 25 iunie 2010 a perceperii comisionului de risc;

III. să se dispună anularea acestor clauze și repunerea părților în situația anterioară în sensul:

3.1. restituirii sumelor reținute ilegal, cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare, în perioada cuprinsă între 17 septembrie 2008 și 25 iunie 2010, în cuantum de 6.433,96 CHF (23.465,01 RON la data promovării acțiunii, la cursul valutar CHF/Leu de 3,6476), actualizate la cursul de schimb valutar de la data restituirii efective;

3.2. pentru sumele percepute ilegal, să fie obligată banca la achitarea de dobânzi penalizatoare, în același cuantum și conform modului de calcul pe care banca l-ar aplica în cazul în care reclamanții ar refuza să le plătească, începând cu data de 9 iunie 2010 - data adoptării O.U.G. nr. 50/2010 și până la data restituirii efective;

3.3. să se constate că data scadentă a restituirii sumelor încasate abuziv o constituie data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010;

IV. să fie obligată banca la plata de daune morale într-un cuantum egal cu suma de 23.465.01 RON, încasată în mod abuziv cu titlu de comision de risc, pentru prejudiciile suferite, ca urmare a stărilor afective negative și a reducerii venitului realizat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 363/2007, Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1991 și Legii nr. 190/1999.

Prin cererea depusă la 7 august 2014, pârâta a precizat că, între S.C. C. S.A., în calitate de cedent și S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar, s-a încheiat contractul de cesiune autentificat sub nr. x/25.07.2014, având ca obiect drepturile izvorând din convenția de credit nr. x/19.09.2008, precum și drepturile decurgând din contractele de garanție accesorii, inclusiv drepturile litigioase deduse judecății și a solicitat să se dispună introducerea în cauză a S.C. D. S.R.L. și scoaterea din cauză a pârâtei S.C. C. S.A.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2015, prima instanță a dispus introducerea în cauză a cesionarului S.C. D. S.R.L.

La termenul de judecată din 20 martie 2015, reclamanții au precizat că renunță la capătul de cerere privind obligarea pârâtei C. S.A. plata de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 3358 din 23 octombrie 2015, Judecătoria Piatra Neamț a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și S.C. D. S.R.L.; a respins cererea formulată de pârâta C. S.A. privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., prin care au solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 10 aprilie 2017, intimata-pârâtă E. S.A., în calitate de succesoare a C. S.A., a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 191/AC din 29 mai 2017, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3358 din 23 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzelor: art. 5.1 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/19.09.2008, pentru perioada cuprinsă între 19 septembrie 2008 și 25 iulie 2010, art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/19.09.2008, art. 8.1 lit. a) liniuțele a doua și a treia, art. 8.1 lit. c) și lit. d), art. 10.1 și 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/19.09.2008; a obligat intimata-pârâtă E. S.A. la restituirea către apelanții-reclamanți a sumei de 6.433,96 CHF, reprezentând comision de risc, (în echivalent în RON, conform cursului B.N.R. de la data plății), precum și dobânda legală, calculată de la 9 iunie 2010, pentru sumele plătite până la această dată, respectiv de la data plății fiecărei rate a comisionului de risc, efectuată în intervalul cuprins între 9 iunie 2010 și 25 iunie 2010, până la momentul restituirii efective; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat intimata-pârâtă E. S.A. la plata către apelanții-pârâți a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta E. S.A., succesoare în drepturi a C. S.A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în urma rejudecării cauzei, respingerea apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe, cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 30 octombrie 2017, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Prin decizia nr. 70/2018 din 31 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 26 februarie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., succesoare în drepturi a C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 191/AC din 29 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2018.