ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 873/2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19.01.2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței să constatate caracterul abuziv al clauzei de comision de risc stipulate în art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x și al clauzei de comision de risc stipulate în art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x și, în consecință, să constate nulitatea absolută a acestora și să dispună restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare plus dobânda legală aplicabilă calculată pentru perioada 12.07.2007-16.01.2015 în cazul convenției de credit nr. x, respectiv 20.11.2007-16.01.2015 în cazul convenției de credit nr. x, să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale celor două convenții de credit referitoare la ajustarea dobânzii, să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 8.1 lit. c) și d) din condițiile generale ale celor două convenții referitoare la declararea scadenței anticipate, să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în cuprinsul art. 10 referitoare la costurile suplimentare ce pot apărea și în consecință să se constate nulitatea absolută a acestora. Reclamanții au mai cerut obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 EURO reprezentând beneficiu nerealizat cu privire la sumele plătite cu titlul de comision de risc/administrare.

Prin sentința nr. 1508 din 10 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, a anulat capătul 3 al cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 EURO reprezentând beneficiu nerealizat, a luat act de renunțarea reclamanților la judecata capătului 4 al cererii de chemare în judecată privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr. x și privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr. x, a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 5 lit. a) (comision de risc) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr. x și al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 5 lit. a) (comision de risc) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr. x, a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamanților de obligare a pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlul de comision de risc/administrare, a obligat pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlul de comision de risc/administrare în baza fiecăreia din cele două convenții de la data încasării fiecărei sume până la data de 18.09.2015, a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale ale convenției de credit nr. x și al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale ale convenției de credit nr. x, a constatat caracterul abuziv al secțiunii 10) Costuri suplimentare din cuprinsul Condițiilor generale ale convenției de credit nr. x și al secțiunii 10) Costuri suplimentare din cuprinsul Condițiilor generale ale convenției de credit nr. x.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. și pârâta S.C. D. S.A. (fostă C. SA) au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 379/2017 din 24 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1508 din 10.03.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015.

S-a admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1508 din 10.03.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

S-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că s-a respins în tot cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. S-a menținut în rest sentința apelată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenții - reclamanți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenții susțin că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material care definesc noțiunea de consumator, astfel cum este prevăzută în legislația privind protecția consumatorilor (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.). Astfel, contractarea creditelor nu s-a făcut în exercitarea unei activități comerciale sau profesionale a împrumutaților, ci în afara activității de notar public a recurentei E. și în afara activității comerciale a societăților la care recurentul B. era asociat. O altă încălcare a legii privind noțiunea de consumator existentă în decizia recurată o constituie introducerea unor criterii suplimentare pentru calificarea unei persoane ca fiind consumator, și anume cuantumul sumei împrumutate, în condițiile în care legea nu impune un prag valoric la suma împrumutată pentru a considera dacă persoana împrumutată are sau nu calitatea de consumator.

Recurenții consideră că instanța de apel a stabilit destinația sumei împrumutate din contractele de credit în baza unor motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, destinația creditelor a fost stabilită și acceptată de bancă ca fiind pentru nevoi personale și nu a fost contestată modalitatea de utilizare a sumelor împrumutate pe durata derulării contractelor, pentru că dacă banca constata că recurenții nu folosesc împrumutul pentru scopul declarat, în baza art. 8.1. lit. b) din Condițiile Generale putea oricând rezilia contractul, ca urmare a neîndeplinirii obligației contractuale de a utiliza împrumutul conform destinației, obligație prevăzută la art. 2.1. și art. 7.1. lit. a) din Condițiile Generale.

Recurenții mai susțin și faptul că în motivarea deciziei recurate nu se face referire la vreo probă care să ducă la concluzia că creditele au fost folosite în scopuri comerciale, hotărârea încălcând cerințele prevăzute în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., și anume decizia nu conține expunerea situației de fapt în baza probelor administrate.

Intimata S.C. D. S.A. a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 4 octombrie 2017 a fost încuviințat, în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la data 6 decembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 379/2017 din 24 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, de temeiurile de drept invocate, ținând cont și de susținerile din întâmpinare, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamanții s-au prevalat de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 193/2000 numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale."

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noțiunii de consumator trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 este consumator orice persoană fizică acționând în scopuri ce se află în afara activității sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Înalta Curte reține că, CJUE a statuat deja în cauza C-110/14 (Horațiu Ovidiu Costea împotriva S.C. Volksbank România SA) "că una și aceeași persoană poate acționa în calitate de consumator în cadrul anumitor operațiuni și în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora". A subliniat totodată că "noțiunea "consumator", în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are (…) un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real".

Instanța de apel a acționat în limitele de competență recunoscute de CJUE, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul Directivei și a legii naționale de transpunere, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

Argumentat și legal motivat, instanța de control judiciar s-a preocupat să verifice dacă hotărârea apelată este fundamentată pe probe și pe dispozițiile legale aplicabile speței. Această analiză a presupus cu întâietate a se verifica dacă reclamanții se bucură sau nu de beneficiul regulilor speciale din materia dreptului consumatorului și de protecția specială pe care Directiva nr. 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți.

Noțiunea de "consumator" nu vizează decât consumatorul final privat, care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale. Numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Českáspořitelna, C-419/11, par. 32, 34 și hotărârea pronunțată în cauza C-508/12 "Vapenik" par. 28).

Înalta Curte constată că hotărârea curții de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, instanța judecătorească a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și, analizând cu rigurozitate dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a statuat în mod corect că reclamanții A. și B. deși au contractat credite de nevoi personale, în raport de cuantumul sumelor împrumutate și destinația acestora, subsumată unui scop lucrativ-comercial, au fost exceptați astfel de la protecția specifică unor consumatori.

Pentru dobândirea calității de comerciant de către persoana fizică (exceptată astfel de la protecția legislației speciale incidente) este suficientă probarea situației de fapt specifice, caracterul profesional, și nu accidental, izolat al săvârșirii faptelor de comerț. Pentru a determina dacă o persoană are calitatea de consumator, trebuie analizată poziția persoanei în legătură cu un anumit contract, având în vedere natura și scopul acelui contract, deoarece aceeași persoană poate fi privită ca un consumator în legătură cu anumite tranzacții și ca un profesionist în raport cu altele.

În speță, esențial pentru clarificarea acestei chestiuni este scopul urmărit prin încheierea contractelor de credit, iar pentru identificarea acestui scop apar ca relevante atât valoarea ridicată a împrumuturilor (1.100.000 euro, respectiv 600.000 euro), cât și faptul că reclamanții nu au dovedit că sumele au fost folosite la acoperirea unor nevoi personale, acestea fiind folosite conform dovezilor, și în scopul unor activități comerciale și liberale.

Astfel, instanța de apel în mod corect a reținut că, este lipsită de semnificație categoria de produs bancar de care au beneficiat reclamanții, simpla calitate de persoană fizică neexcluzând posibilitatea încheierii contractului în scopul realizării unei activități comerciale, iar partea neputându-se prevala de faptul că banca nu a înțeles să acționeze împotriva sa din acest motiv.

De asemenea, în mod judicios, prin exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumente juridice și prin evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției, s-a reținut că valoarea creditelor acordate nu are relevanță luată în mod distinct, dar coroborată cu afirmația pârâtei că reclamantul B. este dezvoltator imobiliar, necontestată de reclamanți, demonstrează faptul că aceasta depășea nivelul unor nevoi private curente, nefiind indicată de reclamanți necesitatea acoperirii unor nevoi private excepționale.

Se constată că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 193/2000 subiectele raportului juridic ce intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu și pe de altă parte, consumatorul care achiziționează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist.

Prin urmare, reclamanții A. și B. nu au calitate de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000 și nu se situează în sfera de protecție desemnată de Directiva nr. 93/13, astfel că nu pot invoca dispozițiile legale privind protecția consumatorilor.

Aspectele semnalate subliniază în același timp justețea raționamentului instanței de apel care a demonstrat că reclamanții nu fac parte din categoria consumatorilor protejați de dreptul comunitar și de cel național.

Contrar susținerilor recurenților, hotărârea instanței de apel este perfect legală și sub aspectul prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Totodată, instanța de apel a făcut o motivare temeinică, fără ca prin aceasta să existe motive contradictorii ori considerente străine de natura, motivele completându-se reciproc și neintrând în contradicție, cum eronat susțin recurenții.

Nu în ultimul rând, este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Din această perspectivă, criticile privind aprecierea probelor în sensul că respectivele credite nu au fost acordate în exercițiul activității profesionale și reținerea greșită a situației de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției pronunțată în apel.

În consecință, se constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 379/2017 din 24 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 379/2017 din 24 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2018.